„Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai”, spunea Henry Ward Beecher. Ei nu au nevoie de foarte multe lucruri pentru a fi fericiţi. Acceptă ca monedă de schimb şi un zâmbet ori o îmbrăţişare caldă. Nu au nevoie de tablete scumpe, de haine de firmă ori de jucării extravagante cu care unii părinţi încearcă să-şi plătească lipsa de atenţie. Ei reuşesc să aibă mereu numai prieteni şi să comunice în orice limbă din lume. Cei mici nu se supără niciodată sau dacă li se întâmplă acest lucru, reuşesc, ca prin farmec, să-şi transforme tristeţea în bucurie şi să ierte nu fiindcă li s-a promis un anumit lucru, ci pentru că aşa vor ei, aşa se simt bine.
Starea generală a copiilor este de fericire, iar cei care arată şi simt contrariul au copiat modelul de la cei din jur sau li s-a călcat prea mult pe suflet, iar vinovaţi sunt oamenii care ar trebui să aibă grija lor. Nu este nevoie de violenţă fizică sau de veşnicele reproşuri, de cuvinte otrăvite pentru ca sufletul lui Prâslea să se sfărâme, este suficient să fim indiferenţi la ce semnale ne transmite.
Copiii simt emoţiile oamenilor mari şi încearcă mereu să le facă pe plac, crezând că aşa vor fi iubiţi, apreciaţi, stimaţi. Ei nu ştiu că, în timp, pierd din ceea ce se numeşte stimă de sine, un ingredient important al dezvoltării, inclusiv pentru adulţi. Mulţi părinţi, ei înşişi copii abuzaţi emoţional, sunt prea ocupaţi ca să-şi dea seama că este nevoie să se întoarcă în şcoală, într-una în care să înveţe cum poţi să fii fericit. Așa poate nu ar mai fi nici războaie, nici conflicte, nici spaimă. Copiii le-ar putea fi profesori, dacă oamenii mari ar accepta că au nevoie să înveţe să se bucure din nou așa cum ne dorim pentru micuții din Ucraina, grav afectați de războiul început în urmă cu mai bine de trei luni.
Micuții au rămas fără școli, fără case, unii fără familii. Poartă cu ei durerea unui război nedrept și suferințe pe care le vor duce cu ei întreaga viață. Pentru ei, artiștii Operei au pregătit un spectacol oferit drept dar în ziua de 1 Iunie. Intitulat „Voci pentru Pace”, spectacolul a luat naștere din dorința unor instituții educaționale și culturale ieșene de prestigiu de a oferi o șansă la educație sufletelor nevinovate aflate în zona de conflict. „Vocea ocupă un loc primordial pe scena operei – expresie desăvârșită a sincretismului în artă – în timp ce pe scena vieții reale, ca instrument de propagare a mesajului pacifist, vocea devine o adevărată ambasadoare a binelui. Opera Națională Română din Iași s-a alăturat acestui proiect ce conjugă energiile creatoare ale mai multor instituții din Iași cu scopul de a fi empatici cu cei care au nevoie de ajutor, dezvăluind astfel o dimensiune caritabilă a artei, sprijinind activ societatea vremurilor noastre”, a spus tenorul Andrei Fermeșanu, managerul interinar al ONRI.
Pe scenă au urcat artiștii Corului Operei Naționale Române (dirijor Manuel Giugula), Corul de Copii al Municipiului Iași (dirijor Raluca Zaharia) și Orchestra de Tineret a Iașului (dirijor Virgil Popa), alături de soliștii Beatrice Florea (soprană), Denisa Bârzu (soprană), Cristina Grigoraș (soprană), Andrei Fermesanu (tenor), Jorge Puerta (tenor), Florin Guzgă (tenor), Ovidiu Manolache (tenor), Dmytro Melnyk ( bariton), Radu Cotoman (vioară) și Cezar Ichim (actor). Spectacolul a fost completat cu momente sublime de dans oferite de balerinii Diana Gîrlea și Bogdan Aprofirei (coregrafie Cristina Todi) și Maya Chelban și Loredana Iarmoliuc (coregrafie Cornelia Luchian). Muzica a reverberat în sufletul tuturor celor care au fost alături de copii, iar ecourile serii au fost ample. A fost o seară specială într-un loc magic, o adevărată declarație de iubire pentru susținerea școlilor și a educației copiilor din Ucraina! Bunică, mamă și nepoată, toate trei din Vilnița, exact zona unde se va reconstrui o școală din fondurile adunate, au avut invitație specială la acest concert caritabil. „Concertul a fost pentru mulți dintre noi o seară spectaculoasă conturată de emoții, sentimente și trăiri puternice. Toate momentele artistice ale serii ne-au transformat în personaje ale unui basm, unde speranța pentru un viitor mai bun, evoluția și schimbarea sunt posibile, în special pentru copiii ucraineni”, a spus Amalia Georgescu, moderatorul serii și președintele OFA-UGIR Iași, unul dintre inițiatorii evenimentului.
Concertul a fost posibil datorită implicării și susținerii acordate de Opera Națională Română Iași, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, Ateneului Național din Iași, Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași.
Visez să mă împrietenesc cu vocea mea,să-mi depășesc fricile și să aduc dragoste în tot, iubirea fiind centrul de gravitație al esenței mele”
* dialog cu mezzosoprana Lilia Istratii, de la Teatrul Național deOperă și Balet „Maria Bieșu” Chișinău
„Lilia Istratii este omul mic într-o lume foarte mare. Totul și nimic.Cel mai mare vis?Le aveam până nu demult,scene și teatre renumite. Acum visez să mă împrietenesc cu vocea mea,să-mi depășesc fricile și să aduc dragoste în tot, iubirea fiind centrul de gravitație a esenței mele”, spune îndrăgita mezzosopranei Lilia Istratii, de la Teatrul Național de
Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău, pe care am aplaudat-o recent în rolul Maddalenei, din spectacolul „Rigoletto”, de G. Verdi, în care a evoluat alături de tenorul de talie internațională Ștefan Pop, sosit special din Italia, și baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională București.
–Pentru prima oară la Iași Cum a început colaborarea cu Opera din Capitala Moldovei?
– Colaborarea cu Opera Națională Română din Iași a început cu dreptul! De la prima repetiție am știut că va fi bine căci am simțit cum m-a primit teatrul.
– Cum a fost lucrul cu echipa de la Iasi?
– Cu echipa de la Iași am avut o conexiune directă și am colaborat foarte bine, dintr-o răsuflare. Cu o parte din artiști mă cunoșteam, dar totul a fost sublim!
– Ce însemănate a avut pentru dvs rolul Maddalenei? Cum ați creat acest personaj? Ce v-a atras la el?
– Maddalena este o bijuterie în tot repertoriul meu de până acum. Nu pot spune că m-a atras ceva inițial la ea, eu regăsindu-mă în alte personaje, de o factură psihologică mai complexă. Mi-am creat o sarcină în raport cu Maddalena – am vrut să evidențiez și partea luminoasă a ei, fiind capabilă sa iubească, chiar dacă fapta-i macabră nu se iartă.
– Cum ați ales muzica? Ce bucurii v-a adus?
– Nu voi fi originală în răspuns și voi spune că încă din copilărie am avut înclinații muzicale și nu doar. Din cele povestite de familia mea, eram vedeta fiecărei sărbători – cântamd la vioară (improvizată dintr-un umeraș, la microfon (adică un pieptene) și la pian (adică pervazul la fereastră). În adolescență eram pasionată de rock și din acest motiv am ales să studiez chitara la Școala de Muzică. Îmi doream mult să fac și canto și aici îmi amintesc de un moment foarte amuzant. Ori de câte ori fredonam câte o piesă ajungeam doar la registrul mediu și nu înțelegeam de ce nu pot mai sus, ca alte interprete. Așa am înțeles că nu sunt bună de cântat cu un diapazon limitat. Cine știa pe atunci că sunt doar o mică mezzo-soprană în devenire?
– Și cum a continua povestea?
– Mai târziu am decis că trebuie să fac studii muzicale, să văd ce-mi spun mentorii. Vroiam să cânt estradă, dar la admitere mi-au zis să fac Canto Academic. Puțini au depus la admitere opțiunea de Estradă și s-au gândit că nu avea rost să mai deschidă o clasă. Astfel, mi-au propus să mă transfer la Estradă peste un an. Eu, neavând nimic în comun cu Opera, mi-am pus mâinile în cap, dar înțelegeam că nu am de ales. Am ajuns în clasa Galinei Galat și nici nu bănuiam că peste câteva luni voi fi vedeta clasei. Am avut doi mentori foarte importanți – doamna Galina Galat și maestrul Mihai Muntean, doi piloni de bază la începutul acestei călătorii în lumea muzicii. Doamna Galat mi-a sădit pofta și dragostea față de Operă, iar maestrul Muntean mi-a oferit toate secretele și instrumentele acestei „bucătării”.
– Semifinalistă la Operalia (un concurs foarte important în lumea artiștilor lirici, coordonat de Placido Domingo – n.r.), un alt moment important din cariera dvs. Cum a fost întâlnirea cu marele tenor?
– Operalia! Viața mea se împarte până și după acest moment în care mi-am cunoscut îngerii și demonii. Nu voi uita niciodată întâlnirea cu Placido Domingo. Eram cazați în același hotel, aflat în centrul Moscovei, dar acest detaliu l-am aflat ceva mai târziu. Eu ieșeam din lift, iar maestrul aștepta să intre cu bodyguard-ul. Când l-am văzut am amuțit, fiind absolut surprinsă de întâlnire. El, răbdător și calm, aștepta o reacție din partea mea. M-am adunat, l-am salutat și mi-am manifestat toată recunoștința pentru talentul său. El m-am întrebat de unde vin, iar când i-am spus că sunt din Republica Moldova a tresărit și a spus: „Voi ne-ați lovit?”. Se referea la cum au dat lovitura moldovenii de la Sheriff Tiraspol și au obținut victoria fabuloasă cu Real Madrid. Ne-am aprins în dialog și glumeam pe acest subiect, eu întrebând dacă nu va influența asta cumva prestația mea din prima etapă. Placido Domingo este un titan care-ți oferă senzația că sunteți la fel și călcați pe același pământ.
– Care este compozitorul preferat? Dar rolul cel mai drag?
– Chiar dacă sunt îndrăgostită de toți compozitorii câte puțin, o dragoste aparte o port pentru Georgy Sviridov. Rolul cel mai drag îmi este Amneris (din opera „Aida”), iar din toate, Scarpia („Tosca”). Dacă aș putea alege, aș cânta Scarpia cu o octavă mai sus.
– Ce simțiți când sunteți pe scenă?
– Pe scenă simt responsabilitate și un control colosal. Nu știu, probabil savoarea concomitentă cu efortul depus, e urmatoarea etapă.
– Cine este Lilia Istratii ? Care este cel mai mare vis al ei?
– Și eu vreau s-o cunosc, sunt în proces și sper să nu-mi ia toată viața pentru asta. Un lucru este cert – Lilia Istratii este omul mic într-o lume foarte mare. Totul și nimic. Cel mai mare vis? Le aveam până nu demult, scene și teatre renumite. Acum visez să mă împrietenesc cu vocea mea, să-mi depășesc fricile și să aduc dragoste în tot, iubirea fiind centrul de gravitație a esenței mele.
„Sunt îndrăgostit de fiecare rol pe care îl abordez”
* dialog cu baritonul Alexandru Constantin, de la Opera Națională Română din Iași
„Cu fiecare reluare a spectacolului mă simt provocat să descopăr noi fațete ale personajelor. E o continuă căutare de a da sens fiecărui cuvânt, fiecărui sunet! E o muncă de creație! Îmi place să joc oriunde merg, alături de artiști care dau totul pe scenă, care oferă cu generozitate publicului ceea ce au în suflet și în voce”, spune baritonul Alexandru Constantin, de la Opera Națională Română din Iași, pe care publicul l-a aplaudat din nou în spectacolul „Paiațe”, de Ruggero Leoncavallo. Am stat de vorbă cu talentatul bariton despre muzică, artă, maeștri și lied, un gen care aduce tuturor bucuria de a trăi.
– Nici bine nu s-au stins aplauzele din Recitalul susținut alături de artiștii care au participat la masterclassul susținut de reputata soprană Elena Moșuc că sunteți din nou pe scenă. De această dată, în „Paiațe”, de Ruggero Leoncavallo. Ce v-a atras la rolul lui Silvio?
– Sunt extrem de fericit ca în decursul acestor zile să fac parte din grupul Masterclass-ului de perfecționare vocală susținut de mare noastră Soprană Elena Moșuc. Masterclass-ul s-a încheiat cu o Gală minunată unde am avut bucuria și onoarea să cânt duett-ul din ,,Lucia di Lammermoor”, de Gaetano Donizetti, alături de Maestra noastră, Doamna Elena Moșuc! Au fost clipe de mare bucurie și emoție! De rolul Silvio mă leagă multe amintiri, încă din perioada studiilor de masterat ale Academiei Naționale de Muzică din București. Pentru prima dată l-am interpretat pe scena Concursului Internațional de Canto ,,Hariclea Darclee” de la Brăila, unde am avut ocazia să studiez în detaliu personajul Silvio sub îndrumarea marii noastre Soprane Mariana Nicolesco! Debutul meu pe Scena Operei Naționale din București în rolul Silvio din ,,I Pagliacci”, de Ruggero Leoncavallo, s-a produs în anul 2019, într-o producție superbă a cărei regie a fost semnată de regretatul Ion Caramitru, de la care am învățat extrem de multe lucruri și pe care îl port în amintire și în suflet cu mare drag.
– Un jurist și un teolog care si-a dedicat cariera muzicii, absolvent a patru facultăți. Cum a câștigat muzica în fața celorlalte cariere? Care a fost atuul suprem?
– Vă mărturisesc faptul că am fost fascinat de toate aceste domenii. Mi-ar fi plăcut să fiu un preot bun la început și am luat hotărârea să încep studiile teologice dintr-o convingere proprie. Mă atrăgea ideea de a-i vedea pe oameni apropiați, într-o unitate și o sinceritate puternică. M-a atras în special ideea de a le transmite oamenilor că niciodată nu sunt singuri și chiar și atunci când cred că nu mai există nicio speranță, totuși mai există una! Apoi a urmat Facultatea de Drept și Studii Administrative, în paralel cu Facultatea de Teologie Pastorală, și, în final, m-am oprit la Muzică pentru că asta am simțit că pot face cu totală dăruire! Desigur, celelalte m-au ajutat să înțeleg viața din mai multe perspective.
– Care a fost momentul în care ați știut că scena va fi locul unde veti petrece mare parte din viață? Ce resort a fost declanșat și de către cine?
– Primul meu contact cu muzica de operă a fost încă din anul întâi de facultate, când am început să studiez canto cu Maestrul Corneliu Fănățeanu, un pedagog excepțional, un Suflet minunat și un Om în care am putut avea încredere deplină! A fost ca un părinte pentru mine și va rămâne mereu în amintirea mea momentul întâlnirii noastre. Îi sunt recunoscător căci mi-a aprins flacăra pentru muzică și dragostea pentru scenă.
– Care a fost prima scenă pe care ați cântat, în ce spectacol și cu ce rol? Cum a început colaborarea cu Opera din Iași?
– Am debutat pe scena Operei Naționale din București, în spectacolul „Elixirul Dragostei”, de Gaetano Donizetti, în rolul Sergentului Belcore. De altfel, cânt acest rol de fiecare dată cu bucurie și nostalgie.
Colaborarea cu Opera Națională din Iași a început tot în „Elixirul Dragostei”, la invitația doamnei Beatrice Rancea, manager la acea vreme, și care m-a auzit pe scena Operei din București. Am onorat invitația, apoi au urmat spectacole pe care le-am jucat cu mare plăcere aici, pe scena ieșeană, alături de artiști valoroși!
– Care au fost rolurile care vi s-au lipit de inimă? În ce teatre v-a plăcut cel mai mult și alături de care artiști?
– Sunt îndrăgostit de fiecare rol pe care îl abordez. Cu fiecare reluare a spectacolului mă simt provocat să descopăr noi fațete ale personajelor. E o continuă căutare de a da sens fiecărui cuvânt, fiecărui sunet! E o muncă de creație! Îmi place să joc oriunde merg, alături de artiști care dau totul pe scenă, care oferă cu generozitate publicului ceea ce au în suflet și în voce. Nu-mi plac oamenii care fentează meseria. Până acum am avut șansa să lucrez cu oameni care chiar iubesc ceea ce fac și oferă totul pentru frumusețea muzicii și bucuria oamenilor.
– Ce roluri aveți în pregătire și cum le-ați ales? Ce roluri v-au pus în dificultate și de ce?
– Acum studiez „Nunta lui Figaro”, de W.A. Mozart și „Les Pecheurs de perles” de Georges Bizet , mă mențin în formă cu Germont din „La Traviata”, de Giuseppe Verdi. Am început să studiez un rol pe care îl voi debuta putin mai târziu, Baronul Scarpia din opera „Tosca” de Giacomo Puccini. Îmi place să studiez roluri de maturitate încă de pe acum, ceea ce cred că nu e un lucru greșit, dimpotrivă! Nu există roluri care să mă fi pus în dificultate pentru că atunci când aleg să abordez un rol mă sfătuiesc cu cântăreții buni care au mers pe acea cărare înaintea mea. Nu plec la drum fără cineva care să mă îndrume!
– Care sunt artiștii pe care îi apreciati cel mai mult și ce ați preluat de la fiecare?
– Cel mai mult apreciez artiștii care respectă această meserie, care tratează cu dragoste și seriozitate fiecare aparitie pe scenă! Deși nu mai este printre noi, îi mulțumesc maestrului Corneliu Fănățeanu pentru toată dragostea și omenia domniei sale. Mulțumesc deasemenea tuturor profesorilor mei care au avut încredere în mine. Mulțumesc din suflet Maestrului Marius Vlad Budoiu, alături de care am fost pe scenă ale cărui sfaturi tehnice din punct de vedere al cântului au fost decisive în drumul meu artistic, Maestrului Dirijor David Crescenzi, alături de care am debutat în roluri importante, Maestrului Pianist Alexandru Petrovici alături de care mi-am pregătit majoritatea rolurilor de operă, dirijorilor, pianiștilor excepționali ai Operei Naționale din București și din Iași, tuturor regizorilor și nu în ultimul rând minunatei doamne, Soprana Elena Moșuc, alături de care am lucrat ultimul Masterclass de la Opera Națională din Iași și ale cărei sfaturi îmi sunt deja de mare folos. Sunt mulți artiști minunați cărora le port un profund respect și cărora le mulțumesc!
– Interpret de lied, un cânt de mare finețe. Ce v-a atras la acest gen?
– M-am îndrăgostit de acest gen atunci când am auzit-o cântând pe profesoara mea de la clasa de lied, doamna Bianca Luigia Manoleanu. Eu am perceput lied-ul ca pe o școală esențială de cânt pentru un artist care vrea să fie bine pregătit. Sunt onorat că am câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Lied ,,Hariclea Darclee” ediția de la București, oferit de Maestra noastră, Soprana Mariana Nicolesco. Astfel, lied-ul a ocupat mereu un loc special în inima mea. Recomand tuturor să asculte acest gen ca metodă terapeutică, de liniștire și pace sufletească.
– Dacă ar fi să compuneți o astfel de piesă, cum s-ar intitula și cui i-ați dedica-o?
– Sunt fascinat de cântecul păsărilor precum odinioară compozitorul francez Olivier Messiaen! Mă opresc pe stradă și le ascult fascinat „orchestra”! Sunt drăgălașe și cântă frumusețea naturii! Avem multe de învățat din veselia păsărilor! Muzica lor îmi aduce bucurie și cred că este profund vindecătoare. Dacă ar fi să scriu un lied, probabil ar cânta frumusețea naturii și minunile pe care Dumnezeu ni le descoperă în fiecare zi. Aș denumi acest lied „Bucuria de a trăi!”.
„Divinitatea alege pentru noi un drum, iar noi avem obligația să îl urmăm. Destinul meu este Arta”
* dialog cu baritonul George Proca, de la Opera Națională Română din Timișoara
Născut într-o familie de intelectuali, la Piatra Neamţ, baritonul George Proca, de la Opera Națională din Timișoara, și-a dovedit încă de la o vârstă fragedă talentul muzical. A aprofundat studiul de belcanto la Universitățile de Muzică din Bucureşti și Iaşi, a participat la masterclass-uri atât în ţară cât şi în străinatate, iniţiate de mari maeştrii în arta cântului precum Viorica Cortez, Giuseppe Pastorello, Leontina Văduva, Corneliu Fănăţeanu, Marina Krilovici, Corneliu Murgu. Este laureatul multor concursuri de interpretare muzicală. La Iași, publicul l-a aplaudat în spectacolul „Paiațe”.
– Din nou la Iași, de această dată în „Paiațe”, unde ați interpretat rolul comediantului Tonio. Ce v-a atras la el?
– Este vorba de complexitatea și factura rolului, fiind prezente categoriile artistice frumos-urât, lumină-întuneric, cât și antagonismul personajelor, în sensul că este alcătuit din persoana Tonio și rolul pe care acesta îl joacă.
– „Paiațe” oferă publicului o frântură din viață artiștilor care, dincolo de scenă, se confruntă cu dureri și bucurii. Care au fost cele mai mari bucurii pe care vi le-a adus cântul?
– Bucuria de a transmite emoții care ajung la inima spectatorilor, transformându-i în cei mai fideli suporteri ai Artelor Cântului.
– Au fost și momente de tristețe sau dezamăgire? Care să fi fost cauzele?
– Bineînțeles că există și momente de cădere, însă ca artiști este în puterea noastră de a ne ridica și de a mege mai departe, nefiind, de altfel, puși la adăpost de provocările vieții. Sunt situații firești, dar zi de zi încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră.
– Dacă tot am aruncat o privire către trecut, vă întreb cum ați ales muzica? Unde ați debutat?
– Părinții și familia mi-au îndrumat pașii spre studiul pianului la vârsta de 5 ani, este deci o înclinație genetică de pe urma căreia a venit această alegere. Rolul de debut a fost în ,,Don Giovanni’’, pe scena Operei Române din Iași, în anul 2011. De altfel, am început colaborarea cu ONRI încă de când eram student, ca mai apoi să devin solist.
– Care au fost rolurile care vi s-au lipit de inimă? În ce teatre v-a plăcut cel mai mult să cântați și alături de care artiști?
– Au lăsat o impresie puternică asupra mea rolurile din operele „Aida”, „Trubadurul” și „Toreador”. A fost o onoare pentru mine să pot fi prezent și să pot participa alături artiști talentați în diverse teatre, m-am simțit foarte bine peste tot. Colegii cu care am cântat au fost superbi.
– Ce roluri aveți în pregătire și cum le-ați ales? Ce roluri v-au pus în dificultate și de ce?
– Va urma debutul în Scarpia și am în lucru rolul Iago. Fiecare rol are unicitatea lui și gradul de dificultate , cheia stă în capacitatea mea că artist să mă transpun în personaj și să redau jocul artistic cu veridicitate.
– Care sunt artiștii pe care îi apreciați cel mai mult și ce ați preluat de la fiecare?
– Există o pleiadă de artiști care m-au influențat, începând cu Nicolae Herlea și terminând cu Corneliu Murgu. Nu ne-ar ajunge rândurile să-i amintesc pe toți titanii, dar încă două nume cu rezonanță se remarcă în mintea mea: Bastianinni și Hvorostovski. Am acordat o atenție deosebită celor două elemente esențiale în arta cântului: prezența scenică și tehnica vocală
– Dacă ar fi să faceți o reverență largă mentorilor dvs, cui ați aduce mulțumiri și pentru ce?
– Sunt recunoscător doamnei profesoare Ada Chicu, care m-a descoperit, doamnei profesoare de canto Elena Botez, domnului profesor Corneliu Solovăstru și, nu în ultimul rând, domnului Corneliu Murgu care a crezut cel mai mult în mine. Au fost oameni care mi-au influentat destinul artistic și au au pus o cărămidă la omul și artistul de astăzi.
– Sunteți un artist apreciat. Ce înseamnă succesul pentru dvs?
– Pentru mine, succesul înseamnă dragostea și aprecierea publicului, cu nădejdea de a nu fi uitat peste timp.
– Dacă n-ar fi fost muzica, ce ar fi fost în locul ei?
– Cred că suntem meniți fiecare să îndeplinim un Destin. Divinitatea alege pentru noi un drum, iar noi avem obligația să îl urmăm. Pentru mine cu siguranță este Arta, generic vorbind. Deci probabil că dacă nu ar fi fost Opera m-aș fi îndreptat tot spre un domeniu din categoria Artelor.
– Ce face baritonul George Proca atunci când nu cântă?
– Când nu interpretez un rol pe scenă, îmi place foarte mult să gătesc, să grădinăresc și să călătoresc. Mă bucură orice îmi îmbogățește sufletul și mintea.
* dialog cu balerina Georgiana Dimitrescu, protagonista spectacolului „Giselle”, balerină la Opera Națională Iași
Seara trecută, ieșenii au fost invitați la un nou spectacol de balet – „Giselle”, de Adolphe Adam. Reprezentația, de o rară frumusețe și sensibilitate, adusă în luminile rampei de Ziua Mondială a Artei, a fost oferită de către artiștii Georgiana Dimitrescu (Giselle, debut), Ștefan Popa (Albert), Mariya Lozanova-Buzincu (Myrtha), Elvis Gache (Hans), Viviana Olaru și Dumitru Buzincu (Pas de deux peasant), Roua Spătărescu (Mona/Bertha) și Vittoria Siluzzio (Zulma). Am stat de vorbă cu Georgiana Dimitrescu despre dans și despre artă, dar și despre temeri și finalurile fericite.
– Debut în „Giselle”, un spectacol de mare sensibilitate și de mare clasă. Ce v-a atras la acest rol?
– Este cel mai important rol de până acum pentru mine. Este o provocare din toate punctele de vedere. Povestea acestui spectacol este una emoționantă, despre iubirea care ne animă, dar ne și sfâșie sufletele.
– Care au fost momentele cele mai provocatoare din repetiții?
– Repetițiile nu sunt mereu la fel. Uneori, forma fizică nu este cea mai bună, alteori poate psihicul sau partea emoțională. Provocări sunt multe pentru un dansator, mereu ne dorim să fim mai buni decât în ziua precedentă din orice punct de vedere. De la un simplu pas sau gest până la o săritură sau turație. Greutățile întâmpinate pe drumul de până la apariția în fața publicului sunt amintirile cu care rămânem după fiecare spectacol.
– Cum dați viață unui rol prin dans? Ce trebuie să facă o balerină ca să transmită dragostea, bucuria, tristețea?
– Un rol prinde viață atunci când crezi în ceea ce faci, când știi ce vrei să transmiți. Fiecare balerină își poate adapta personajul și îi poate da o nuanță personală, însă asta stă la baza unei povesti și a unui personaj clar. – Grație, talent, muncă… Vă rog să completați dvs lista ingredientelor pentru o carieră de succes.
– Nu cred că există o rețetă universală, pe care trebuie să o respectăm, însă cu siguranță o carieră de succes are la bază muncă și dorință. În rest, celelalte ingrediente sunt specifice fiecărui dansator, le simte și le adaugă. – Care sunt balerinii sau balerinele pe care îi apreciați cel mai mult?
– Eu sunt de părere că avem de învățat de la fiecare persoană. Sunt multe balerine pe care le urmăresc și de la care mă inspir. În acest mod caut să îmi găsesc și eu propria identitate în ceea ce fac. Arta nu este ceva ce putem copia.
– Care este spectacolul la care visați de când ați îmbrăcat primul tutu? În cel rol și pe ce scenă?
– Nu am avut niciodată un vis legat de un rol anume. Mereu am crezut că trebuie să încerc cât mai mult, apoi să aleg ce mi se potrivește și ce mă reprezintă. Mi-aș dori să pot dansa pe cât mai multe scene. În ultimii doi ani, lipsa artei, în contextul pandemiei, a creat o dorință mai mare de a dansa oriunde, doar să putem face ceea ce iubim.
– Cum arată un spectacol perfect?
– Pentru mine nu există nici spectacolul perfect și nici perfecțiunea. Consider că fiecare persoană este diferită și poate fi avantajată sau dezavantajată de ceea ce face. Contează enorm să tindem spre a fi mai buni decât în clipa anterioară și mereu să progresăm. Cred că perfecțiunea poate fi creată și din mici greșeli sau lipsuri. Asta aduc în artă naturalul, umanul și firescul, care îi apropie pe artiști de oameni.
– Am vorbit de ceea ce vă bucură, dansul, arta în general. Ce ați putea spune despre temeri?
– Cred că toți oamenii avem frici și e ceva normal. Uneori cred că frica e punctul care ne poate motiva spre a depăși un anumit moment în care ne aflăm și să evoluăm. Dacă ar fi să numesc o frică mai mare, atunci este cea care privește sănătatea. Îmi este frică de o accidentare care mi-ar putea opri cariera sau de o problemă de sănătate care m-ar împiedica să mai pot urca pe scenă. Sper să nu apară astfel de situații așa că până mă voi opri voi dansa mereu cu bucuria și plăcerea ca fiind ultima dată.
– Cum arată un final pentru dvs?
– Finalul…. Pentru mine, mereu finalul a fost momentul în care brusc am realizat că totul se termină. Vin aplauzele, privesc publicul și îmi dau seama că pentru acel moment am muncit. Privesc colegii și îmi dau seama că împreună am reușit, că unul fără altul nu am ajunge în final, că suntem cu toții o familie la bine și la rău. La final, cred că ard cu o încărcătură emoțională imensă. Este momentul în care plec deja spre casă, zâmbesc și mă gândesc la un nou început.
Spectacolul de balet „Giselle” a avut premiera în vara anului 1841, la Teatrul Academiei Regale de Muzică din Paris. Sursele de inspirație pentru libretul alcătuit de dramaturgul francez Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges și de scriitorul Théophile Gautier au fost reprezentate de volumul de versuri „Orientales”, al lui Victor Hugo.
Prima Giselle a fost Carlotta Grisi și primul Albrecht a fost Lucien Petipa, fratele lui Marius Petipa. „Giselle” este una dintre cele mai mari capodopere ale baletului clasic și una dintre puținele din perioada romantică timpurie care a rămas în repertoriu până în prezent.
„Din momentul în care deschid partitura și până la aplauzele de după spectacol savurez fiecare clipă de studiu”
* dialog cu basul Alin Anca, de la Opera din Hamburg
Bistrițean la origine, Alin Anca este solist la Opera din Hamburg, un bas care promite mult. Publicul l-a aplaudat la Iași în spectacolul „Rigoletto”, unde a cântat alături de alți doi bistrițeni – celebrul tenor internațional Ștefan Pop și baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională din București. Alin Anca a debutat în rolul lui Sparafucile și a fost foarte încântat de colaborarea cu artiștii lirici ieșeni.
– Debut în „Rigoletto”, la Iași. Cum a fost această experință pentru dvs?
– Fiind într-un rol nou, pentru prima dată la Opera Națională Română din Iași și cu asemenea colegi de excepție pe scenă, a fost o seară plină de emoții constructive. Ospitalitatea și amabilitatea întregului colectiv al Operei m-au făcut să mă simt ca acasă. Le mulțumesc domnilor directori Andrei Fermeșanu și Florin Guzgă, la fel și tuturor colegilor de la Iași. Am avut sentimentul ca la Operă toți fac parte dintr-o familie. Pe lângă tenorul Ștefan Pop (sosit de la Teatro Regio din Parma – n.r.), invitatul special al serii și un artist de prim-rang internațional, toți soliștii casei au fost la înălțime. Am fost impresionat și de orchestră, de omogenitatea și frumusețea sunetului. Sunt onorat că am putut face parte din acest spectacol. Nu am mai fost la Iași de când eram elev și m-am bucurat să redescopăr un oraș atât de frumos și bogat în semne ale istoriei, un teatru de operă splendid, și oameni atât de primitori.
– Sunteți solist al Operei de Stat din Hamburg. Cum a fost drumul până la acel punct?
– Când eram student în anul al II-lea la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj am intrat în corul Operei. Așa au apărut și primele debuturi în diverse roluri de la Comisarul Imperial din „Madama Butterfly” până la Don Giovanni din opera omonimă, înainte de a pleca în Germania. Am fost trimis mai întâi la o audiție la Studioul de Operă al Staatsoper Berlin de către doamna Luisa Petrov, căreia i se datorează cariera internațională a multor artiști români. După doi ani la Berlin au urmat încă șase ca membru al Ansamblului de soliști al Staatsoper Hamburg. Acolo am cântat de la Doctorul din „Traviata” până la Leporello din „Don Giovanni” sau Figaro din „Le Nozze di Figaro”, în care am fost distribuit de mai multe ori în ultimii ani. Un rol, cu cât reprezintă o provocare mai mare, cu atât aduce și satisfacții mai mari. Pentru mine, de obicei rolul și compozitorul preferat sunt acelea pe care le am în studiu. Din momentul în care deschid partitura și până la aplauzele de după spectacol savurez fiecare clipă de studiu, indiferent că este Mozart, Rossini, Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini. Există și excepții, iar gândul mă duce la anumite opere moderne și contemporane cu care în Germania se experimentează destul de frecvent.
– Care sunt cele mai mari provocări ale unei cariere de bas?
– Cred că provocările sunt în funcție de fiecare persoană, nici bașii nu suntem toți la fel. Pentru mine, o provocare a fost, și încă este, să aștept. Încă de la primele ore de canto îmi spunea profesorul meu de atunci, basul Mircea Moisa de la Cluj, că vocea de bas se maturizează târziu, începând de la 35 de ani. Iată că, întâmplător sau nu, abia acum la 35 de ani am debutat într-unul din rolurile visurilor mele, anume Filippo II din opera „Don Carlo” de G. Verdi. Am înțeles că a fost justă așteptarea și că abia acum începe adevărata mea carieră de bas. Pe lângă Filippo II, un alt rol la care visez de când eram student este Zaccaria din opera „Nabucco” de G. Verdi, pe care îl am în pregătire și-l voi debuta destul de curând. Mai sunt și alte roluri de maturitate pe listă ca, de exemplu, Mefisto în „Faust” de Charles Gounod. Totodată, îmi face o deosebită plăcere să cânt Bellini, pe care îl găsesc perfect pentru vocea mea de acum.
– Care sunt cele mai mari temeri? Dar visele cel mai aprinse? Ce faceți când nu sunteți pe scenă?
– Temeri cred că avem cu toții de lucrurile pe care nu le putem controla, ca de exemplu recenta situația politică sau pandemică, însă eu sunt convins că dacă vrei cu adevărat să reușești și muncești pentru asta în fiecare zi, se găsesc soluții în orice context. Nu visez la anumite teatre sau anumiți parteneri de scenă, ci doar la a avea mereu provocarea de a fi mai bun. Restul cred că vine de la sine.
– Cum este privită România de la Hamburg? Dar artiștii români?
– Artiștii români sunt foarte apreciați peste tot și la Berlin, și la Hamburg, și în Italia. Prin ansamblul de soliști de la Hamburg au trecut mulți români ca, de exemplu, Ghiță Petean, dar colegii mai în vârstă de acolo își aminteau și de spectacole cu Nicolae Herlea, David Ohanesian sau Dan Serbac. Vorbesc de spectacole derulate la Hamburg, Berlin sau în alte teatre.
– Ca tânăr artist, cum este viața peste hotare? Ce sfaturi ați da unui artist la început de drum pentru a-și construi o carieră solidă? În afară de muncăși talent, ce ar trebui să mai aibăîn bagajul profesional?
– În general, pe lângă perseverență, aș zice că e nevoie de răbdare și de echilibru. Un sfat mai concret ar fi următorul: dacă e vorba de un rol important din repertoriul italian, studiază-l în Italia sau cu un italian. Pentru mine, studiul cu basul Bonaldo Giaiotti (Milano – n.r.) și cu pianistul Simone Savina (Parma – n.r.), ambii recomandați de Ștefan Pop, a fost de-a dreptul revelator. Și la Catania, unde în decembrie am cântat Don Basilio în „Il Barbiere di Siviglia”, am întâlnit maeștri extraordinari. Sunt foarte norocos că am avut ocazia să lucrez la Cluj cu David Crescenzi care, pe lângă faptul că e un dirijor excepțional, e italian, format în Italia sub mâna marilor maeștrii din școala veche. Are acel ceva care, după parerea mea, doar în Italia se poate învăța. Toți cei care cântă în România cu Maestrul Crescenzi sunt norocoși să îl aibă aici.
Când nu cânt, încerc să mă bucur de fiecare moment cu familia mea, la Hamburg, sau călătorind împreună. Îmi place să descopăr lumea o dată cu băiețelul meu, Alex, care are aproape 2 ani.
dialog cu baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională București
Are un CV impresionant, completat într-un timp foarte scurt. Este unul dintre cei mai buni baritoni din România și al patrulea bariton român din lume, după George Petean, Ionuț Pascu și Sebastian Catană. Este un artist care s-a dăruit comple muzicii, crede cu tot sufletul său în Dumnezeu și iubește nespus de mult publicul, care îl răsplătește mereu cu aplauze, așa cum a fost și la Iași, în urma celor două reprezentații ale spectacolului „Rigoletto”, în care a făcut un rol magistral. Nici nu ar fi putut să fie altfel pentru că este cel mai bun bariton din România pentru rolul bufonului Ducelui de Matua, așa după cum a spus dirijorul David Crescenzi despre Lucian Petrean, bistrițeanul școlit în ale muzicii la Cluj, strămutat la București și un oaspete drag al Iașului.
Am discutat cu Lucian Petrean, de la Opera Națională București, despre muzică, despre oameni, despre viață și despre tot ceea ce-l animă atunci când este pe scenă.
– Sunteți cel mai bun bariton în rolul lui Rigoletto, a spus distinsul dirijor David Crescenzi.
– Am fost onorat de aprecierea domniei sale, știută fiind reputația maestrului a cărei baghetă este magică. Onorat și obligat totodată fiindcă astfel de cuvinte te înalță, dar îți aduc și o responsabilitate imensă de a fi mereu mai bun. Am debutat cu „Rigoletto” în 2010, în cadrul Festivalului „Viva Vox” la Opera Naţională din Cluj Napoca. Atunci când mi s-a propus m-am temut un pic pentru că este un rol greu, cu care alții își încheie cariera, iar eu eram la început. Rolul lui Rigoletto este un vis pentru orice bariton. Spun acest lucru pentru că, dincolo de dificultăţile tehnice, personajul are și daruri interpretaţionale mari – este și bufonul Ducelui de Mantova, dar și tatăl îndurerat de pierderea fiicei răpite, Gilda, o copilă de 17 ani, pe care o vede ucisă chiar sub ochii săi.
– Ați jucat acest rol nu doar în țară, l-ați pregătit și pentru un celebru festival din Italia.
– Din păcate, pandemia a răsturnat total planurile. Ar fi trebuit să cânt acest rol cu Opera din Parma la Busseto, acolo unde s-a născut şi a copilărit marele Giuseppe Verdi. Evenimentul a fost amânat din cauza pandemiei, însă există șanse de a fi reluat anul viitor.Pentru mine, Rigoletto a fost un rol de debut pe multe scene, inclusiv la Opera din București.
– Muzica v-a adus foarte multe bucurii, însă nu a fost prima dumneavoastră opțiune ca și profesie.
– Mereu mi-a plăcut să învăț și am luat-o treptat. Am urmat Seminarul Teologic Ortodox si Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. Atunci s-a născut în mine și dorința de a cânta. Am fost diaconul regretatului mitropolit Bartolomeu Anania, un om extraordinar. Era un militant, om de teatru, un preot deplin, un om complet. Am fost hirotonit preot misionar la Maternitate și la Clinica de Hematologie, momente care m-au marcat profund. Am avut o misiune foarte delicată pentru că am văzut toate ipostazele vieții.
– Ați cunoscut astfel și începutul, dar și sfârșitul vieții…
– Așa este. Am trăit și bucuria unei noi vieți, dar și tristețea finalului. Am plâns de multe ori în această misiune delicată, nu este ușor deloc. M-au ajutat credincioșii, care m-au iubit enorm, la fel ca și spectatorii. Ei și-au dorit mereu să mă aibă alături și să mă audă cântând. De fapt, pentru mine este o bucurie fantastică să fiu alături de oameni. Ei și-ar dori să cânt mult mai mult și în cât mai multe locuri. Germenele muzicii deja creștea.
– Muzica v-a ajutat mereu
– Muzica și credința în Cel de Sus. Am fost și cântăreţ al Catedralei Ortodoxe din Cluj, care, ca și la Iași, se află vizavi de Opera Naţională. Așa am cunoscut mulți cântăreţi de operă care activau în corul bisericii. Unul dintre marii artiști cu multă credință, basul Ion Iercoşan, mi-a remarcat vocea. El mi-a dat primele lecţii de canto. Am început să cânt muzică bisericească, dar am conchetat și cu câteva canțonete și unele arii. Mă gândeam că, dacă ar fi să debutez în operă, mi-ar fi plăcut să fac rolul rolul lui Giorgio Germont, din „La Traviata”. Eu cred că muzica a fost mereu în destinul meu și a așteptat clipa când să își ocupe definitiv locul în viața mea. Când eram copil am studiat vioara, iar pe când eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă am cântat și într-un grup, „Renaşterea”, format din 12 teologi, cu care am susţinut concerte în ţară şi străinătate, în Spania, în Belgia. Au fost primele momente când am cântat partituri de bariton-solo, aveam câteva colinde extraordinare în repertoriu. În toamna lui 2006 am luat hotărârea de a mă înscrie la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la secţia Canto. Am început la clasa regretatului profesor Alexandru Fărcaş, apoi am trecut la clasa doamnei profesoare Ana Rusu. Domnul profesor Gheorghe Roşu, Dumnezeu să-l ierte, m-a îndrăgit foarte mult şi de aceea am hotărât să urmez din 2010 cursurile de master cu domnia sa. În tot acest timp, studiul muzical l-am efectuat cu pianista Iulia Suciu, actualul decan al Facultății de Interpretare Muzicală. Totdeauna, însă, i-am simţit aproape cu sfaturi şi îndrumări pe maestrul Gheorghe Dumănescu, soprana Elena Andrieş, regizorul Emil Strugaru şi maestrul Cristian Sandu.
– De la slujirea lui Dumnezeu la muzică nu a fost nici măcar un pas, a fost vorba despre un drum firesc
– Nimic nu se face fără voia Domnului. După debutul meu în Rigoletto au urmat multe roluri și multe spectacole și în țară, și peste hotare. Am avut colaborări deosebite alături de artişti de talie internaţională și gândul mă duce către Gianluca Terranova, tenor italian cu care am cântat împreună în producţia „Aida” de la Opera din Nancy. O altă colaborare memorabilă a avut loc la Opera din Tel Aviv cu rolul Scarpia din opera „Tosca”, pe care am jucat-o și la Iași. La Tel Aviv am fost sub conducerea maestrului Daniel Oren, un mare dirjor. Pentru un artist este foarte important studiul, iar eu am avut șansa de a lucra cu maeștrii Giorgio Zancanaro și Bonaldo Giaiotti, în Italia, patria operei, unde este foarte important să ajungă fiecare solist. La fel de important este și lucrul cu pianiștii, iar eu sunt recunoscător Kamilei Akhmedjanova, lui Stellario Fagone și lui Simone Savina.
– Cum a fost colaborarea cu Iașul?
– Eu cunosc Iașul și opera lui de mulți ani, am venit pentru prima oară la invitația doamnei Beatrice Rancea, iar în 2018 am câștigat Premiul de Excelenţă la Gala Premiilor Operelor Naţionale. Am revenit de multe ori, chiar și anul trecut, când instituția a împlinit 65 de ani de la înființare. M-a bucurat enorm de mult invitația primită din partea conducerii actuale de a cânta în Rigoletto, un rol care mă obligă foarte mult. Am regăsit colegi foarte bine pregătiți, o echipă cu care mereu se poate face performanță și un public extrem de călduros.
– Câte roluri cu Rigoletto ați avut?
– Nu le-am numărat pe toate, dar cred că am depășit 50. Cele mai multe au fost într-un turneu în Spania, în jur de 13. Rigoletto a fost un rol pe care l-am învățat încă din Conservator și aici aș vrea să le spun viitorilor artiști că se poate face performanță încă din școală. În anul doi de master am debutat în „Pagliacci”. În 2012 am debutat în Giorgio Germont la Opera Maghiară din Cluj, alături de Cristina Simionescu, de la Opera Națională Română din Iași. În același timp pregătisem Scarpia, dar încă nu-l debutasem. Este un rol extrem extrem de complex pe care l-am cântat pe scena Operei din Brașov, unde am cântat în premieră și alte roluri destul de dificile, cum ar fi cel din „Falstaff”, un rol care se joacă, nu se cântă. Primul rol din opera bufă. O provocare, dar a ieșit minunat! Mi s-a potrivit foarte bine.
– Până acum nu am spus nimic despre scenele internaționale, deși ați cântat în foarte multe teatre.
– Așa este și peste tot am fost primit cu aplauze în 12 teatre de peste hotare. Am interpretat rolul lui Renato („Bal Mascat”) la Regensburg (Germania), pe care l-am dus și la Praga, dar şi la Bucureşti. Am cântat Scarpia în „Tosca” la Teatrul Greco-Roman din Catania, am debutat în rolul lui Amonasro în „Aida” de Verdi la Teatrul din Magdeburg. Cu Scarpia am fost la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf şi Duisburg, iar cu Amonasro la Opera din Nancy (Franța). Am interpretat rolul Contelui di Luna în „Trubadurul” de Verdi la Teatrul Naţional Croat din Zagreb şi Scarpia la Tel Aviv. În Rigoletto am fost aplaudat și la Teatro din San Severo.
– Parcă și acum se aud aplauzele și cred că secretul este munca. Performanță fără studiu nu se poate…
– Evident, iar eu am mers la studii în Italia, la Verona, unde am lucrat cu unul dintre cei mai mari baritoni ai lumii, Giorgio Zancanaro, care mi-a făcut un compliment extrem de frumos. Mi-a spus că, dacă ar fi avut vocea mea, ar fi avut o carieră mai mare! Apoi am ajuns la maestrul Giaiotti, care mi-a spus că demult nu a mai auzit o voce ca a mea, egală și constantă, și că neapărat va trebui să-mi păstrez drumul meu de bariton verdian și verist. Am ținut cont mereu de aceste sfaturi inclusiv atunci când am fost solicitat să cânt Wagner. E plătit mai bine, îți aduce mai multe catalogări, dar aș fi ieșit de pe drumul meu. Și bine am făcut pentru că am evitat tot felul de probleme inclusiv de sănătate a vocii.
– … la fel nici roluri mari fără audiții, deși astfel de expuneri sunt foarte grele
– Fără audiții lumea muzicală nu află de tine. Nu este ușor, dar sunt necesare. Eu nu m-am temut niciodată de audiții, dar sunt emoții mari. În cinci minute trebuie să dovedești că ești cel mai bun pentru rolul ofertat. Și poate în acel moment nu ești în cea mai bună formă, dar asta este, trebuie să dai tot ceea ce poți. Toate aceste lucruri te maturizează, te călesc. La început mergeam la multe audiții și am fost acceptat. Îmi amintesc de o astfel de întâlnire la Opera din Magdenburg, unde am reușit să obțin un rol în „Aida” fără să-l fi debutat în România, ceea ce este extrem de rar. De obicei, artiștii își debutează rolul acasă, apoi îl duc peste hotare. La mine a fost altfel, am dat maximum din ceea ce am putut și mi s-a oferit rolul lui Amonasro. Într-o audiție sunt trei persoane care decid – directorul teatrului, dirijorul și regizorul, un trinom cu valențe egale. Cu alte cuvinte, trebuie să te potrivești și teatral, și muzical. Se întâmplă uneori ca una dintre condiții să nu o îndeplinești, dar asta nu înseamnă că nu ești bun, ci doar că distribuția urmărea un alt profil de artist pentru un personaj. Din fericire, vocea mea a fost mereu apreciată.
– Muzica v-a adus momente sublime și ca preot, și ca bariton. Cât cântă preotul din dvs și cât cântă artistul?
– Depinde de operă. Gândiți-vă că eu am trecut de la rugăciune la Scarpia, șeful Poliției, necruțător, insensibil, inuman. Preotul din mine cântă mai mult la aria lui „Nabucco” din actul al patrulea. M-a întrebat cineva, demult: „Cum cânți acolo?”. Mă consider preotul care stă în fața altarului și care cântă „Pe tine te lăudăm”. Îmi place să cânt în genunchi, ca și cum m-aș ruga. Muzica mă înalță, ard ca o lumânare pe scenă.
* dialog cu distinsul tenor Ștefan Pop, invitat al Operei Naționale Române din Iași
Este una dintre cele mai frumoase voci din lume, un artist desăvârșit, pe care ieșenii îl vor asculta în seara de 1 aprilie la Opera Națională Română Iași (ONRI) în spectacolul „Rigoletto”, în care va interpreta rolul Ducelui de Mantua. Ștefan Pop, tenorul care numai la 23 de ani a câștigat unul dintre cele mai mari concursuri din lume, „Operalia”, organizat de Placido Domingo, a sosit la Iași. Alături de domnia sa am parcurs o parte din călătoria artistică începută la Bistrița și continuată pe marile scene ale lumii, cu opriri la Londra, Berlin, Viena, Paris, Seul, Parma, Tenerife, Rusia etc.
– Cum ați găsit Iașul?
– În primul rând, este o onoare să fiu în orașul celor șapte coline, în orașul lui Ion Creangă și al lui Mihai Eminescu, într-un teatru legendar și emblematic. După atâta timp petrecut pe scenele lumii mă bucur să vin acasă și să împărtășesc din experiența mea unui public foarte cald. Pentru mine, acasă înseamnă Opera, indiferent unde mă aflu – fie că sunt la București, la Paris, la Londra, la Parma sau oriunde am cântat. Eu cânt din suflet pentru suflet. Am găsit un Iași superb. În fiecare dimineață, când mă trezesc, privirea mi se duce către Palatul Culturii, Catedrala Mitropolitană, văd colinele și orașul în toată spendoarea lui. Trăiesc o emoție foarte specială atunci când cânt în România mea cu oameni sunt foarte buni.
– Așa se explică și prezența la Iași, în ciuda programului dvs foarte încărcat.
– Trebuie să-i mulțumesc domnului director Andrei Fermeșanu și coordonatorului artistic Florin Guzgă, Opera este norocoasă să aibă o așa echipă. Sper ca teatrul să revină acolo unde a fost odată, iar eu am venit tocmai ca să-i susțin pe ei în mod special. Îmi place mult Opera din Iași, am cântat în urmă cu șase sau șapte ani aici „Nessun Dorma” la o gală și am găsit un public extraordinar de călduros. Am fost foarte plăcut impresionat de modul în care se lucrează, de artiști, de orchestră. Totul este perfect și nu ar avea cum să fie altfel cu maestrul David Crescenzi la pupitru, cu care eu mă cunosc demult. Știe foarte bine ce înseamnă școala italiană și pune oamenii în valoare. De „Rigoletto” știam de câteva luni, am discutat și am spus că dacă va fi într-o perioadă liberă, voi veni cu mare drag. Liberă nu a fost, dar eu am venit la Iași după ce duminică am avut „Norma” la Teatro Regio di Parma, cu un casting de excepție, alături de soprana Angela Meade. „Norma” s-a montat la Parma după 21 de ani și am avut ocazia să fiu ales pentru rolul lui Pollione. Propunerea ca să vin la Iași s-a discutat la Londra, unde am cântat la Covent Garden cu Angela Gheorghiu. Am spus „Da” cu tot sufletul. Cine nu ar vrea să vină în orașul celor șapte coline? Sunteți norocoși, aș compara teatrul de la Iași cu La Fenice, principala scenă din Veneția unde a avut loc premiera piesei „Rigoletto”, în 1851. De la Iași voi pleca la Berlin.
– Cum este să cântați acasă?
– Eu am primit muzica în viața mea ca un dar divin. Cred foarte mult în Dumnezeu și știu că nimic nu este întâmplător. În momentul în care tu mergi sincer pe scenă și dai tot ce-i mai bun din tine nu are cum să iasă rău. Și chiar dacă poate pentru unii este așa, nu contează pentru că eu am oferit tot ceea ce am avut. Asta am învățat din experiența mea de 13 ani petrecută pe marile scene ale lumii, alături de artiști-mamut. Aceste cuvinte mi le-a spus și Mariella Devia, Regina belcanto, alături de care am cântat și de la care am învățat enorm. Am avut onoarea să debutez la Teatrul „San Carlo” din Napoli cu maestrul dirijor Nello Santi. Am făcut „Rigoletto” cu Papa Santi, așa cum îi spuneam noi, iar studiul cu el mi-a schimbat Universul. Am început să văd partitura cu sufletul, nu doar vizual. De la el am învățat valorizarea nuanțelor, a culorilor, punerea în lumină a personajului. Maestrul Santi a făcut o afirmație incredibilă: Fiecare notă are timpul ei. „Rigoletto” este una dintre operele mele favorite pentru că este completă, are totul – iubire, dragoste de tată, dragoste de duce. Pentru mine, fără dragoste nimic nu există.
– Iar muzica este exact ca dragostea…
– De fiecare dată când urcăm pe scenă, și acest lucru îl pot confirma toți colegii mei, noi ne deschidem sufletul și oferim tot. Pentru mine nu există nicio diferență că sunt la Teatru Regio di Parma, la Royal Opera House din Londra, eu trăiesc la fel. Vreau să facem la Iași o producție de Rigoletto așa cum a fost scrisă de Verdi, pentru că el a muncit toată viața lui ca să ne lase tot ceea ce a avut mai bun. Este foarte important să studiem fiecare notă, fiecare accent, să aducem pe scenă fiecare trăire. Eu am devenit de curând tată și totul s-a schimbat în viața mea. Cânt de zece ori mai bine, cânt mult mai deschis pentru că am realizat că stresul pe care îl aveam înainte pe scenă era inutil.
– În „Rigoletto” intrepretați rolul Ducelui de Mantua, unul dintre cele mai dificile pentru un tenor.
– Eu am făcut rolul Ducelui de Mantua în zece teatre din Italia și nu este puțin deloc, mai ales că vorbim de țara lui Verdi. Teatrul Regio di Parma este cel mai dur ca și critic, se știe. Cine trece testul de acolo poate cânta peste tot. Să cânți cu Leo Nucci la Teatro Regio di Parma în „Rigoletto” nu e puțin, mai ales când repeți experiența. Am făcut „Rigoletto” cu Leo Nucci și anul trecut, când a semnat și regia, la Teatro Antico di Taormina, cu Placido Domingo la pupitru. A fost magistral, sunt experiențe care te schimbă, care te fac să vezi diferit partitura. Da, este unul dintre cele mai dificile roluri de tenor. De fapt, se spune că acest spectacol este un concert de tenor în sine. Experiența face diferența. Eu cânt acest rol de peste 13 ani, l-am studiat nelimitat. Ajungi la un anumit nivel în care speri că poți să te apropii de ceea ce a vrut să redea compozitorul. În Verdi, care este foarte dificil, fiecare notă are o însemnătate diferită, sunt multe accente. Eu am avut norocul să lucrez cu mestrul Nello Santi, care a fost asistentul lui Toscanini, care i-a dirijat pe Di Stefano, Pavarotti, cei mai mari tenori.
– Desăvârșirea are prețul ei.
– În 2015, când am debutat la Teatro Regio di Parma, în „La Boheme”, am descoperit unul dintre cei mai mari pianiști, Simone Savina, maestrul meu cu care lucrez de atunci fiecare rol. Ei bine, asta face diferența, ține de o bucătărie ca să spun așa, de atenția acordată fiecărei note. Am cântat „Rigoletto” la Teatro San Carlo, în 2015, iar prima dată îl cântasem în 2013, cu Nadine Sierra și cu Dmitri Aleksandrovich Hvorostovsky, un mare bariton, fie iertat. De la maestrul Nello Santi am învățat foarte mult, au fost de ajuns doar două fraze ca să-mi schimbe modul de a gândi și de a vedea cu adevărat partitura. Atunci mi-am dat seama că studiul aprofundat te face să înțelegi ce voia Verdi să spună în muzică. Lucrăm la o foaie de partitură și câte o oră!
– Aveți un succes incomensurabil, spectacole impecabile și totuși reușiți să găsiți nuanțe noi de fiecare dată într-o partitură.
– Când am cântat la Teatrul Regio di Parma, exact aceeași întrebare i-am adresat maestrului Leo Nucci: „Maestre, după 400-500 de spectacole vă mai uitați în partitură?”. Iar domnia sa mi-a răspuns: „Dragă Ștefan, acesta este secretul. Chiar dacă vei cânta un rol de o mie de ori, trebui să te uiți de fiecare dată pe partitură pentru că Verdi ce înseamnă? Înseamnă dubiu”. Niciodată nu este scris afirmativ Da, așa este, ci trebuie să te întrebi mereu cum vei aborda momentul pentru că în Verdi găsești tot de la iubire, fericire, dramă, conflicte politice, mesaje. Toate sunt foarte bine subliniate. Pe fiecare notă, Verdi pune un accent, o culoare. Veți întâlni termeni unici gen „să porți vocea”, ceea ce nu este simplu. Toate aceste detalii sunt scrise, subliniate, tu doar trebuie să fii atent. Eu avut avut norocul ca, înainte de a merge la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, să studiez vioara timp de 12 ani. Am făcut și pian, și canto. Cunosc foarte bine teoria, dar să o pui în practică este altceva. Trebuie să vezi partitura cu alți ochi la fiecare spectacol, să o descoperi cu fiecare apariție pe scenă. Vocea este cel mai sublim și sensibil instrument în același timp. Este instrumentul absolut. Noi nu o vedem, dar valorizarea ei ține de starea noastră, de buna dispoziție, de dorința de a da totul, fără a mai vorbi de studiu, care este obligatoriu și nu are limite. În noaptea de dinaintea unui spectacol, eu cânt în pat toată piesa.
– Aveți un ritual înainte de spectacol?
– Nu i-aș spune chiar ritual, dar eu așa fac. Inevitabil trebuie să trec încă o dată prin tot și dacă s-ar întâmpla doar înainte de spectacol ar fi bine, dar eu reiau și după ce cade cortina, îmi amintesc eventualele greșeli. Datorită în special experiențelor mele din Italia, unde am învațat la vecchia scuola, și pianistului meu, dar și celor de la Staatsoper Viena, Covent Garden sau Staatsoper Berlin ori de pe alte mari scene, am ajuns la nivelul la care îmi amintesc și controlez totul pe scenă. Așa trebuie să fie. În acest mod proceda Mariella Devia, pe care la început nu am înțeles-o și i-am cerut sfatul. Era foarte sensibilă și dădea totul pe scenă, iar ca să faci acest lucru trebuie să anticipezi respirația, poate zâmbetul, starea pe care trebuie să o transmiți, să stăpânești tehnica vocală, să ai grijă ca muzica să fie în armonie cu dirijorul, să cunoști mișcările. Sunt multe detalii, dar cele amintite trebuie anticipate într-o secundă. Vocea nu este un instrument precum vioara, unde este multă matematică, ci depinde foarte mult de starea cu care te încarci. Eu mă bucur de orice lucru, de zâmbetul portarului, de vocea doamnei de la machiaj, de colegii mei, de natură.
– Cum curg orele de dinaintea ridicării cortinei?
– Încerc să vorbesc cât mai puțin, totul trebuie să fie limitat. De ce? Vă dau un exemplu – fiecare om, când ajunge seara acasă, este obosit, indiferent de ce a făcut în ziua care s-a scurs. Or, noi, artiștii, intrăm pe scenă seara și trebuie să ai mare grijă ca să acumulezi energia de peste zi. Este nevoie de concentrare, de focus. În momentul în care intri în teatru trebuie să lași totul deoparte, indiferent de ce problemă ai avea, și să te dăruiești integral. Îmi amintesc de un spectacol cu „Tosca”. Înainte cu puțin timp de a intra pe scenă am primit un telefon, prin care eram anunțat că bunica ne-a părăsit și m-am întristat enorm. Am cântat ca în transă, a fost o experiență care m-a schimbat enorm, m-a maturizat, dar m-am și bucurat de trăiri, de înțelesurile pe care mi le-au adus. Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător și totul este spre binele nostru. Noi avem una dintre cele mai grele meserii.
– Meserie și artă deopotrivă
– Eu sunt convins că vocea și talentul sunt daruri de la Dumnezeu și pentru asta am o responsabilitate fără margini, să studiez și să cânt cât mai mult. Noi sacrificăm tot. În ziua spectacolului nu vorbești, la fel ca și în cea care urmează. Înainte de o premieră sunt foarte multe repetiții. Este important ca noi, toți artiștii, să fim ca o familie. Am învățat foarte mult de la Angela Gheorghiu. Noi am cântat împreună, în decembrie, „Boema”, la Teatro „Massimo” di Palermo. A fost superb, un succes enorm, apoi, în februarie, la Covent Garden, unde am cântat „Tosca”. A fost altceva! Producția a fost creată special pentru Angela Gheorghiu (în acest an se împlinesc 30 de ani de la debutul celebrei soprane în „Tosca”, la Royal Opera House – n.r). A fost un moment sublim, în care am înțeles-o cu adevărat pe marea soprană. Noi poate că părem uneori egocentrici, dar suntem foarte sensibili. Suntem foarte puri în interior.
– Ce vă place cel mai mult pe scenă?
– Să simt liniștea. În teatru, dacă reușești să captezi tot publicul, în sală se lasă o liniște deplină, iar artistul trăiește un sentiment sublim. Dacă în timp ce eu cânt și simt de parcă în sală nu ar fi nicio respirație, scopul a fost atins. Pentru câteva clipe, publicul uită de cotidian și aceasta este misiunea spectacolelor de operă sau de teatru. Pentru mine, teatrul este ca o biserică, iar partitura precum o carte de rugăciuni. Și asta de când am făcut „Rigoletto” la Teatrul „San Carlo”, când maestrul Santi a spus că trebuie „să fii umil în fața partiturii”. M-am gândit ceva timp la afirmația sa și când am înțeles-o, m-am cutremurat. Toți suntem trecători. Viața este ca un spectacol – te naști, urci pe scenă, îți joci rolul și pleci.
– Ați primit mii de aprecieri care v-au adus și momente de mândrie. Au doborât vreodată smerenia?
– Niciodată! Pe mine mă ține pe linia de plutire piatra mea de temelie de la Bistrița. Pentru mine, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu și toți avem datoria să facem cât mai mult bine. Mai mult decât să-mi dechid inima ce pot face? Nu este ușor, sunt zile și zile, spectacole și spectacole, presiuni. Ai o mare responsabilitate. În Italia, criticii mă compară cu Luciano Pavarotti, care este idolul meu, este adevărat, dar responsabilitatea este de două ori mai mare. O notă dacă greșești, cel puțin la Teatrul Regio di Parma, vă pot garanta că nu este bine. „Loggioniștii” (un grup de pasionați ai muzicii care atrag atenția în mod zgomotos atunci când consideră că o arie nu este cântată corect – n.r.) te sancționează instantaneu. Acolo, publicul merge cu partitura la teatru!
– Ați avut și temeri?
– Sunt și astfel de trăiri, nu are cum să nu fie. Nu ai cum să nu te gândești, și acum îmi vine în minte Royal Opera House, că înaintea ta au fost niște titani. Spre exemplu, pe 2 mai 2000, Pavarotti a cântat ultimul spectacol de „Tosca” la Londra. Când vezi fotografiile sale acolo nu ai cum să nu te întrebi dacă oare ești pregătit pentru acel moment? Faci o Sfântă Cruce și te duci cu încredere pe scenă, iar în cazul meu, succesul a fost mai mare decât mă așteptam. Incredibil ce mare putere are sinceritatea. Suntem înconjurați de provocări, dar trebui să le faci față. Viața este scurtă și trebuie să o trăiești în sinceritate.
– Ați cântat mult în „Rigoletto”. Când ați debutat cu rolul Ducelui de Mantua?
– Se întâmpla la Seul, în 2011, alături de Elena Moșuc, o diva assoluta pentru mine. Aveam 23 de ani și am debutat într-o sală de 3.500 de locuri. Eram un pic inconștient cred, dar m-au ajutat foarte mult tinerețea, buna creștere de acasă, credința în Dumnezeu. M-am dus cu încredere și am cântat, ca și acum, din suflet. Acum, după 13 ani, cânt la fel, singura diferență fiind faptul că am studiat enorm în Italia, țara operei. Trebuie să ajungi să gândești ca un italian, să mănânci ca ei, să te plimbi prin locurile lor. Dacă vreți o rețetă de succes, este important să lucrezi cu cât mai mulți maeștri italieni, dirijori, pianiști. Noi avem o școală de cânt românească foarte bună, cu tradiție, dar este foarte bine să studiezi în Italia.
Când mă uit în urmă, pot spune că sunt mulțumit. Visul meu este să fac tot repertoriul verdian.
– Asemuiți partitura cu o carte de rugăciuni. Ați simțit ajutorul Divinității pe scenă?
– Tot timpul! Vorbind de umilință, cred că nu merit atâta dar cât am, e clar că vine de undeva și atunci am o responsabilitate directă pentru public. Eu trebuie să bucur suflete. Publicul nu știe ce se întâmplă cu adevărat pe scenă și cât de greu este. Oamenii vin să vadă un spectacol, să vadă personaje, pe Ducele de Mantua, pe Gilda, pe Rigoletto, vor să se bucure. Eu sunt un norocos că fac muzică și că slujesc arta cu voia lui Dumnezeu.
A consemnat Maura ANGHEL
Născut în Bistriţa, având o pregătire muzicală puternică după studiul viorii timp de doisprezece ani, Ştefan Pop a absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” (catedra de canto) din Cluj Napoca.
După ce a câștigat majoritatea concursurilor naționale de canto, în anul 2008, la vârsta de 21 de ani, a debutat în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’Amore” de Gaetano Donizetti pe scena Operei Naționale Române din Timișoara și în opera „Il Matrimonio Segretto” de Domenico Cimarosa la Opera Maghiară din Cluj- Napoca. În martie 2009 a fost invitat să cânte la premiera mondială a lucrării „Colinda balada op. 46″ de Gyorgy Kurtag alături de Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj Napoca. Debutul său internațional, spectaculos, a avut loc în luna decembrie a anului 2009 la vârsta de doar 22 de ani, cu rolul Alfredo din opera „La Traviata” de Giuseppe Verdi la „Teatro dell’Opera” din Roma în celebra producție regizată de Franco Zeffirelli. Curând a urmat debutul la Opera Națională Greacă, tot în opera „La Traviata”.
La 23 de ani, în 2010, a câștigat două dintre cele mai importante concursuri internaționale de canto la doar șapte zile diferență, pe două continente diferite: Operalia, găzduită de „Teatro alla Scala” din Milano sub atenta îndrumare a maestrului Placido Domingo, unde a fost printre puținii concurenți din întreaga istorie a concursului care au câștigat două premii în aceeași seară, premiul I și premiul publicului și „6th International Music Competition” din Seul, unde a câștigat premiul I.
După ce a câștigat Operalia, Stefan Pop a debutat la „Teatro Verdi” din Trieste (2010) în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’amore” și la Opera de Stat din Hamburg (2011) iar la Opera de Stat din Viena(2011), sub bagheta lui Evelino Pido, a debutat cu rolul Elvino din opera „La Sonnambula” de Vincenzo Bellini. Tot în anul 2011 a debutat la Opera din Zürich cu rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Verdi sub bagheta lui Daniele Gatti și la Seul cu rolul Ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi. În februarie 2012, Stefan Pop și-a făcut prima apariție pe scena Operei Naționale din Paris cu rolul Ducelui de Mantua iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Opera Regală „Covent Garden” din Londra cu rolul Nemorino. Tot în anul 2012 a fost invitat de către Placido Domingo să cânte la „Gala câștigătorilor Operalia” la Opera Regală „Covent Garden” din Londra.
În 2011 și 2012, Stefan Pop a fost invitat la patru dintre concertele Angelei Gheorghiu în Orientul Îndepărtat (Seul și Shanghai) și Orientul Mijlociu (Oman) fiind foarte bine primit de public.
Anul 2013 a adus debutul la Teatrul Bolșoi din Moscova în rolul lui Alfredo și, de asemenea, debutul în rolul titular din opera Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București. A fost un spectacol de mare succes, urmat la scurt timp de alte spectacole cu acest titlu la Opera din Rijeka (Croația, martie 2014) și „Hong Kong Cultural Center” (mai 2014). Tot în 2013, Stefan Pop a fost invitat de către Placido Domingo să cânte împreună în Gala Verdi-Wagner de la Arena din Verona sub bagheta lui Daniel Oren.
În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo, în varianta de concert a operei „La Boheme” de Giacomo Puccini , la „Salle Pleyel” din Paris, alături de Patrizia Cioffi (Mimi). Mai târziu, în august 2014, a debutat și în rolul cântărețului italian din opera „Der Rosenkavalier” de Richard Strauss la renumitul Festival de la Salzburg, spectacol disponibil și pe DVD. Tot în 2014 a cântat în „La Traviata” la Opera Menorca alături de Leo Nucci și Norah Amselem.. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart la Opera „Bastille” din Paris, alături de o distribuție de excepție, sub bagheta lui Alain Altinoglu. A participat la două festivaluri importante de operă, Festivalul Menuhin din Gstaad, Elveția, în rolul Don Ottavio din opera Don Giovanni (alături de Tatiana Lisnic și Erwin Schrott) și la Festivalul George Enescu de la București, într-un concert în aer liber condus de David Crescenzi. În noiembrie 2015 i s-a oferit titlul de cetățean de onoare al orașului natal, Bistrița.
Stefan Pop a evoluat alături de câțiva dintre cei mai importanți cântăreți de operă: Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Elena Mosuc, Krassimira Stoyanova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Nino Machaidze, Ailyn Perez, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura , Thomas Hampson, Erwin Schrott, sub bagheta lui Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Fabio Luisi, Antonio Pappano, Paolo Longo, Alain Antinoglu, Pablo Heras-Casado, Antonino Fogliani, Nello Santi și Luciano di Martino printre alții. Angajamentele sale viitoare includ Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti la Festivalul Müpa din Budapesta și la Opera din Tenerife, ”La Bohème” la Teatrul din Palermo, Tosca la Opera Regală ”Covent Garden”.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele lui Caragiale?”
Să fi știut nenea Iancu ce succes va avea, peste ani, comedia „D-ale Carnavalului” le-ar fi șfichiuit câteva vorbe de la obraz celor care au fluierat-o atunci când a scos-o pe scenă pentru prima oară. Se întâmpla la un început de primăvară, în 1885, pe scena Teatrului Național București (TNB). De fapt, comedia fusese scrisă pentru un concurs organizat de TNB, pe care autorul l-a câștigat. Premiera a fost un insucces, din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatice D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România Liberă. Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei. A fost nevoie de explicațiile lui Titu Maiorescu, oferite la scurt timp într-un articol publicat în revista „Convorbiri literare”, prin care lămurea relația etic-estetic. „Există aceste tipuri în lumea noastră? Sunt adevărate aceste situații? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem doar să ni le prezinte în mod artistic, iar valoarea lor morală este afară din chestie”, scria Maiorescu, consolidând astfel prestigiul celui ce avea să devină cel mai mare dramaturg român.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale?”
Peste ani, comedia a fost ecranizată și pusă în scenă de foarte multe ori, chiar și dansată! Marele Caragiale a fost omagiat prin mișcare încă din 2002. Primul artist care a avut curajul să-i transpună coregrafic opera a fost Adina Cezar, care a adus pe scenă spectacolul „La douășpe trecute fix”. Zece ani mai târziu, Gigi Căciuleanu a propus un teatru coregrafic în „D’ale noastre” pe scena Teatrului Național din București. În același an, Ioan Tugearu a pus în scenă spectacolul de teatru-dans„D’ale Carnavalului”, la Opera Națională Română din Iași (ONRI). Din păcate, s-a jucat foarte puțin, apoi a fost lăsat deoparte. Asta până nu demult când s-a decis că Anul „Caragiale” merită un omagiu de elită oferit de balerinii Operei Naționale Române Iași. O contribuție deosebită pentru readucerea acestui savuros spectacol pe scena ieșeană aparține Cristinei Todi, care, pe lângă meticuloasa coordonare coregrafică a balerinilor, s-a implicat și în pregătirea textului.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale? Eu văd dansul peste tot – în natură, când se mișcă frunzele copacilor, când adie vântul, în mersul oamenilor. Fiecare are dinamica lui, ritmul lui, gândurile lui. Peste tot este dans. Am plecat de la dorința unui omagiu oferit marelui scriitor. Știam de spectacolul De-ale Carnavalului, știam că, din păcate, a fost lăsat uitării. Eu am lucrat cu maestrul Ioan Tugearu, știu ce spectacole face și am dorit să reluăm acest spectacol pentru că abandonarea lui ar fi fost un sacrilegiu nu atât pentru arta coregrafică, dar mai ales pentru public. Este un spectacol de elită, de reală calitate, de mare rafinament artistic. Eu m-am îndrăgostit de el, este fabulos. Cum să privezi publicul de o așa încântare?”, a spus Cristina Todi, coordonatorul Corpului de Balet al ONRI.
Dans de excepție și umor rafinat
Reprezentația aduce multe noutăți față de producția din 2012. S-a lucrat cu atenție la fiecare detaliu, balerinii nu doar dansează, ci au și replici, pe scenă se râde, se plânge, totul te încântă. Apoi, aduce o distribuție nouă. „Din spectacolul din 2012 mai avem doar patru interpreți, restul sunt artiști noi. Este un spectacol proaspăt cu o trupă nouă, care aduce mai mult dinamism, inclusiv în dialog, și o altă trăire”, a completat Cristina Todi.
În spectacol vor intra cei 23 de balerini ai ansamblului, 7 balerini soliști, 19 colaboratori dintre care mulți sunt de peste hotare din Ucraina, Slovenia, Bulgaria, Italia, Japonia, „avem o trupă internațională”. Publicul va putea admira și măiestria unor studenți de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și a unor elevi de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Misiunea elevilor este foarte importantă și nu doar pentru că vor dansa pe scena Operei, ci și prin faptul că, pe lângă repetiții, ei trebuie să facă față și cerințelor din sălile de clasă. „Ei au nevoie de o cultură generală foarte bine pusă la punct. Un balerin trebuie să fie deștept. Cultura și educația rafinată își pun amprenta în dans”, a atras atenția Cristina Todi, care va urca pe scenă alături de balerini. Domnia sa a recunoscut că fiecare revenire la rampă este plină de emoții, trăiri pe care le simte profesorul și coordonatorul Corpului de balet. În spatele tuturor rolurilor și personajelor este Omul Cristina Todi, care iubește dansul cu toată ființa sa: „Sunt recunoscătoare că fac parte din acest sistem, sunt o norocoasă că pot să fac ceea ce iubesc. Meseria mi-a fost alături mereu, nu am cum să n-o iubesc. Mă așteaptă oricând, oricum”.
Clovni, dans ţigănesc, charleston, polka și cadril se îmbină cu umorul rafinat de interpretarea soliștilor Cătălin Ailiesei (Nae), Roua Spătărescu (Mița), Monica Ailiesei (Didina), Ștefan Popa (Iordache), Alexandru Radu (Pampon), Bogdan Tuluc (Crăcănel), Dumitru Buzincu (Catindatul), Vlad Mărculescu (Bețivul), Viviana Olaru, Dragoș Sabaiduc, Adrian Ionescu și a întregului corp de balet, care punctează magnific stările conflictuale și latura comico-dramatică a personajelor. Vă așteptăm cu bucurie la acest spectacol joi, 31 martie 2022, ora 18:30, pe scena Operei Naționale Române din Iași!
