Interviu cu solista de balet Roua Spătărescu

„În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere”

* dialog cu solista de balet Roua Cornelia Spătărescu, de la Opera Națională Română Iași

De cât timp dansați? Care a fost momentul în care ați știu că veți deveni balerină?

„Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva trăiri aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine”, spune balerina Roua Cornelia Spătărescu, alături de care am am aflat cum este viața trăită pe poante.

– De când dansați?

– Dansez dintotdeauna, încă de când am făcut primii pași… Îmi plăcea muzica, mai ales cea clasică, iar balerină mi-a fost predestinat să fiu… Nici nu se putea altfel, fiind fiica lui Vasile Răuț, solist al primei trupe de balet a ONRI și unul dintre fondatorii Secției de coregrafie a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”  din Iași. Mereu am fost în conexiune permanentă cu lumea artistică, mai ales cu cea a baletului

Care a fost primul spectacol și ce rol ați avut?

–  Zâmbind, îmi amintesc cu drag de momentul în care am pășit pentru prima dată pe scenă, clipe care m-au marcat ca viitor artist – eram  copilul de cinci ani al Madamei Butterfly, celebra operă a lui Puccini, în care protagonistă era distinsa doamna Adriana Severin. Mi-a rămas întipărită imaginea chimonoului negru cu stele aurii și strălucirea pumnalului din recuzită, detalii care m-au făcut să plâng în hohote ore… Cred că acesta a fost momentul decisiv al definirii vocației mele.

Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și cum a continuat acest parteneriat minunat?

 – Colaborarea mea cu Opera din Iași a început încă de pe băncile școlii. Ca și în prezent, trupa de balet a Operei își completa distribuția pentru spectacolele mari cu elevii Colegiului de Artă. Astfel, am avut onoarea să fiu selectată, pe când eram în clasa a X-a, pentru spectacolul „Lacul Lebedelor”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu. Au urmat și alte spectacole precum „Romeo și Julieta”, „Esmeralda”, „Spărgătorul de nuci”, „Giselle”.

Ce a urmat? Care sunt spectacolele de suflet?

– Tinerețea, curiozitatea, dorința de împlinire profesională mi-au călăuzit pașii după absolvirea cursurilor liceale spre Constanța, iar de acolo mult, mult mai departe, tocmai în Slovenia, în Maribor, orașul meu de suflet, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri și experiențe profesionale. Acolo m-am format ca om, ca artist, ca dansatoare complexă. Maribor este orașul de care mă leagă onorabila colaborare și amiciție cu Edward Clug în montările căruia am avut marea bucurie să-mi aduc modesta contribuție. Aceste montări m-au introdus în Marea lume a dansului contemporan și a teatrului-dans: ,,Arhitectura tăcerii” pe muzica Requiemului  lui Mozart, „Noaptea Valpurgiei” din ,,Faust” de Gounod, „Lacrimas”. O montare dragă mie este „Zorba grecul”, în montarea lui Lorca Massine, pe muzica lui Mikis Teodorakis, spectacolul cu care am făcut înconjurul lumii cu multe  reprezentații. Nu pot să uit „Balkan projekt” a lui Jiri Kylian, unul dintre cei mai mari dansatori contemporani. Am fost selectată să dansez alături de cei mai minunați artiști din toată regiunea balcanică. A fost, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase experiențe de viață și profesionale pe care le-am trăit ca balerină, ca dansatoare, ca artistă, ca novice în arta actorului.

Da, o jumătate din mine este strâns legată de Maribor și de repertoriul contemporan, iar cealaltă jumătate de orașul meu natal și de repertoriul clasic.

– Cu ce gânduri ați revenit la Iași?

– Am revenit pe scena Operei din Iași cu dor, cu bucurie cu mare emoție, cu o oarecare reținere, poate chiar teamă. Nu am plecat de pe meleagurile natale cu gândul să ajung solistă, să ajung mare și nici nu mi-am permis să visez că voi interpreta un rol principal chiar pe aceeași scenă ca tatăl meu.

–  Așa a început o nouă etapă frumoasă, care v-a adus multe roluri. Care au fost cele mai dragi?

– Ajunsă la Iași, în plină maturitate profesională, am primit șansa din partea coordonatorilor ansamblului de balet și coregrafilor invitați să abordez diferite tipuri de personaje care mi-au fost în egală măsură de dragi. Este vorba despre Clara din „Spărgătorul de nuci”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu, Lise din „La fille mal gardee” a maestrului Mihai Babuska, „Anotimpurile” de Vivaldi, a doamnei Roxana Colceag, Giselle și Mirtha în „Giselle”, adaptare după coregrafia clasică rusă de Mihail Motovilov. Nu în ultimul rând, trebuie amintită și îndelungata colaborare cu marele maestru Ioan Tugearu, ale cărui partituri coregrafice au fost o permanentă provocare – „Nunta însângerată”, „Logodnica”, „Carmina Burana”, (Omnia), „D’ale carnavalului” (Mița Baston).

Ofertante îmi sunt și rolurile negative și cele de compoziție pe care încă nu le-am gustat și a căror provocare o aștept cu nerăbdare… Copil fiind visam la rolul Julietei, dar acum mă văd mai degrabă o Carabosse din „Frumoasa adormită”.

Cum este viața unei balerine? La ce renunțați pentru dans?

–  Baletul impune o rutină zilnică, o anumită disciplină și mult echilibru, studiu, alimentație calitativă, nu și cantitativă, și bineînțeles odihnă. Ca și sportivii de performanță, balerinii sunt în permanentă relație cu propriul corp, ascultăm de propriul corp, oferindu-i ceea ce are nevoie la momentul potrivit. Personal, recunosc că mai fac excese din când în când pentru că tentația este mare când vine vorba de mâncarea tradițional românească așa, „ca la mama acasă”.  Sunt o persoană retrasă. Când nu dansez, mă bucur de copiii mei, de soțul meu și de familie. Prezența lor mă încarcă și mă motivează.

Ce simțiți în momentul în care dansați? Ce v-a adus dansul în viață?

– Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva cuvinte aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine. Când devine conștientă, începi să-ți îndrepți atenția asupra posturii, a respirației, a tuturor senzațiilor interioare pe care încerci să le transformi conștient sau instinctual în pași, gesturi sau în stări. În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere. „Dansatorii sunt atleții lui Dumnezeu”, spunea Einstein, iar eu sunt total de acord cu această idee!

A consemnat Maura ANGHEL