„Cel mai frumos compliment pe care l-am primit a fost acela când, după fiece rol nou zămislit pe scenă, cei din jur mă apelau cu numele personajului!”
* dialog cu mezzosoprana Florentina Irina Onică, de la Opera Națională Română Iași
– Publicul v-a aplaudat recent în spectacolul „Carmen”. De acest rol vă leagă amintiri cu o încărcătură deosebită, dar aduce pe scenă și o poveste foarte frumoasă…
– Acest rol mi-a adus mereu încărcături emoționale de vârf. Debutul în „Carmen” l-am făcut, culmea, nu pe scena ieșeană, ci la București, în urma unui casting la nivel național de mare anvergură pentru acel moment – Sibiu, Capitala Culturală a Europei, într-o conjunctură de excepție, în regia regretatului maestru Ion Caramitru, cu o garnitură de colegi de excepție…. A fost o șansă imensă! Era primul meu rol de asemenea calibru, rolul de referință pentru vocea de mezzosoprană, șansa unui debut într-un asemenea context! O dată cu toate aceste valențe venea și responsabilitatea, vă imaginați ce emoție copleșitoare atârna pe umerii mei de tânăr debutant… Să mai adaug că înainte de repetiția generală mare, în regim de spectacol, cu public, am pierdut sufletul care îmi dăduse aripi în creșterea și devenirea mea, se înălțase la Cer. A trebuit să îmi adun tot sufletul și să fac ceea ce și-a dorit Dânsa înainte de a pleca. „Eu voi pleca, tu să cânți Carmen pentru mine. Ești aici pentru că acești Oameni au crezut în tine. Să cânți pentru mine și pentru cei ce cred în tine”, mi-a spus… Și am cântat! Eram la Naționalul bucureștean, în spatele scenei, și urma intrarea mea. Eram răgușită la propriu de plâns și cineva mi-a șoptit din culise: „Vom cânta cu toții pentru mama ta”. A fost o undă de energie care mi-a dat o forță nebănuită. Am intrat pe scenă și am cântat. A fost un debut greu emoțional, dar fară margini de înălțător căci au urmat ani în care acest rol mi-a adus împlinirea mea ca artist. Ei bine, după un lung drum de privări la Iași, bine cunoscute și de care am și uitat, venea acum, în sfârșit, montarea acestui rol și pe Scena de Acasă! Vă spuneam la început că acest rol mi-a adus încărcături emoționale de vârf. Da, această aducere, în sfârșit, Acasă a rolului Carmen a fost ca o Regăsire cu cei dragi – public, colegi, o trăire aproape metafizică. Am simțit pe umăr mâna fiecărui coleg în acel nerostit, dar rezonant, „Suntem din nou împreună”. „Împreună”, așa am pășit pe scenă după foarte mulți ani, iar bucuria și emoția nu pot fi descrise în cuvinte.
– Ce ați împrumutat de la personaj?
– Nu împrumut nimic de la personaj niciodată, poate doar în perioada de lucru, la repetiții. Atunci da, într-o oarece măsură devin personaj, dar doar din punct de vedere psihologic, emoțional… Undeva acolo, la nivel vibrațional mă las sălășluită de personaj, îl construiesc mai ales dacă e vorba de un rol ce implică anamneză profundă. În rest, nu împrumut niciodată rolul în viața mea. De fapt, transferul este invers, împrumut fiecărui rol o părticică din mine și cred că aici e și chintesența fiecărui artist, aici se face diferența, de aici prefigurarea aceluiași personaj în aure diferite, în funcție de capacitatea fiecărui artist de a se dărui pe sine. V-ați întrebat desigur cum se explică faptul că același personaj vine îmbrăcat în interpretări diferite a mii de artiști, fiecare variantă având personalitate proprie, deși avem aceleași constante: muzica este aceeași, personajul este același, regia aceeași și totuși personajul se conturează altfel, în funcție de personalitatea fiecărui artist, în funcție de capacitatea fiecărui artist de a se dărui pe sine. Aici este chintesența fiecărui artist.
– Și totuși, ce v-a plăcut la Carmen?
– Uneori nu sunt în asentimentul personajelor mele, chiar nu sunt, dar am capacitatea de a le aduce în zona în care le înțeleg existența. Asta ține de etapa de studiu, când te documentezi, faci acea anamneză de care aminteam mai sus. E o etapă foarte importantă, dar definitorie din nou, capacitatea fiecărui artist de a coborî în personaj, de a mă identifica cu el, de a-l înțelege în profunzime, a mi-l asuma și atunci devii una cu el. Și din nou aici e o veriga esențială în conturarea unui personaj, de a avea capacitatea înțelegerii în profunzime a personajului și identificarea emoțională cu acesta. Vă spun un secret – cel mai frumos compliment pe care l-am primit de-a lungul anilor de scenă a fost acela când, după fiece rol nou zămislit pe scenă, cei din jur, colegi, public, mă apelau cu numele personajului!
– Cum a început această frumoasă călătorie în lumea operei? Cum ați ales muzica?
– Cred că mai degrabă muzica m-a ales pe mine. Până la un punct pot să spun că a fost Destin, apoi da, a fost o alegere. Ar fi mult de depănat, cert este că Omul care efectiv mi-a fost îndrumător, punând Lumina în drumul meu către artă, este doamna Doina Antonică. Ea m-a descoperit și din acel moment nu mi-a mai dat drumul, a fost primul meu profesor de canto, de solfegiu, de istorie a muzicii. A devenit mama mea spirituală, sfetnic, îndrumătorul meu de suflet, omul căruia îi datorez existența mea ca artist. Apoi, destinul a adus în drumul meu oameni-cheie ce mi-au marcat traseul, mi-au fost mentori, învățători, îngeri păzitori, oameni-lecție. Absolut toți m-au format și m-au ajutat să fiu artistul de astăzi.
– Și dacă tot am început o călătorie în timp, care a fost primul rol pe scena Operei din Iași?
– Primul meu rol a fost unul foarte mic, de proză. Îmi amintesc ce emoții aveam, credeam că se va rupe scena. După marele meu debut, îmi amintesc că a venit către mine o colegă din cor, una din marile doamne ale scenei la acel moment, m-a luat în brațe și mi-a spus „Dacă ai putut să faci din câteva cuvinte un adevărat personaj, vei reuși să construiești roluri mari pe scenă”. Însă, primul meu rol cu care am urcat cu adevărat pe scenă a fost examenul meu de licență, rolul Fenena din Nabuco. A fost din nou o șansă dată de oameni care au crezut în mine: maestrul Corneliu Calistru, doamna Anda Tăbăcaru, la vremea aceea profesorii mei de la Universitatea de Arte, nume marcante ale Operei ieșene. Sunt oameni ce mi-au marcat destinul, acei oameni-mentori de care vorbeam.
– Se vede că iubiți enorm muzica și scena și mă întreb care sunt rolurile preferate? În care vă regăsiți cel mai mult?
– Rolurile în care mă regăsesc cel mai mult sunt cele foarte ofertante nu doar vocal, cât actoricește interpretativ, rolurile complexe din punct de vedere scenic ca și trăire. Iubesc să interpretez, să dau viață unui caracter, nu doar unei partituri-personaj. Aici nu ține doar de întinderea unui rol, ci de complexitatea personajului abordat, de paleta emoțională de trăiri. Aici intervine din nou frumusețea identificării cu personajul – faptul că niciodată nu îl poți stăpâni la modul exhaustiv, mereu îl descoperi și redescoperi la nesfârșit, îi găsești noi coordonate psihologice, comportamentale, emoționale. Vă dau un exemplu de rol, nici pe departe de întindere mare, însă esențial în intrigă tocmai prin prisma impactului psihologic, emoțional la nivel de mesaj către public – Jocasta, din opera enesciană „Oedipe”, un rol extrem de ofertant ca trăiri. Tocmai din acest motiv roluri precum Carmen, Orfeu, Dalila, Rosina devin repere pentru mine, fiind extrem de ofertante scenic, emoțional.
– Și dacă am vorbit despre construcția unul rol, care a fost cel mai greu din punct de vedere interpretativ?
– Mi-e greu să aleg cel mai greu spectacol al meu, aș oscila între spectacolul „Tragedia lui Carmen”, în regia regretatului maestru Ion Caramitru, și „Orfeu și Euridice”, în regia regretatului maestru Alexandru Darie. Amândoi mi-au dat șansa creșterii mele artistice, amândoi au fost întâlniri-cheie pentru devenirea mea. „Tragedia lui Carmen” o aducea pe Carmen publicului într-o variantă foarte concentrată. Practic, erau tăiate tot ce înseamnă partitura de cor, balet, rămânând doar personajele principale în scenă. A fost un spectacol filmic absolut fascinant, de la concepția regizorală, la concepția luminilor spectacolului, unde protagonista, Carmen, susținea toată partitura, fiind prezentă aproape continuu pe scenă aproape două ore. A fost o întindere a limitelor fizice, însă o potențare fabuloasă a pesonajului. Acolo, cu această Carmen a maestrului Caramitru am descoperit ce înseamnă a fi cu adevărat actor de operă, trecând prin toată partitura, prin toată complexitatea personajului Carmen, prin toate stările într-un mod ce nu lasă loc de îndoială, fără echivoc, foarte concentrat, plenar. Dar, probabil cel mai greu spectacol rămâne pentru mine „Orfeu și Euridice”, de la Teatrul Bulandra, într-o regie absolut cutremurătoare ca mesaj, semnată de mult regretatul Alexandru Darie. Personajul Orfeu, purtat prin Purgatoriu, Infern, Paradis, în moarte și înviere în căutarea iubirii pierdute, capătă o atât de complexă plasare psiho-emoțională, la limita firii, încât efectiv transformă personajul într-un veritabil rol tragedian. Și aici voi puncta un alt aspect extrem de important în demersul artistic al unui artist: echipa! Orfeul maestrului Darie, ca și Carmen a maestrului Caramitru au fost atât de ofertante scenic printr-o cumulare, o sinergie, o suită de parametri ce au construit un tot – regii fabuloase, scenografii și lumini de film, baghete dirijorale de excepție, toate acestea te construiesc dacă ai șansa să le întâlnești. Lucrul în sine cu astfel de corifei ai genului te cresc cât o școală! Regretatul maestru Darie concepuse Orfeul de la Bulandra ca și cel mai complex spectacol de operă-teatru, vorbim de anii 2008-2011. Or, un regizor cu adevărat inspirat poate scoate dintr-un artist potențialul său maxim și astfel îți descoperi valențe nebănuite. Până la acest moment, Orfeu a fost rolul care m-a potențat la maximul meu de artist tragedian. Acolo am învățat actorie de finețe, acolo am învățat cum să îmi cuceresc limitele și îi mulțumesc Cerului pentru Întâlnirile mari din viața mea cu acești maeștri!
– Mă gândesc la o proiecție în viitor și vă întreb unde v-ar plăcea să cântați și în ce operă?
– Cred că cel mai drag și emoționant mi-e să cânt pe scena ieșeană, Acasă, cum spunem noi. E o legătură de suflet probabil, constantă, ancestrală, dincolo de spațiu… În rest, niciodată nu am cântat pentru acel UNDEVA, cât pentru public. Oriunde am cântat, că a fost București, Craiova, Germania, Italia, Bacău sau Elveția, pentru mine nu a fost locul, ci publicul. Este important ceea ce transmit cuiva, nu undeva, oriunde m-aș afla. Așa sunt eu construită emoțional.
– Vă invit la un alt exercițiu de imaginație – dacă ați fi spectator, care ar fi reprezentația la care ați veni zi de zi? Ce ar trebui să fie pe scenă astfel încât să nu părăsiți fotoliul din sală niciodată?
– E foarte simplu! Dacă aș fi spectator, aș veni la acel gen de spectacole de care v-am vorbit, unde se simt, de la prima ridicare a cortinei, energia și echipa, de la concepție regizorală la fiece pas pe scenă al artistului. Aș vrea să fiu spectator într-o sală în care artistul de pe scenă mă ia cu el în poveste, făcându-mă părtaș direct la trăirile lui astfel încât să uit că acolo, pe scenă, se joacă un rol. Gândul mă duce la una din repetițiile cu maestrul Caramitru și îmi amintesc o remarcă a unuia dintre actorii din distribuție: „E fantastic să reușești să mă transpui în poveste pe mine, ca spectator, încât să uit că tu mai și cânți”. Asta e ideea, să rămâi pironit în scaun, transpus în poveste, să trăiești clipa o dată cu personajul de pe scenă ca un bulgare imens de energie, să-ți pară rău că a căzut cortina. La un astfel de spectacol m-aș întoarce mereu!
– Ce vise are artistul liric Florentina Irina Onică pentru acest an? Dar pentru anii ce vor urma?
– Primesc cu un zâmbet întrebarea dumneavoastră… Viața, experiența, oamenii-lecție m-au învățat un lucru extraordinar – să mă bucur absolut de prezent! Visez, am visuri frumoase, am planuri, dar până la înfăptuirea lor există această clipă prezentă, netăgăduită, care va contura cândva visurile dacă e trăită în bine și frumos. Vă mulțumesc pentru felul în care m-ați purtat prin întâmplări, amintiri, visuri,planuri și această clipă prezentă clipă de grație.
A consemnat Maura ANGHEL