„Trăirile noastre, ale artiştilor, nu cred că pot fi explicate ȋn cuvinte de multe ori, cum poate mulți ar aştepta…”
* dialog cu pianista Adina Florentina Alupei, maestru corepetitor la Opera Națională Română Iași
„Nu sunt un pianist internațional, chiar dacă am interpretat şi ȋn afara granițelor țării. Mă consider un om de casă. Perfecțiunea pentru mine este atunci cȃnd am reuşit să ofer solistului atmosfera necesară pentru ca el să interpreteze la cel mai ȋnalt nivel și să uşurez munca dirijorului. Trăiesc o mare satisfacție atunci cȃnd soliştii revin la cabine cu mine, pentru că e o altă confirmare a faptului că ȋmi duc menirea spre cele mai frumoase orizonturi”, spune pianista Adina Florentina Alupei, unul din „oamenii orchestră” de la Opera Națională Română Iași, alături de care am deslușit tainele misiunii ei de corepetitor.
– O viață alături de clape… De cât timp cântați?
– Cȃnt… mă joc… simt… la pian de 32 de ani. ABC-ul a debutat cu doamna profesor Maria Cojocariu, soția domnului Gheorghe Cojocariu, dirijor al Corului Liceului Pedagogic din Botoşani, unde mama, iubitoare de muzică, era elevă. Recunoştința mea merge, ȋn continuare, către doamna profesoară Eugenia Harnagea şi, mai ales, spre doamna Stela Şerpeanu care a văzut numai ce un pedagog adevărat poate vedea şi a insistat să nu renunț, căci eu, ȋn ultimul an de liceu, alesesem o altă cale profesională. Mulțumită doamnei Şerpeanu, am optat, ȋn cele din urmă, să ȋmi continui studiile la Conservatorul din Iaşi, la clasa stimabilei doamne Mihaela Constantin, un profesor cu har, pasiune şi o răbdare de fier, de ale cărei indicații ȋmi aduc aminte cu mare drag şi ȋn ziua de azi.
– Pianist la Opera Națională Română din Iași. Cum a început această relație muzicală?
– Prima mea ȋntȃlnire cu Opera a fost mult prea tȃrziu față de cȃnd ar fi trebuit să fie, ȋn viziunea mea. Studentă fiind ȋn anul al III-lea, avȃnd dorința arzătoare de a reuşi să realizez „ceva”, am apelat la doamna profesor de muzică de cameră Oana Severin (un alt pedagog care a văzut o „luminiță” ȋn mine) care a reuşit, cu ajutorul mamei dumneaei – doamna profesor Adriana Severin (fostă prim solistă a ONRI) – miracolul. Le mulțumesc din inimă pe această cale! Fără ȋncrederea şi iubirea lor sigur nu aş fi reuşit!
Habar nu aveam ce ȋnseamnă corepetiția de operă, ştiam doar că vreau să ȋnvăț şi să muncesc cu adevărat ȋn domeniu. Am asistat, ȋn public, la un Concert aniversar pentru doamna Adriana Severin, am fost ca un copil mut ȋn fața a tot ce vedeam şi auzeam. Am fost prezentată, apoi, Maestrului Corneliu Calistru (directorul Operei Iaşi la acea vreme) ca dornic ȋnvățăcel, iar acest OM nu mi-a spus vreodată „nu”, primindu-mă cu brațele deschise ȋn colectivul Operei. Şansa pe care am primit-o nu cred că s-ar fi consolidat dacă aş fi aşteptat să termin facultatea. Sentimentele de atunci nu se pot compara cu cele de acum, cȃnd, după 16 ani de muncă, i-am putut mulțumi Maestrului atȃt direct, prin munca mea (la ansamblul muzical pentru spectacolul aniversar „Boema” dedicat domniei sale, în septembrie – n.r.), cȃt şi verbal, fapt pe care l-am visat şi s-a ȋmplinit. Au fost lacrimi de bucurie pentru o vorbă primită atȃt de cald: „Nu mie trebuie să ȋmi mulțumeşti, ci muzicii, care ne uneşte!” şi pentru asta sunt foarte recunoscătoare.
– Sunteți maestru corepetitor. Ce presupune, mai exact, o astfel de misiune?
– „Misiunea” este una titanică, la fel cum, de multe ori, este munca oricărui angajat din instituție. Unul fără altul nu existăm. Este un colectiv care trebuie strȃns şi unit pentru acelaşi scop final: spectacolul.
Ȋn ceea ce priveşte meseria mea, pȃnă ce ajungem la spectacol, avem o ȋnşiruire de repetiții, toate susținute de pianist („omul orchestră”). Călătoria începe cu repetiții de cabină. Adică solistul ȋşi studiază rolul individual numai cu pianistul. Sunt printre cele mai solicitante repetiții pentru mine, pentru că, ȋn afară de a cȃnta reducția de pian, eu „cȃnt” şi toate replicile celorlalte personaje, atȃt cȃt ȋmi răspunde glasul 😊😊😊, corectez respirațiile, pronunția cuvintelor şi dau sfaturi legate de interpretare. Ȋn plus, pianistul corepetitor ar fi de dorit să aibă și un pic de „iz” psihologic, pentru că soliştii (cei mai importanți oameni de pe scenă, pȃnă la urmă) au şi ei zile bune sau mai puțin bune. Au blocaje uneori, chiar frici, cumulate ȋntr-o paletă ȋntreagă de stări şi sentimente pe care le cercetează sau le exprimă atȃt de adȃnc la o repetiție ȋncȃt, pe lȃngă nervi foarte tari, trebuie să ştii ce fel de ȋndrumare să oferi fiecăruia ȋn parte. Ei au nevoie de vorbe bune, de ȋncurajări, de confirmări că au pregătit cȃt de bine au putut rolul pȃnă ce ajung la repetițiile cu dirijorul. Oarecum sunt prima „răspunzătoare” ȋn fața dirijorului după solist. Urmează regiile, adică repetiții de mişcare scenică cu un personaj, două, sau cu toată distribuția, care se desfăşoară numai cu pianistul şi sufleorul (alt „angajat cheie”). Uneori apar şi repetiții de coregrafie (ȋn care soliştii repetă dansuri, acolo unde este cazul), ansamblu muzical (repetiție strict muzicală, cu dirijorul), sitz (repetiție cu toate compartimentele implicate din punct de vedere muzical), generala (spectacolul fără public) şi, ȋn final, spectacolul de care se bucură toată lumea. De cele mai multe ori munca pianistului corepetitor se sfȃrşeşte ȋnaintea sitz-ului, dar există spectacole care au recitative sau diverse intervenții ca parte integrantă a orchestrei, iar atunci munca pianistului se sfȃrşeşte odată cu cea a solistului. Ȋn plus, pot fi recitaluri, ȋn care pianistul acompaniator este substitutul orchestrei, răspunderea fiind la fel de mare, pentru că este nevoie să susțină interpretul pe tot parcursul reprezentației. La toate cele de mai sus, mai adăugăm studiul individual, căci nu facem nani cu partitura sub pernă şi a doua zi o interpretăm! 😊😊😊
Concluzionȃnd, pe lȃngă cele enumerate anterior, sunt necesare: perseverența, dorința de a fi cȃt mai „la curent” cu tot ce se ȋntȃmplă ȋn fantastica lume a operei, disciplina sporită, ȋncrederea (care se cȃştigă ȋn ani de muncă!!!) şi menținerea ei (!!!). Apoi o rigoare „dumnezeiască” ȋn respectarea tempo-urilor şi indicațiilor dirijorale. Fiecare dirijor are o viziune proprie şi astfel pot apărea mici diferențe ȋn anumite momente, pe care un maestru corepetitor şi le notează sau le reține şi le transmite mai departe distribuției.
– Publicul vine la spectacol pentru a trăi o bucurie, o emoție de care are nevoie. Are așteptări, pe care le răsplătește cu aplauze. Dar pianistul ce își dorește?
– 😊 Eu ȋn sală privesc rar! Mai mult aud 😊 ! Momentele ȋn care am contact vizual cu publicul sunt cele ȋn care sunt invitată la aplauze sau momentele ȋn care nu am de interpretat cu orchestra, timp ȋn care savurez zȃmbete sau alte reacții ale publicului. Există o linişte ȋn sală pe care, dacă reuşesc să o creez atunci cȃnd se aude doar pianul, ȋnseamnă că mi-am ȋndeplinit misiunea. O altă mare satisfacție este atunci cȃnd ne ȋncărcăm cu aplauze, pentru că, pe lȃngă bucuria şi energia venite din partea publicului, văd şi simt, ȋn ochii sau strȃngerea de mȃnă a celui pe care l-am acompaniat, aceeaşi dragoste comună pentru muzică, pentru genul de operă, pentru tot ce realizăm pentru public. Trăirile noastre, ale artiştilor, nu cred că pot fi explicate ȋn cuvinte de multe ori, cum poate mulți ar aştepta…
– Care sunt cele mai dificile momente ale unui corepetitor? Cum le treceți?
– Cele mai dificile momente sunt cele ȋn care simți că solistul nu are ȋncredere ȋn indicațiile pe care i le oferi, cu toate că e foarte posibil să ceri exact ce va dori dirijorul la ansamblul muzical. Iar aici ține de experiența fiecărui pianist corepetitor şi deschiderea lui de a reține şi a transmite toate informațiile venite de la conducătorul de spectacol şi mai ales de intuiția muzicală (naturală sau dobȃndită).
Trecerea peste momentele dificile poate fi adeseori frustrantă, relaxarea ȋnsă intervine ȋn momentele ȋn care dirijorul spectacolului cere exact ce am indicat anterior la repetițiile de cabină cu solistul. Chiar dacă unii solişti nu recunosc că am avut dreptate, sunt convinsă că ȋn timp se va cȃştiga şi ȋncrederea, ȋn ciuda vȃrstei mele, care poate fi un dezavantaj ȋn fața unor oameni cu experiență ȋndelungată pe scenă. Profesionalismul, ȋnsă, nu se măsoară ȋntotdeuna cu anii de viață. Chiar mi-a spus un mare dirijor: „Singurul tău dezavantaj este vȃrsta!”.
– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul? Mentori, momente dificile sau pline de bucurie…
– Iubesc ceea ce fac! Ȋn viața asta nu cred că m-aş orienta spre altceva, dacă s-ar pune problema… Sper să cresc, să acumulez ȋn continuare şi să ȋmpărtăşesc cu drag tot ce ştiu. Consider că nu aş epuiza „materia de ȋnvățat” nici ȋn cinci vieți! Mentorii sunt mulți, nu numai datorită diversității oferite de ONRI, ci şi faptului că sunt binecuvȃntată să colaborez foarte des cu Filarmonica „Moldova” Iaşi (atȃt cu orchestra, cȃt şi cu Corul Academic „Gavriil Musicescu”), instituție care mă primeşte cu o mare caldură, iar eu sunt recunoscătoare pentru faptul că aflu şi interpretez o mulțime de partituri superbe. Dirijorii sunt cei de la care ȋnvață un pianist corepetitor, ȋn primul rȃnd. Apoi, ȋn funcție de deschiderea fiecăruia, soliştii te ȋnvață enorm de multe. Am avut bucuria şi onoarea de a fi pianist acompaniator la Masterclass-uri susținute de artişti internaționali cum ar fi mezzosoprana Viorica Cortez, tenorul Giuseppe Pastorello, tenorul Marius Vlad Budoiu, baritonul Alfio Grasso, mezzosoprana Lucia Papa şi dirijorul Alexander Walker.Tot ce am acumulat de la aceşti oameni ȋncerc să transmit mai departe cu profesionalism.
– Sunteți un pianist cunoscut. Dacă ar fi să vă imaginați Concertul perfect, cum ar arăta? Ce ați cânta? Și de ce ați alege acele piese?
– Ȋmi plac foarte multe lucrări din toate genurile. Cum am menționat, la Filarmonică am ocazia să descopăr bijuterii muzicale minunate şi să lucrez cu foarte mulți dirijori de la care ȋnvăț enorm de multe. Ȋmi plac majoritatea compozitorilor de operă, dar preferatul rămȃne Giacomo Puccini, din foarte multe motive, cel mai important fiind cel legat de particularitățile pe care nu le poate transmite oricine ȋn interpretare, fie ea vocală, pianistică, orchestrală sau dirijorală.
Concert, spectacol sau recital perfect nu există ȋn viziunea mea. Emoțiile ne joacă feste de multe ori, asta nu ȋnseamnă că greşim… „Perfecțiunea” pentru mine este atunci cȃnd am reuşit să ofer solistului atmosfera necesară pentru ca el să interpreteze la cel mai ȋnalt nivel, să „uşurez” munca dirijorului (prin lucru sȃrguincios la cabină şi prin atenție distributivă sporită la ansamblul muzical) pentru a avea un mediu plăcut, fluent şi, uneori, comic (pe cȃt de matematică şi strictă este muzica, pe atȃt de nuanțată şi flexibilă este). De asemenea, o satisfacție este și cȃnd soliştii revin la cabine cu mine, pentru că aceasta e o altă confirmare a faptului că ȋmi duc menirea spre cele mai frumoase orizonturi.
– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să fiți pianist?
– Nu sunt un pianist internațional, chiar dacă am interpretat şi ȋn afara granițelor țării. Mă consider un om „de casă”. Am primit de multe ori ȋntrebarea: „Tu de ce stai aici?!!” şi de fiecare dată am răspuns la fel: „Nu trebuie să fie şi cineva ca mine aici?!” 😊. Am ales sa fiu „de casă” pentru că mi-am dorit să am de toate (nu numai carieră) şi mă consider un om norocos şi fericit! Indiferent unde aş cȃnta, aş pune suflet şi pasiune pentru ceea ce fac!
A consemnat Maura ANGHEL