„Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci rolul și spectacolul devin o realitate pentru mine și spectator, nu rămân doar un joc artistic și liric”
* dialog cu mezzosoprana Ramona Zaharia, de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, invitată la Opera Națională Română din Iași
Am ascultat-o de curând în opera „Carmen” și am avut impresia că, de fapt, am călătorit în timp, alături de protagoniștii poveștii lui Georges Bizet. Am trăit aievea alături de Carmen, pe care mezzosoprana Ramona Zaharia, sosită la lași ca invitat de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, a interpretat-o perfect, spre marea admirație a publicului. De Ziua Internațională a Muzicii (1 octombrie), am stat de vorbă cu Ramona Zaharia despre artă și despre bucuriile pe care i le-a adus, dar și despre ofrandele pe care i le-a oferit.
– Cu ce gânduri la lași?
– Este mereu o bucurie să mă reîntorc la lasi, în orașul în care am locuit zece ani. Am fost foarte fericită că am fost invitată să cânt în spectacolul „Carmen”, acesta fiind și rolul pe care îl interpretez cel mai des în ultima perioadă. În „Carmen” am debutat în urmă cu zece ani, la Opera Națională din Timișoara. După acel moment am cântat rolul titular la Festivalul „St Margarethen” (Austria), care a fost și primul meu contract internațional. Până acum am avut 19 producții, cu peste 200 de spectacole de „Carmen”.
– Un jurnal artistic incredibil! V-a rămas o anumită reprezentație în suflet?
– Fiecare spectacol are o parte din sufletul meu, iar colegii și spectatorii mei știu că ofer integral tot ceea ce vreau să dăruiesc, de aceea nu pot să mă opresc la un anumit spectacol. Îmi vine totuși în minte o producție de „Carmen” de la Riga, cu premiera în 2017, la care am muncit mult cu o foarte talentată regizoare franceză Marie-Eve Signeyrole, spectacol gândit de către ea ca fiind un „Carmen” al secolului XXI, o regie inedită, modernă, antrenantă, difuzat și pe Opera Vision. Merită văzut! De altfel, am bucuria să urc din nou pe scena Operei Naționale din Riga, în această deosebită montare de „Carmen”, în trei spectacole, pe 6, 8 octombrie și 25 noiembrie.
– Ați urcat pe marile scene ale lumii, la Metropolitan, Royal Opera House, Covent Garden. Ce ați păstrat în sufletul dvs în urma fiecărei apariții?
– Păstrez în sufletul meu colegii mei din fiecare producție și publicul fiecărui teatru de operă în care am cântat. Fiecare public, fără de care munca noastră nu ar avea nici un sens, are o anumită vibrație, energie din care mă încarc și la rându-mi o dăruiesc „filtrată” prin sufletul meu.
Am avut noroc de colegi care să merite toată admirația mea. Și am observat cu cât sunt mai „mari”, mai cunoscuți , nume sonore ale scenei lirice internaționale, cu atât sunt mai modești, mai umani și dornici să împărtășească din experiența lor. Am păstrat tot ceea ce am primit ca sugestie muzicală sau joc scenic. Am învățat de la cei mai mari, cărora le mulțumesc, și am încercat să pun pe scenă tot ceea ce am primit. În același timp, am în suflet foarte mulți dirijori extraordinari de la care am învățat, ultimul este chiar Maestrul Antonio Pappano cu care am lucrat la premiera operei „Rigoletto”, anul trecut, la Covent Garden. O producție extraordinară a regizorului Oliver Mears, care este deja și în cinematografe. A fost o experiență extraordinară din punct de vedere muzical, deși eram în plină pandemie, cu distanțare, măști FPP2 purtate la toate repetițiile și nesiguranța că se vor ține spectacolele după o lună jumătate de repetiții.
– Vorbiți despre muzică foarte însuflețit, parcă ați fi mereu pe o scenă. Ce v-a adus această artă? De cât timp cântați și cum ați ales muzica?
– De fapt, muzica m-a ales pe mine, eu cânt de mic copil, așa era și la noi în casă. Fratele meu a urmat cursurile Școlii Populare de Artă, a cântat la chitară și acordeon, a avut și o formație. Diferența de vârstă dintre noi este de 14 ani și, pe când eram copil, aveam 4 ani, eram „mascota” formației lui. Era minunat, nu cunoșteam o altă viață. Nu înțelegeam cum de în alte familii nu se cântă, nu sunt repetiții. Apoi, drumul meu a fost unul absolut firesc. Din clasa întâi vioară, din clasa treia pian, timp de cinci ani, apoi am urmat un liceu teoretic în orașul natal, la Brăila, la profilul Istorie și Științe Social (la paisprezece ani visam să devin avocată, de aceea am ales acest profil). În paralel cu liceul, am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă „Vespasian Lungu”, canto clasic. Era un hobby pe atunci, voiam să-mi dezvolt abilitățile vocale, iar între timp mă îndrăgostisem de teatru. Am urmat cursurile de canto clasic, dar nu voiam să fiu cântăreață. Eu doream să fiu actrită.
– Cât timp să fi trecut până când ați ales opera? De la drept la actorie, apoi mezzosoprana care a umplut de aplauze atâtea săli…
– Prima dată am dat admitere la Universitatea Natională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), dar nu a fost să fie, însă acolo a apărut primul semn legat de operă. Președintele comisiei de admitere de atunci, maestrul Gelu Colceag, m-a întrebat la una dintre probe dacă am luat ore de canto și m-a pus să îi cânt ceva. Să fi auzit o voce lucrată în timpul probei de monolog, sau era flerul unui profesor cu mulți ani de experiență, chiar nu știu! După ce m-a ascultat, mi-a spus că poate admiterea ar fi trebuit să o fi dat la Conservator, nu la Teatru. M-am simțit lezată în orgoliul propriu și i-am spus, cu un pic de impertinență adolescentină, că eu vreau să fiu actriță, nu… cântăreață. A zâmbit și mi-a spus că voi ajunge la vorba lui. „Niciodată”, am replicat! Apoi am avut o ieșire „dramatică” din sala de examinare, a la Sarah Bernhardt. (râde). A mai fost apoi o oprire, la Academia de Studii Economice, la care am renunțat după un an și jumătate. Nu mă regăseam în acea posibilă carieră, nu mi se potrivea.
– Și totuși, soarta avea alte planuri cu dvs…
– Da. Puțini știu că am fost admisă și la Filosofie în anul în care am dat admitere la Conservator. A trebuit să aleg și a câștigat muzica. Din primul an de Conservator am cântat în Corul Operei Naționale din lași, apoi câțiva ani mai târziu am plecat la Timișoara, unde am devenit solistă și a început adevărata mea carieră. Mi-am dorit să fiu cea mai bună, să învăț multe roluri, să cânt pe scene mari. Am reușit cu foarte multă muncă și tot așa mi-am depășit și temererile. Când începi cariera internațională, poți să faci o balanță între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să fii. După ani de cântat, am descoperit că eram ceea ce trebuia pentru scenă.
– Revenind la „Carmen”, publicul mereu v–a apreciat, spectatorii spun că sunteți alegerea cea mai bună, sunteți desprinsă din povestea lui Bizet.
(râde) – Carmen a devenit ceva personal pentru că, făcând atât de multe spectacole, am un „bagaj” considerabil, adunat din atâtea producții. Am lucrat cu regizori foarte mari de la care am învățat foarte mult și așa m-am dezvoltat enorm ca artist de la debut și până în acest moment. Nu-mi dau voie să ies niciodată din personaj în momentul în care urc pe scenă fie că vorbim de Carmen, Eboli, Amneris, Dalila sau oricare alt rol. Mă identific cu acel personaj, îmi doresc să fiu credibilă în primul rând pentru mine. Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci spectatorul va simți și va trăi povestea aievea. Rolul și spectacolul devin o realitate, nu rămân doar un joc artistic și liric. Îmi place să aduc publicul în povestea mea.
– Cum este viața într-o familie de artiști? Și soțul dvs, baritonul Bogdan Baciu, este un artist consacrat.
– Uneori este simplă, alteori mai grea, mai ales atunci când stăm despărțiți mai mult timp și ne vedem doar în spațiul virtual ori ne auzim doar la telefon. Ne-am obișnuit și nu ni se mai pare ceva complicat. Așa ne sunt viețile, amândoi ne dorim să avem o carieră frumoasă și să aducem fericire lumii prin ceea ce facem. Ne bucurăm de fiecare rol, de fiecare producție de tot ceea ne împlinește sufletul. Suntem alături unul de celălalt, ne sprijinim, dar nu în ultimul rând, ne iubim.
– Se spune că pentru o mezzosoprană, Carmen este un vârf de gamă al rolurilor. Sunteți de acord?
– Nu știu dacă este chiar așa, dar cu siguranță este unul din rolurile cele mai dorite de mezzosoprane pentru că poți arăta că ești un artist complex. Sunt și multe alte roluri, mult mai grele, care îți aduc satisfacții ca și mezzosoprană. Mă gândesc aici la Eboli, Azucena, Amneris, Santuzza, Ortrud. Eu spun mereu că nu cânt Carmen, ci interpretez Carmen și fac tot posibilul ca ariile să se transforme în monologuri și duetele în dialoguri, ca publicul să facă abstracție că totul este cântat, să simtă că urmărește o piesă de teatru sau un film la cinema.
– Aveți vreun rol pe care vi-l doriți foarte mult?
– Cred că tot ceea ce mi-am dorit ca rol l-am interpretat. Îmi doresc să cânt și mai mult fiecare rol pe care îl am în repertoriu. Sunt un om norocos, mereu am primit ceea ce mi-am dorit, prin muncă, evident. Sunt unele fraze muzicale din anumite roluri la care muncești chiar și un an ca să iasă așa cum îți dorești, să fie rezolvate din punct de vedere tehnic. Nimeni nu îți oferă gratuit acel moment în care simți că e rezolvat tehnic, doar tu ți-l poți oferi prin muncă constantă și susținută.
– V-ați temut vreodată de vreun eșec?
– Este teama tuturor cântăretilor, cred, mereu o trăiesc, dar o țin sub control. Cu toții ne speriem de eșec, așa cum uneori ne sperie și succesul. Nu știm cum să reacționăm în unele situații, dar pentru asta există efortul personal. Înainte de fiecare apariție pe scenă este important să ai unele „tabieturi”. Este important să fii cu tine însuți, să-ți așezi gândurile în ordine, să știi ce ai de făcut. Îmi amintesc de vorbele Maestrului Ludovic Spiess, cu care am urmat un masterclass. L-am întrebat dacă a avut emoții în timpul carierei sale și a răspuns că niciodată. „Știi de ce? Pentru că mereu am știut rolul dumnezeiește, stăpâneam regia și îmi suna foarte bine vocea. Trebuie să știi foarte bine muzica, să fii foarte bine pregătit vocal și scenic. Și atunci, totul va fi bine”, mi-a răspuns. Eu sunt obsedată de perfecționare și perfecțiune, am înregistrări la fiecare spectacol și le ascult pentru a corecta și învăța din greșeli și a păstra ceea ce a fost bine.
– Muzica nu v-a trădat niciodată?
– Nu, pentru că nici eu nu am trădat-o.
– Pe mezzosoprana Ramona Zaharia am cunoscut-o, am ascultat-o și ne-a fascinat, dar cine este omul din spatele artistului?
– Eu sunt un om absolut normal. Cânt, gătesc, îmi place să fiu familia, cu soțul meu. Când suntem împreună tot despre muzică vorbim, despre tehnică vocală, roluri, mari cântăreți. Am zis tot timpul că sunt un om normal, dar cu o meserie excepțională, iar pentru a face această meserie îti trebuie să ai dăruire, talent și conștiința muncii personale asidue.
A consemnat Maura ANGHEL