Interviu cu soprana Cristina Grigoraș

Muzica este împlinire, prin asta trăiesc! Opera este o completare a mea

dialog cu soprana Cristina Grigoraș, solistă a Operei Naționale Române Iași

Ce loc mai frumos decât foaierul Operei ar putea fi ales pentru un dialog cu un solist? Și ce timp mai plăcut decât o după-amiază colorată de toamnă, în care Soarele strecura cu finețe raze prin ferestrele dinspre care se auzeau acordurile din Sunetul Muzicii, pentru care artiștii repetau cu gândul la publicul pe care urmau să-l întâlnească. Într-un astfel de loc am discutat cu soprana Cristina Grigoraș, solistă la Opera Națională din Iași, despre muzică, despre arta interpretului și despre omul care dă viață rolurilor pe scenă.

– Nouă ani ca solistă la Operă. Când să fi trecut și, mai ales, cum au trecut?

(mbește cald) Nu știu! Au fost ani plini, care au adus foarte multe lucruri frumoase. Știu doar că totul a fost făcut cu multă pasiune, cu mult suflet pus pe scenă, știu că ne-am bucurat de săli pline, de aplauzele publicului. Eu am urmat o pasiune pe care o am din copilărie, deși eram canalizată, ca și studiu, spre matematică. La școala generală am avut profesori extraordinari, iar cel de matematică era convins că voi avea o carieră în acest domeniu.

– Și cum a venit muzica?

Eu cred foarte mult în oamenii care îți apar în viață, care te aju să faci un anumit lucru, așa cum a fost profesoara mea de muzică tot din școala generală, doamna Adriana Turbatu. Eram fascinată de orele de muzică, în care ne recomanda să participăm la așanumitele audiții-lecție de la Biblioteca Județeană Gheorghe Asachi, susținute de către maestrul George Pascu (cunoscut muzicolog ieșean n.r.). Mergeam în fiecare sâmbătă, nu ratam nicio întâlnire. Am mers și la corul pe care îl coordona, eram solistă, mă remarcase, apoi mi-a propus să studiez și pianul cu dumneaei. Ea a văzut în mine o părticică din ceea ce avea să fie viitorul meu. La un moment dat, l-a rugat pe maestrul George Pascu să mă asculte. Atunci am trăit câteva clipe foarte speciale pentru un copil m-a ascultat și a spus ceva de genul Fata asta va fi o voce mozartiană. Atunci au apărut primii fiori de artist, iar muzica a început să mă atragă tot mai mult. Am mers la audiții pentru Corul Angeli, al Radiodifuziunii, unde am devenit solistă. Ei bine, la Angeli am avut o altă întâlnire importantă pentru că membrii acestui cor lucrau cu distinsa doamnă Ada Burlui (cunoscută soprași profesor la Conservator n.r.). Doamne, ce frumos a fost! Doamna Ada Burlui a fost un model pentru mine și pentru mulți dintre noi. Totul era impecabil la domnia sa, de la cum vorbea, până la sfaturi, comportament, eleganță. La un moment am decis că asta voiam să fac fiu în lumea muzicii. Îmi doream să ascult cât mai multă muzică, tânjeam după muzică. Pe când eram în Corul Angeli am avut două turnee de câte o lună în Franța. Am fost găzduiți la familii care iubeau muzica. Am primit de la ei casete cu simfonii pe care le-am ascultat de atâtea ori încât le știam pe de rost. Îmi doream să aflu cum a fost gândită muzica, tot ce a dorit compozitorul să exprime pe portativ, ceea ce implică și acum pentru mine, ca artist. Este esențial să fii avid de cunoaștere, să știi care este conținutul și esența creației. Am urmat Liceul de Artă, la clasa doamnei Veronica Ambrozie, care m-a încurajat să merg la concursuri, de unde m-am întors cu premii, inclusiv de la Olimpiada Națională de Muzică. Privind peste umăr, în timp, constat că, în ceea ce mă privește, toate au fost arajate la timpul lor, toți pașii din carieră au fost făcuți unul câte unul, pe un traseu stabilit de Divinitate. Am urmat Conservatorul, la clasa doamnei Adriana Severin, căreia îi port o mare recunoștință pentru încurajări și încrederea acordată de a merge pe acest drum. Au urmat șapte ani plini de muncă, de muzică, ani frumoși. Privind peste umăr, în timp, aș reveni cu un alt răspuns la întrebarea inițială așa au trecut anii!


Întâlnirea cu Opera tot un pas pe linia de destin să fi fost?

Eram studentă când m-am angajat la Operă și datorez acest lucru tot unei întâlniri cu oameni deosebiți, unor profesori extraordinari care m-au susținut. La clasa de operă l-am avut ca dirijor pe maestrul Corneliu Calistru (fost director al Operei n.r.), iar la Regie pe doamna Anda Tăbăcaru. Eram în anii terminali și lucram roluri din opere. Când eram în anul V, mi-am dat licența cu rolul Adinei, din Elixul Dragostei, pe scena Operei, cu orchestra instituției de cultură. A fost incredibil, am cântat cu sufletul lipit de cer. Ni se oferiseră niște șanse fantastice, eram studenți și cântam la Operă! Eu eram deja în corul Operei, dădusem audiție și intrasem cu un an în urmă, dar acel spectacol a fost prima mea mare deschidere. Eram fascinată de muzică, studiam roluri, cântam, voiam să văd cât pot să fac, până unde pot să ajung. Am cântat 11 ani în cor, apoi mi s-a propus o schimbare de contract urma să cânt un an ca solist, dar pe o perioadă determinată. La început propunerea m-a debusolat un pic, părea un pas riscant, dar iubeam prea mult muzica așa că am acceptat. A fost o altă șansă primită!

Așa a început o altă etapă, cea de solist.

Mă gândesc și acum cu drag la rolurile de debut ca solist. Primele spectacole au fost cele două producții semnate de maestrul Andrei Șerban, Indiile Galante, cu rolurile Hebe, Zaire și Fatime, și Troienele, în rolul Cassandra. Au urmat Elixirul Dragostei, Nunta lui Figaro, Rigoletto.

Care rol v-a rămas lângă suflet?

Cred că Adina, din Elixirul Dragostei. Îmi dă o stare deosebită. E drept că în acest rol am pășit în Operă, dar am și mulțumirea că este cumva și pe felul meu, ca fire, iar vocal îl stăpânesc foarte bine.

La ce rol visează o soprană?

Eu, la Violetta, din Traviata. Am citit povestea de foarte multe ori, am plâns, am trăit toate stările eroinei. Am avut debut cu acest rol, dar nu așa cum lam visat și mi-aș dori să revin cu el pe scenă, să-l retrăiesc din nou. L-am reluat, l-am lucrat cu maestrul meu, Alfio Grasso, care mi-a spus de câteva ori „Dar când vrei să-l faci? E momentul. A avut dreptate, am avut în timpul lucrului cu domnia sa multe revelații și aștept să revin pe scenă cu acest rol. Este un spectacol minunat.

Ați amintit de maestrul Alfio Grasso. Este nevoie pentru un artist consacrat de o coordonare permanentă? 
Toată viața suntem într-o căutare și eu mereu voi avea nevoie de un vocal coach. Este nevoie de acest control din partea unui mentor, care să te îndrume. Este important ca un profesor să sesiseze problemele la fiecare artist în parte.
– Ce pregătiți pentru această stagiune a Operei Naționale Române Iași?
Am deschis stagiunea cu Don Pasquale, a urmat Gala Eugen Doga, un maestru pe care îl admir nespus. L-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, când a venit la Iași, am cântat, alături de domnia sa, piese în primă audiție. Este un suflet! Tot pentru această stagiune, s-ar dori readucerea pe scenă a unor operete Sânge vienez, Văduva veselă. Ne gândim și la preferințele publicului pentru că noi, ca operetă, avem doar un titlu care se joacă momentan, Liliacul.
Cum anticipați preferințele publicului?
Noi, la Iași, suntem norocoși. Avem un public mult prea cald. De multe ori am simțit că parcă nu a fost acea energie de spectacol, dar am fost răsplătiți cu aplauze infinite. Pentru noi este foarte important, se creează o energie din care ne hrănim.
Se obține greu o astfel de „hrană?
O astfel de energie o pregătești din timp, înainte de spectacol. Tu, ca artist! Eu, cel puțin, când am spectacol, doar la asta mă gândesc și mă dedic integral momentului artistic. Este important să fii în formă vocală perfectă, să îți conturezi foarte clar personajul ca stare. Pentru public ai nevoie de o stare interioară prin care să radiezi atunci când ieși pe scenă. Este nevoie să te implici, să simți că ai pătruns personajul pe care îl aduci pe scenă. Înainte de spectacol ți-ai pregătit dulăpiorul, ai sertărașe pe fiecare bucățică în parte, în care știi ce ai pus. Știi ce trebuie să scoți când deschizi sertărașul. Ei bine, uneori mai ai și surprize în spectacol… Ai deschis, ai cântat, ceva nu a mers bine…
Le-ați trăit? Vi s-a întâmplat să uitați vreo replică?
(râde) Daaa! E cumplit, dar zâmbești frumos și mergi mai departe. Eventual simți agitația vreunui sufleor exasperat, care uneori se aude mai tare decât interpretul de pe scenă. Îți vine să intri în pământ, dar mergi mai departe. În acel moment trebuie să uiți ce ți s-a întâmplat și să te centrezi pe ceea ce urmează. Dacă reușești să te pătrunzi cu totul de ceea ce ai de făcut și funcționează vocal și emoțional, dacă reușești să ai o seninătate, chiar și pe un moment dramatic, care să se simtă, rareori sunt situații neplăcute pe scenă.
Și cum se poate obține acea seninătate pe care publicul o simte și o trăiește?
Eu cred într-o putere ce vine de Sus. Am avut momente în care m-am simțit copleșită. În momente dramatice, mi s-a întâmplat cu rolul Gildei, din Rigoletto. A fost un timp în care îmi spuneam că nu voi putea trăi momentele dramatice pentru că îmi vine să plâng și mi se taie vocea. E un moment ratat! Însă, dacă obții acea stare interioară, acea seninătate de care aminteam, te ajută mult. Ca public, în momentul în care vezi un interpret cu lacrimile curgând, știi că în el se dă o luptă. Așa mi s-a întâmplat și mie, în rolul Gildei. M-am simțit copleșită și am spus: Doamne, am nevoie de ajutorul Tău!. Și mi L-a oferit! În astfel de momente, gândul mi se duce la Lumină, Soare, la culoarea verde. Pe mine natura mă încarcă. Iubesc lumina Soarelui pe o frunză verde. Îmi creez imagini frumoase, care să îmi aducă starea de liniște. Totodată, este foarte important să știi foarte bine din punct de vedere tehnic ceea ce ai de făcut în astfel de momente.
Ați abordat, la un moment dat, și liedul.
Îmi place foarte mult genul cameral. Liedul românesc a pornit de la concursurile doamnei Mariana Nicolesco, care a promovat foarte mult muzica românească. Am învățat mult din repertoriul românesc, am avut ocazia să discut cu mulți compozitori aflați în viață. Unul dintre ei este Carmen-Petra Basacopol, care mi-a dăruit colecția integrală de lieduri tipărite. Liedul ajută enorm, este un pas în plus pentru ceea ce înseamnă spectacolul de operă.
Cum ajută?
Liedul ține de partea intimă, de rafinament în interpretare. E mult mai multă afinitate, o gamă largă de nuanțe. La operă, de multe ori spunem „Cântăm, trebuie să te auzi, să pătrundă vocea în sală. Fără să vrei, te ia valul, dar nu despre asta este opera.
Dar despre ce este?
Opera este plină de nuanțe, spectacolul este un întreg. Pentru mine, un nou rol este o imensă bucurie. Abia aștept să descifrez partitura, să înțeleg ce vrea să spună acea muzică în profunzime, să văd cu ce mă ajută aparatul orchestral în susținerea melodiei pe care o cânt. Mă întorc apoi la cuvânt, pornesc de la poveste ca să văd cât de mult îmi vorbește muzica. De multe ori parcă nici nu trebuie să știi cuvintele pentru că muzica ți-a dat tot, ca și stare. Lumea spectacolului este fascinantă. Avem parte de tot ce vrei iubire, durere, resemnare, joacă, extaz. Trecem prin toată paleta de sentimente, ceea ce mă fascinează. Muzica este împlinire! Este tot ceea ce am și nu aș da pe nimic. Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot muzică aș face, prin asta trăiesc! Opera este o completare a mea.
Ce ar fi Cristina Grigoraș fără operă?
(râde) Altceva, un funcționar pe undeva. Aș fi folosit aplicarea mea spre matematică, probabil că aș fi făcut calcule pe la vreun birou. De fapt, există legatură între muzică și matematică și îmi amintesc de Teoria Muzicii. Mie îmi plăcea să citesc note, gândeam intervalele matematic. Îmi creasem melodia după cum suna intervalul. La mine muzica a fost și calcul matematic.
Ce pasiuni completează viața dvs?
Ador să citesc, să fac sport, să mă plimb prin pădure. Iubesc la nebunie culoarea verde luminată de Soare și nota Do. Am și un parfum preferat, Givenchy – Ange ou Demon. Vă spun un secret este parfumul spectacolelor mele! A devenit aproape un ritual când am spectacol, nu urc pe scenă fără să fi pulverizat din sticluța cu parfum.
Dar pentru dvs ce vise aveți?
Nu am vise, trăiesc cu pasiune fiecare clipă. Iau totul așa cum vine, mă bucur de tot ceea ce primesc. Familia este foarte importantă pentru mine, mă bucură fiecare moment petrecut cu băiețelul meu minunat, cu soțul meu care mi-a oferit tot spațiul de care am avut nevoie pentru a mă exprima ca artist. În timpul petrecut cu băiețelul meu mă încarc teribil. El îmi dă vitalitate, îmi dă Sens, împlinire. Acest echilibru mă ajută și în profesie.
Ce vă doriți pentru Operă?
Liniștea și senitatea care să ducă înspre succes. Vreau ca artiștii să se bucure, să bucure publicul pentru că tot ceea ce este frumos nu-ți poate face decât bine. Asta este și mulțumirea noastră.

A consemnat Maura ANGHEL