Category Archives: Uncategorized

Interviu cu soprana Ana Maria Donose

„Mi-am dorit ca Templul din Aida să fie asemenea Bisericii din zilele noastre”

* dialog cu soprana Ana Maria Donose, interpreta Marii Preotese din opera „Aida”, de Verdi

Lansată în urmă cu 150 de ani, în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 1871, „Aida”, de Giuseppe Verdi, continuă să fie una dintre cele mai apreciate opere din întreaga lume. Compusă nu pentru a sărbători Nașterea Domnului, ci pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo, numit Opera Khedivial, și pentru a celebra încheierea lucrărilor la Canalul Suez, lucrarea este un vârf de gamă în creația lui Verdi. El s-a inspirat dintr-o poveste din anti­chitatea egipteană, oferită de prietenul său, scriitorul Camille du Locle, directorul Operei Comice din Paris. La rândul său, Camille du Locle preluase o nuvelă a savantului egiptolog francez Auguste Mariette, primul director al muzeului din Cairo, distins cu titlul egiptean de bey (de unde numele de Mariette-Bey, cu care apare în publicaţiile epocii). Dedicată Khedivului Ismail Paşa cu indicația de a servi ca subiect pentru li­bretul unei viitoare opere omagiale, nuvela lui Mariette-Bey, la rându-i inspirată dintr-o veche legendă egipteană, i-a fost înmânată lui Du Locle la una din călătoriile sale în Egipt, cu rugămintea de a ajunge la unul dintre marii compozitori de operă ai vremii, Verdi, Wagner sau Gounod. Când zarurile sorții au fost aruncate, câștigător a ieșit Verdi. După premiera de la Cairo a urmat, la doar două săptămâni distanță, o alta la Scala din Milano, sub bagheta cunoscutului dirijor Giovanni Bottesini, în regia lui Verdi, spectacolul fiind un veritabil triumf. La final, Verdi a fost rechemat de 32 de ori la rampă.

Răsunetul internaţional al operei s-a răspândit de-a lungul a 150 de ani, marile teatre lirice ale lumii având titlul în mai toate stagiunile, spectacolele fiind jucate cu casa închisă. Publicul din Iași va avea din nou bucuria de a urmări o reprezentație în această seară. Dacă despre Aida și despre iubitul ei Radames s-a tot vorbit și s-a scris, mai puțin a fost adusă la rampă Marea Preoteasă, interpretată în această seară de către cunoscuta soprană Ana Maria Donose, de la care am aflat cum un rol secundar poate deveni un succes.

– Sunteți un artist liric cu un palmares impresionant, o soprană foarte îndrăgită. În aceasta seară publicul vă va revedea în rolul Marii Preotese, din opera „Aida.

– Marea Preoteasă din „Aida” este un rol secundar, un rol foarte simplu, ceea ce mi-a plăcut. Sunt obișnuită să cânt roluri principale, foarte grele, cu o încărcătură foarte puternică vocal și sentimental. Ei bine, la Marea Preoteasă, în acest rol foarte mic, a trebuit să pun în valoare tot ceea ce am eu mai bun în voce ca să pot transmite publicului acea rugăciune, acel moment de liniște, de pace, de împăcare, de legătură cu Divinitatea. Rolul prinde viață prin vocea mea care se pretează foarte bine la Marea Preoteasă, inclusiv prin experiența mea de 18 ani pe scenă. Am ajuns și în punctul de a face dintr-un rol secundar unul important. Îmi amintesc acum de vorbele doamnei Adriana Severin, profesoara mea, care a fost și prim-soprană a Operei din Iași: „Am avut un succes enorm enorm cu Marea Preoteasă în turneu”. Cum așa, doamna profesor?, am întrebat-o. „I-am dat căldură, i-am dat rugăciune, i-am dat suflet. Fără suflet și muzica înălțătoare pe care o interpretezi nu vei putea face nimic”, mi-a răspuns.

– Ce v-a atras la acest rol? Cât din Ana Maria Donose este în rol?

– Mărturisesc că la început nu m-a atras aceste rol absolut deloc. Mi-am zis că este foarte puțin de cântat, nu este rol principal, dar în momentul în care am început să-l studiez, așa cum fac cu fiecare rol, am simțit legătura cu Divinitatea și atunci am zis: „Eu, crescută în Biserică, să nu fac acest rol? Oricând! Oricum!”. Îmi place mai mult Marea Preoteasă ca rol secundar decât altele pe care le-am interpretat la începutul carierei, tot secundare fiind. Nu mă regăsesc foarte mult în această ipostază, dar totuși exist în acest rol pentru că am slujit Biserica toată copilăria mea, alături de bunicul meu care a fost tenor la Filarmonică și preot foarte mulți ani și de la care am aflat multe taine ale cântului. M-a învățat cum să cânt din suflet pentru oamenii care vin la slujbă și la fel am făcut și atunci când am interpretat Marea Preoteasă. Am încercat să ajut  publicul să se simtă, pentru o fracțiune de secundă, la rugăciune într-un templu sau la Biserică. Așa m-am simțit și eu. Mi-am dorit ca Templul din „Aida” să fie asemenea Bisericii din zilele noastre.

– Ce v-a atras la muzica lui Verdi? Care sunt operele dvs preferate semnate de el?

– Sunt fascinată de „Traviata”. Eu interpretez rolul Violettei Valery de mulți ani și mă regăsesc în această operă. „Aida” este a doua operă preferată și visez ca peste câțiva ani să pot interpreta rolul principal. Pentru ca acest vis să devină realitate ai nevoie de o tehnică foarte bine pusă la punct, o voce adecvată. Nu oricine poate cânta în acest rol. Sper să pot acumula cunoștințe pentru a deveni Aida, prințesa etiopiană, peste ceva timp.

– În actul I, din interiorul templului se aude rugăciunea Marii Preotese. Ați cântat în Biserică, ați adus slavă lui Dumnezeu. I-ați simțit vreodată ajutorul pe scenă?

– Îl simt pe Dumnezeu aproape la fiecare spectacol, mai ales atunci când îmi este foarte greu și îi cer ajutorul. Alături de El, îi mai cer ajutor bunicului meu pentru că el știe ce înseamnă scena și îmi doresc să fie mândru de mine acolo Sus, în Cer, de ceea ce fac eu. Datorită lui fac muzică. Îl simt de multe ori alături de mine, mai ales când îi cer ajutorul.

– Cum dați viață unei rugăciuni astfel încât să ajungeți la inima publicului?

– Cu sufletul, cu inima, cu încredințarea lucrului bine făcut. Fără public noi suntem goi, noi nu avem suflet. Oamenii dragi din sala de spectacole ne hrănesc cu aplauzele lor, cu recunoștința lor, cu criticile lor. Putem învăța din greșeli, din vorbele frumoase sau mai puțin frumoase primite de la spectatori. Publicul mă încarcă mult cu energie pozitivă și, în momentul în care sunt pe scenă, îmi doresc să simtă ceea ce trăiesc și eu. Există o legătură, o punte între solist și public. Iubitorii de muzică aflați în sală ne țin la suprafață, ne hrănesc sufletul și le suntem recunoscători. Fără ei nu am putea exista, nu am putea da viață personajelor și nu le-am putea interpreta, nu am putea face artă pe scenă.

– Aveți o carieră frumoasă, care vă împlinește.

– Am 18 ani de ani de cânt pe scenă și tot atâția ani de colaborări cu toate teatrele și filarmonicile din țară. De zece ani am colaborări internaționale pe scenele din Germania, Austria, Turcia, Italia, Olanda, Monaco. Mă împlinește acest lucru și simt că mai am foarte multe lucruri de oferit. La vârsta de 36 de ani mă simt împlinită pentru că am reușit să dau viață multor personaje pe care mi-am dorit să le interpretez. Fără muncă nu ajungi nicăieri, chiar dacă ai talent. Acesta este rezultatul muncii mele de 18 ani și sunt mândră. Îi sunt recunoscătoare bunului Dumnezeu pentru că sunt sănătoasă, dar și familiei mele care mă susține și mă suportă cu toate hachițele mele, mai ales înainte de spectacole (râde). Este o viață grea, dar și frumoasă. Împlinită pe deplin cred că voi fi la vârsta senioratului, când voi privi la tot ce am realizat în această viață pe scenă. Voi derula cadru cu cadru filmul vieții mele, voi răsfoi filă cu filă albumul amintirilor. Muzica este viața mea, cea care îmi hrănește sufletul. Fără muzică nu aș putea trăi. Este tot ceea ce știu să fac și o fac cu tot sufletul meu!

A consemnat Maura ANGHEL

„Sânge vienez” – o montare clasică în cheie modernă

Din sala de la primul etaj al Operei răzbat acorduri de vals, întrerupte de o voce care pune „Stop! pianului sau de râsete care te readuc într-o imaginară scenă de bal. Ceva mai sus, se aud pașii unor dansatori care se întretaie în vals. Dacă ești curios și deschizi ușor o ușă, cu speranța că scârțâitul nu te va da de gol, vei putea pătrunde, cu un singur pas și o singură privire, într-o lume vieneză de poveste, într-un timp al eleganței și intrigii deopotrivă, într-o vreme în care valsul dădea tonul petrecerilor. Și nu doar la Viena, ci și la Budapesta, ba chiar și în Ardeal și în Țara Românească, adus de Johann Strauss-fiul și celebra lui orchestră cu care a cutreierat lumea. El a făcut din vals motivul pentru care Victor Léon și Leo Stein au scris libretul operetei „Sânge vienez”, a cărei premieră a avut loc pe 26 octombrie 1899, la Carltheater din Viena. Din păcate, sorții au decis ca el să nu-și mai poată urmări ultima capodoperă, însă steaua sa norocoasă s-a opus și i-a păstrat pentru vecie aplauzele publicului. Așa cum va face și pe 11 și 12 decembrie la Opera Națională Română din Iași.

O călătorie modernă, într-un timp clasic

Opereta „Sânge vienez” descrie atmosfera de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este un vals care oferă o poveste ce poate fi reîntâlnită și astăzi, cu personaje infidele, mincinoase, prefăcute, înclinate spre intrigă, dispuse să intre în încurcături, să facă farse, dar care totuși pot ierta și iubi! Reluată în repertoriu după mai bine de zece ani, opereta  poate fi oricând o oglindă vie a oricărui timp – în orice vreme vom avea iubiri și trădări, vom întâlni minciună și prefăcătorie, vom găsi personaje dispuse la compromisuri inclusiv cu ele însele, darămite cu ceilalți! Situațiile au fost repuse în scenă într-un alt timp, cu o altă viziune a unui regizor care a dorit să ofere un spectacol clasic, în cheie modernă. „Mi-am dorit să fac un spectacol fluid, lejer, care să curgă într-un interval de timp în care ar putea fi vizionat și un film, să zicem 90 de minute. Știu că poate părea ciudat, dar publicul s-a schimbat mult după pandemia asta care ne-a nenorocit. Nu mai avem răbdare, lumea e obișnuită cu filmele de pe rețelele de streaming – pot pune pauză pe telecomandă, răstimp în care răspund la telefon sau fac altceva, apoi revin la scena păstrată. Îmi doresc să fie și un spectacol pentru tineri, vrem să-i aducem în sala Operei. Am păstrat clasicul, dar am adus și modernitatea prin decoruri mobile, unele idei de costume”, a strecurat câteva detalii, printre explicațiile oferite artiștilor lirici, regizorul Alexandru Nagy, de la Opera Națională București, invitat să monteze la Iași opereta lui Johann Strass-fiul.

Din sala de repetiții, un spectacol se vede altfel. Artiștii lirici răsfoiesc partiturile, maestrul corepetitor reia bucăți importante, iar sufleorul dirijează și pune accentul pe momente-cheie. Privindu-i, ai impresia unei orchestre complete, în care fiecare instrument este o soprană, un tenor, un bas sau chiar regizorul, care spune Stop! când ți-e lumea mai dragă! Ca privitor strecurat în spatele scenei, totul pare perfect, dar uite că o ușoară grimasă parcă nu a fost la locul ei, zâmbetul nu era larg, nici paharul de șampanie nu a fost oferit cu grația așteptată. De dinafară pare un fel de lecție severă, însă alăturându-li-te, simți căldura care îi apropie pe toți artiștii, deopotrivă cu regizorul. „Sunt extraordinari, profesioniști deplini! Experiența lor dovedită în sute de spectacole și viziunea mea modernă merg foarte bine împreună. În noua montare am adus ce-mi place mie cel mai mult, magie și mister, dar cui nu-i plac?”, râde Alexandru Nagy, care a recunoscut că pentru el opereta „Sânge vienez” a fost o provocare – a vrut să îmbine clasicul cu modernul, păstrând elementele importante, linia poveștii, dansul și toată eleganța, dar până la urmă asta este arta, nu-i așa?

Opereta va aduce pe scenă nu doar o nouă viziune, ci și o parte dintre artiștii lirici care au cântat la spectacolul din 2010 (Mihaela Grăjdeanu, Elena Buzatu, Irina Scafaru, Adrian Ionescu ș.a.), altături de colegii lor mai tineri. „Mi-a plăcut enorm coeziunea creată între artiști – seniorii care oferă sfaturi celor mai tineri, dar și dintre ideile clasice, îmbinate cu unele efecte moderne”, a recunoscut regizorul Alexandru Nagy la ieșirea din sala de repetiții. În timp ce își verifica mesajele de pe telefon, repeta lista cu treburi de făcut până la căderea nopții (a nu se ce citi înserare – n.r.) – de revăzut costume, de gândit caietul-program, de mulțumit tuturor celor ce aduc muzica de calitate alături de public, în special de cel tânăr.

* * *

După ce și-a făcut ucenia sub atenta îndrumare a tatălui său, Johann Strauss-fiul a debutat ca dirijor la 19 ani, stârnind admirația celor din jur. A uimit lumea cu orchestra sa, cu care a avut un succes răsunător. A avut turnee în Ungaria, Transilvania și Țara Românească, a dat valsului, printr-un colorit orchestral foarte bogat, o valoare artistică deosebită. A compus peste 140 de valsuri, unele celebre precum „Dunărea albastr㔄Viață de artist”, „Sânge vienez”, „Vals imperial”„Povești din pădurea vienez㔄Vin, femei și cântec”, „Vocile primăverii”. A abordat opereta la îndemnul compozitorului francez Jacques Offenbach, care a venit la Viena să-l cunoască personal. Prima piesa pusă în scenă a fost „Indigo und die 40 Räuber”, urmată de „Carnavalul de la Roma”. A cunoscut gloria cu opereta „Liliacul”, pe care publicul ieșean o va putea urmări pe 28 și 29 decembrie, ca un cadou oferit tuturor iubitorilor muzicii.

Maura ANGHEL

Interviu cu sufleorul Antonia Cucerenco

Fiecare operă poate fi o lecție de viață

Ori de câte mergem la un spectacol de operă, atenția și sufletul ne sunt îndreptate către artiști, către instrumentiști, către dirijor, suntem fascinați de decoruri, de costume, ne bucurăm de atmosfera de basm în care intrăm. Puțini se gândesc la cei din culise, din spatele scenei, dar fără de care spectacolul s-ar putea împotmoli. Am ridicat un colț al cortinei și am invitat-o în lumina rampei pe Antonia Cucerenco, sufleor la Opera Națională Română Iași.

– Când și cum a început colaborarea dumneavoastră cu Opera?

– După nouă ani de vioară, patru de violă și șase de muzicologie am devenit sufleor. Escapada mea în lumea spectacolului a început accidental. Era octombrie 2018. Inițial, nu știam ce presupune această meserie pe care, între timp, am început să o îndrăgesc. Proiectul la care am fost chemată să colaborez era dedicat Centenarului Marii Uniri – opera „Ecaterina Teodoroiu” de Emil Lerescu, o lucrare contemporană și destul de dificilă din mai multe puncte de vedere.

– Sunteți sufleor. Ce presupune, mai exact, o astfel de meserie? 

– Sufleorul este persoana care ajută solistul, mai exact anticipă textul literar ce urmează a fi interpretat. Deseori, în procesul de învățare, unora le mai scapă detalii din text, dar suntem acolo pentru a corecta și ajuta. Personal, consider că sufleorii au o responsabilitate foarte mare deoarece suntem cei care conducem repetițiile de regie în lipsa dirijorului principal. Totodată, trebuie să știm predilecțiile dirijorilor față de unele tempo-uri, astfel încât să ajutăm soliștii în demersul artistic.

– Cuvintele salvatoare vin din culise prin șușoteli, printr-o tehnică numită „soaptă împinsă”. Cum funcționează o astfel de tehnică?

– Inițial nu am înțeles cum trebuie să „suflu”, dar între timp am înțeles că această tehnică este asemănătoare cu cea din cântat, adică sunetul să vină din diafragmă și nu din gât. Totodată, este foarte important să șoptești foarte clar și să evidențiezi mai ales consoanele.

– Vă invit la un exercițiu de imaginație – ce se întâmplă dacă un sufleor uită partitura ori se încurcă?  

– Sufleorul are mereu partitura și cel mai important este că trebuie să fie concentrat la ce se întâmplă pe scenă. Acest lucru a fost destul de dificil la început, dar ulterior, după ce am învățat muzical și regizoral, totul a devenit mult mai ușor. În principiu, nu putem uita o partitură deoarece cu cât mai mult o lucrăm, cu atât mai mult o cunoaștem. De exemplu, când pregătim o premieră, toată lumea este în proces de învățare, iar după o lună de muncă nu ai cum să nu știi partitura. De asemenea, noi cunoaștem secțiunile mai dificile pentru un interpret și atunci suntem atenți doar la el.

– Care au fost cele mai grele spectacole în care ați oferit ajutor?

– Cel mai greu spectacol mi s-a părut „Ecaterina Teodoroiu” deoarece este o lucrare contemporană. Partitura orchestrală este cu predilecție încredințată suflătorilor de alamă, astfel încât șoptitul nostru s-a transformat în strigăt disperat. De asemenea, dificile sunt spectacolele cu mult recitativ, de exemplu „Nunta lui Figaro”, deoarece solistul poate, rapid și inconștient, să sară peste câteva replici și noi trebuie să găsim replica următoare imediat pentru ca spectacolul să meargă mai departe.

– Sunteți o soprană care promite mult, ați fost premiată la diferite concursuri. Cum ați ales muzica?

– Consider că muzica m-a ales pe mine, neavând în familie oameni care au urmat această cale. Primii nouă ani de școală i-am petrecut la Liceul „Onisifor Ghibu” din Chișinău. Mergând în clasa întâi, trebuia să aleg un profil artistic. Inițial, am făcut dansuri, însă după primul contact cu vioara am decis că vreau să cânt la acest instrument. Ulterior, am mers la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, acolo mi-am schimbat specializarea, urmând patru ani de violă. În paralel, am fost membră a Corului de copii „Cantemus”, care mi-a oferit nu doar primele turnee ci și întâlnirea cu muzica contemporană și șansa de a fi solistă. Ulterior, am urmat studiile la Conservatorul din Iași, inițial la specializarea violă, de unde m-am transferat la Muzicologie. Această schimbare mi-a oferit o deschidere spre unele discipline interesante, am avut ocazia să fiu îndrumată și susținută de prof. univ. dr. Laura Otilia Vasiliu. Concomitent cu studiile de licență am început colaborarea cu grupul coral „Aletheia”, iar după o perioadă scurtă de timp am decis să mergem la un concurs internațional în Belarus, unde am câștigat Marele premiul. Acesta a fost un impuls pentru dezvoltarea noastră ca și grup, iar mai târziu am călătorit în Polonia, Rusia, Italia. Ultimul concurs important la care am participat a fost „Singing World” – ediția XV din Sankt Petersburg, unde am avut ocazia să câștig Premiul special al Juriului pentru cea mai bună solistă al concursului.

– Ca soprană, ce roluri vă plac cel mai mult?

– Cel mai mult iubesc creația lui Verdi, consider că operele sale sunt unele dintre cele mai frumoase. Iubesc „Traviata”, „Rigoletto” și „Aida”, le-aș asculta mereu. Și „Lucia di Lammermoor” a lui Donizetti îmi place, este genială. Din partiturile dedicate bel canto-ului îmi place rolul Luciei di Lammermoor din opera cu același nume, o consider una dintre cele mai solicitante din punct de vedere tehnico-interpretativ. Fiind studentă la o specializare teoretică, am urmat opțional cursurile de canto clasic, iar cu sprijinul lectorului universitar doctor Marta Otilia Burduloi, am avut ocazia să particip la numeroase recitaluri. Din păcate, nu am avut ocazia să interpretez un rol însă din punct de vedere interpretativ sunt mult mai atrasă de sfera vocal-simfonică.

– Ce înseamnă opera pentru dumneavoastră? Opera ca gen muzical și opera ca instituție? 

– Pentru mine, opera înseamnă locul care îmi aduce bucurie. În primul rând, sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că am reușit să-mi încep activitatea în domeniul pe care l-am studiat. În timpul studiilor am învățat despre operă, însă nu aveam răbdare să o ascult. Acum, percepând în detaliu acțiunea, caracterul personajelor, diferitele maniere de expunere a muzicii, am început să o îndrăgesc. Consider că fiecare operă are menirea sa, are un scop, o idee pe care o asimilăm și o luăm drept lecție de viață.

A consemnat Maura ANGHEL

Antonia Cucerenco a studiat la Colegiului de Muzică „Ștefan Neaga” de la Chișinău (2010-2014), apoi a absolvit studiile universitare din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, la specializarea Muzicologie. Între anii 2009-2014 a fost membră al corului de copii „Cantemus”, iar din 2015 până în prezent este membră și solistă al corului „Aletheia”. A fost colaborar al corului „Gavriil Musicescu” și grupului coral „Vox Art’Is”, dar și invitat în cadrul „Le Choeur de Chambre de Luxembourg”. Cel mai important premiu l-a câștigat în august 2019 în cadrul Concursului „Singing World” – Premiul special al Juriului pentru cea mai bună solistă al concursului.

„Lacul lebedelor”, un regal al grației

„Lacul lebedelor”, un regal al grației

Ce rămâne când nu îți mai găsești cuvintele ori vocea ți-a amuțit? Dansul, una dintre cele mai frumoase forme de artă, spațiu de dialog și de expresie. Prin dans putem oferi totul, putem transmite pasiune, energie și gânduri-amintiri din jurnalul vieții. Dansul este cea mai sinceră cale prin care ne exprimăm trăirile și sentimentele. „E asemănător dansului Shivei, pentru că noi artiștii, ne contopim cu absolutul. Când te apropii, îi simți energia vibrantă și vie. Căldura și emoția gestică a brațelor aduse în dreptul inimii e doar o rugăciune pentru Universul care ne inspiră”, spune lectorul universitar Cristina Todi, coordonatorul Corpului de Balet al Operei Naționale Române din Iași.

Prin dans am putut intra într-un vechi basm rusesc despre iubire și despre grație – „Lacul Lebedelor”, un spectacol pus în scenă la Iași de către Opera Națională România, împreună cu Teatrul „Maria Bieșu” din Chișinău. Timp de două seri, balerinii au fascinat publicul cu povestea de dragoste scrisă de Piotr Ilici Ceaikovski, inspirată din folclorul rusesc, unde lebedele sunt simbolul dragostei veșnice. „Lacul lebedelor” prezintă frumoasa poveste a tinerei prințese Odette, care a fost transformată în lebădă printr-un blestem. Anticipând o reacție cumva așteptată a criticilor din vremurile în care a fost oferită publicului, în urmă cu 144 de ani, opera nu a fost bine primită, însă destinul a făcut ca „rățușca cea urâtă” să se transforme în lebăda care a cucerit întreg globul, fiind fără egal. Toți artiștii care au dansat pe muzica lui Ceaikovski i-au adăugat propria strălucire, la fel ca și toți regizorii care i-au dăruit propriile viziuni, iar publicul, prin aplauze, i-au urcat pe cer încă o stea norocoasă.

Vrăjile iubirii

Spectacolul aduce pe scenă povestea Prințesei Odette care cade sub blestemul vrăjitorului Von Rothbart și se transformă într-o lebădă, trup în care trăiește pe timpul zilei, iar noaptea redevine femeie. Același blestem a lovit mai multe tinere frumoase, care și-au ales-o pe Odette drept regină. Ziua, Odette trăia pe un lac fermecat, adunat din râurile de lacrimi vărsate de Regina-mamă de când Rothbart a răpit-o pe prințesă, care ar fi putut să scape de blestem doar prin iubirea oferită de un tânăr ce ar fi dorit să-i rămână alături pe veșnicie. Destinul îi oferă acest rol Prințului Siegfried. Aflat la vânătoare, el trece pe lângă lac tocmai în momentul în care Odette își schimbă aripile pentru a redeveni frumoasa tânără subjugată de Rothbart. Siegfried se îndrăgostește pe Odette, care îi spune povestea ei, iar el îi jură iubire pe vecie și o invită la balul de la castel unde dorea să o ceară în căsătorie. Cei doi își petrec noaptea la lumina stelelor, despărțindu-se în zori, când Odette redevine lebăda superbă de pe lac. În poveste intervine și intriga, iar la bal sosesc Rothbart și fiica lui, Odile, care, acoperită de vrăjile tatălui ei, preia asemănarea lui Odette, în încercarea de a-l face pe tânărul prinț să cadă în capcană și să o înșele pe cea căruia i-a dăruit inima. Siegfried dansează cu Odile crezând că este Odette, dar ochii îi sunt orbiți de vrajă. Nu vede semnele iubitei care îi arată prin fereastră minciuna lui Rothbart. Urzeala este deplină atunci când Siegfried îi jură dragoste eternă lui Odile, crezând că este Odette. Prea târziu, tânărul prinț află că mintea i-a fost tulburată, îi cere iertate lui Odette, care îi împărtășește suferința și iubirea, dar prea târziu. Prințesa va fi mereu supusă blestemului lui Rothbart, singura scăpare fiind moartea. Odette se aruncă în lac, urmată de Siegfried, iar în urmă va rămâne iubirea lor eternă care va distruge puterile vrăjitorului, eliberând astfel toate lebedele pe care cei doi îndrăgostiți îi vor putea binecuvânta din Rai, unde iubirea lor va trăi veșnic.

Seri de magie la Opera din Iași

Povestea inspirată de legenda rusească și transpusă în muzică este mereu o încântare, un dar pe care arta îl face tuturor celor ce o iubesc, așa cum a fost pe scena Operei din Iași timp de două zile. Sau trei, dacă adăugăm și repetiția generală cu public, mult așteptată de iubitorii dansului. „Ne-am dorit mult să punem în scenă această capodoperă universală, acest balet fabulos la care artiștii noștri au muncit enorm pentru a bucura publicul”, a spus lectorul universitar Cristina Todi, coordonatorul Corpului de balet al ONRI. Alături de artiștii din Iași s-au aflat și invitații lor de la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău, Nadia Bohdan, Tatiana Nazarchevici și Nikolai Nazarchevici, care și-au înmulțit încă o dată talantul pe sfânta scândură a scenei. Lor li s-au adăugat nume cunoscute ale baletului precum Vlad Mărculescu, Mona Moldovanu, Monica și Cătălin Ailiesei, Vivina Olaru, dar și Cristina Preda, sosit de la București în urma unei audiții la care au participat peste 240 de artiști. Însă detaliile organizatorice sau cele din culise contează mai puțin pentru public, dornic să primească un dar artistic mult așteptat. În acordurile ochestrei, dirijorul Adrian Morar a purtat auditoriul prin frumoasa muzică a lui Ceaikovski, care poate deschide și cel mai ferecat suflet. „Baletul se fură”, a șoptit în culise prim-balerinul Vald Mărculescu, apoi a intrat în rolul Prințului Siegfrid, alături de Odetta, interpretată de Natalia Bohdan, a cărei grație a sedus publicul în prima seară, la fel ca și Tatiana și Nikolai Nazarchevici, în a doua seară. Aflat pentru prima oară în inima Moldovei, Nikolai Nazarchevici a mărturisit că „primul meu rol din balet a fost tot în Lacul Lebedelor, la fel ca și la Iași. E un spectacol care cred că își dorește să fie alături de mine atunci când calc pe scene noi”, a spus tânărul artist care are deja un portofoliu impresionant – a dansat la teatrul din Moscova, la Sankt Petersburg, la Shenzhen (China) și a avut turnee în calitate de interpret principal în Spania, Italia, Statele Unite ale Americii, Republica Cehă, Elveția, Belgia, Germania, România, Franța și China.  În ciuda portofoliului impresionant, Nikolai a mărturisit că are emoții, pe care ieșenii i le-au spulberat prin aplauzele oferite în această seară: „E un teatru nou, un public nou. Am lucrat cu Vlad Mărculescu și m-am bucurat de invitația lui. Am multe emoții, recunosc, toate se adună ca un curcubeu  de care mă bucur și pe care vreu să-l ofer publicului”. Lui Nikolai i-a fost parteneră de scenă Tatiana Nazarchevici, care a fost impresionată de publicul ieșean. „Fiecare balerină își dorește, încã din școală, să fie măcar o dată în viață Odette și Odilia”, a recunoscut zâmbind Tatiana.

Alături de el pe scenă a fost și Bufonul, întruchipat de Cristian Preda, sosit de la București și aflat într-un rol de debut. „Sunt pentru prima oară la Iași, mi-am dorit să fac parte parte din această companie de dans, am participat la audiții și am reușit. Rolul din spectacolul acestor seri mi se potrivește perfect”, a spus Cristian Preda. El a venit la Iași  pentru că și-a dorit o schimbare. „Îmi place compania și mă bucur că pot dansa pe scena Operei ieșene. Am dansat pe multe scene din străinătate, am fost vizibil, publicului i-am plăcut. Am dansat în Lacul lebedelor de multe ori, mai ales în acest rol, și a ieșit foarte bine. Pentru mine, este un debut să dansez la Iași. Îmi place rolul, mă identific foarte mult cu personajul. Bufonul este un personaj diferit pentru că îți oferă mult mai multe pe scenă față de celelalte roluri”, ne-a destăinuit Cristian Preda.

Lacrimile scurse de Regina-Mamă, rol în care publicul a revăzut-o pe Mona Moldovanu, au impresionat publicul, care s-a bucurat de o reîntâlnire cu o doamnă a baletului ieșean, aplaudată timp de 30 de ani. „Revin cu un rol de compoziție, care mă împlinește și mă bucur că pot continua această frumoasă artă. Pe scena Operei am dansat pentru prima oară în Lacul Lebedelor, iată că revin cu mare entuziasm pentru dans. Mi-am dorit să fiu balerină de când eram copil, am ales să am o viață de poveste”, ne-a  șoptit Mona Moldovanu în culise. Rolul de compoziție, care poate nu implică foarte multă tehnică și în care atitudinea și expresia vorbesc foarte mult, împlinește enorm un artist. Publicul este singurul juriu care poate face aprecieri, măsurate în plauzele care au răsunat în serile acestui noiembrie la Opera Națională Română din Iași. Și  pentru că perfecțiunea nu este completă fără unele dizarmonii, au fost și voci care s-au ridicat pe tonuri negative cerând cât mai multe spectacole, ceea ce poate fi oricând o reverență în fața artei. Fără public, artistul este doar un om cu o dorință neîmplinită – cea de a dărui!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Teodor Busnea

„Aparițiile pe scenă, în fața publicului, sunt cele care ne întregesc ca artiști”

* dialog cu basul Teodor Busnea, solist al Operei Naționale Române din Iași

– Ne apropiem de finalul lui 2021, un al doilea an al pandemiei am putea spune. Cum s-a văzut din perspectiva dvs, ca artist?

– Asemenea sportivilor, artiștii au nevoie de un antrenament riguros și de exercițiu constant pentru a-și perfecționa actul liric. Fiind la început de carieră, consider că a fost o perioadă pierdută din punct de vedere artistic pentru că aș fi putut să mă dezvolt mai mult. Studiul individual ajută în pregătire, însă aparițiile pe scenă, în fața publicului, sunt cele care ne întregesc.

– Cât ați cântat în această perioadă dificilă? Cum este să cânți cu o mască pe care costumul de spectacol nu o include, dar o impune norma sanitară?

– Din păcate, la fel ca restul colegilor, am cântat mult mai puțin în această perioadă, dar după o pauză de câteva luni m-am bucurat că am putut relua repetițiile pentru spectacolele care s-au derulat în mediul virtual. Transmisiile online ne-au ajutat să rămânem conectați, însă publicul din sală îți oferă o energie aparte, care poate fi descrisă cu greu în cuvinte

– Cum a fost prima reîntâlnire cu publicul după o pauză destul de lungă? În ce piesă ați cântat?

– Prima reîntâlnire cu publicul în sală a fost în spectacolul „La Boheme”, unde am avut bucuria să întruchipez personajul filosofului Colline. Pe cât de specială și emoționantă a fost reîntâlnirea, pe atât de atipică deoarece mișcările și contactul dintre personaje a fost limitat, iar dirijorul și orchestra au fost poziționați în spatele nostru și nu în fața noastră, așa cum se întâmplă de obicei. A fost o noutate la care a trebuit să ne adaptăm astfel încât publicul să nu simță nicio diferență.

V-aș invita la o scurtă călătorie în trecut. Ce v-a atras la muzică?

– Încă de când eram mic, muzica a cântat mereu în casa noastră, în special cea de operă, tatăl meu fiind un împătimit ascultător al acestui gen muzical. Am crescut în acorduri muzicale, avându-l ca exemplu pe fratele meu mai mare. El a început studiul viorii de la vârsta de 5 ani, mentor fiindu-i bunicul meu, la rându-i violonist și profesor de muzică. Arta cântului am descoperit-o la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț, sub îndrumarea distinsei doamne profesoare Elena Botez, care mi-a pus bazele acestei minunate forme de artă și la care mă întorc mereu cu drag.

–  Cum a început legătura cu Opera din Iași? Ce vă leagă de sfânta scândură a teatrului?

– Am început colaborarea cu Opera din Iași în urma unei audiții în cor pentru spectacolul „Aida”, în perioada în care eram student în anul IV la Conservatorul din Iași. După această audiție, următorii șapte ani i-am petrecut în cadrul corului, timp în care am avut și roluri solistice. Rolul în care am debutat și care mi-a deschis oportunitățile a fost Sparafucile, din opera „Rigoletto”.

– Un detaliu pentru public – ce este un bas și ce compoziții i se aranjează pe voce?

– Prin definiție, basul este extremitatea joasă a vocii bărbătești. În muzica de operă, basul de obicei întruchipează personajul tatălui, al preotului, al omului înțelept sau al personajului negativ, spre deosebire de tenor, care îmbrățișează cel mai adesea tipologia tânărului îndrăgostit. Îmi place să cânt roluri de linie, cantabile. În această zonă a cântului mă simt cel mai bine din punct de vedere vocal.

– Cum a fost acest an? Ce spectacole vi s-au așezat la inimă?

– A fost un an în care am avut parte, la încheierea stagiunii trecute, de un debut important pentru mine și anume Don Basilio din opera „Bărbierul din Sevilla”. Am avut onoarea să cânt sub bagheta maestrului David Crescenzi, care mi-a dat sfaturi deosebit de prețioase pentru interpretarea rolului. A fost un spectacol ce mi s-a așezat la inimă și pe care abia aștept să-l oferim din nou publicului.

– Ce rol vi se potrivește mănușă și de ce? Cu cine l-ați făcut cel mai bine?

– Mi-e greu să spun ce rol mi se potrivește perfect pentru că încă sunt în perioada de aprofundare. Aș putea spune că sunt roluri în care mă simt mai bine, unul dintre ele fiind Sparafucile din opera „Rigoletto”, pe care l-am interpretat de cele mai multe ori, în diferite regii și distribuții.

– Opera Iași – 65 de ani de aniversare. Ați cântat într-un spectacol superb, „Tosca, reprezentație cu care a fost deschisă prima stagiune a instituției și care se reia an de an, în semn de prețuire. A urmat „Traviata”, tot un spectacol aniversar. Ce a contat cel mai mult pentru dvs în acele momente?

–  Mă simt deosebit de onorat că am făcut parte din distribuția spectacolelor aniversare ale Operei, cu atât mai mult că am avut șansa să cânt pe aceeași scenă cu nume sonore precum Elena Moșuc, Celia Costea, Lucian Petrean sau Alin Stoica. În ciuda faptului că restricțiile nu au permis accesul în sală la capacitate maximă, energia pe care am simțit-o din partea publicului ne-a făcut să uităm de acest gol. Cred că am simțit cu toții că au fost seri de sărbătoare și evenimente importante în istoria Operei din Iași.

– Ce planuri aveți? La ce roluri visați, pe ce scene?

– Îl las pe bunul Dumnezeu să facă planuri pentru mine. Mi-aș dori ca în viitor să pot interpreta roluri precum Filip al II-lea din opera „Don Carlo”, Attila din opera cu același nume, Mefisto din opera „Faust” sau Zaccaria din opera „Nabucco”. Deocamdată sunt prea tânăr pentru unele dintre ele, dar îmi doresc să fiu sănătos, să pot munci pentru a mă dezvolta suficient astfel ca într-o bună zi să pot interpreta astfel de roluri la cel mai înalt nivel și de ce nu, pe cele mai mari scene.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu maestrul corepetitor Alina Andriuțî-Shemchuk

„Publicul ieșean într-adevăr își iubește artiștii și mereu arată prețuirea față de ei”

* dialog cu pianista Alina Andriuțî-Shemchuk, maestru corepetitor la Opera Națională Română Iași

„Domeniul operei este foarte palpitant pentru un pianist solist și cameral, este ceva nou. Faptul că zi de zi interacționez cu literatura superbă a compozitorilor precum Donizetti, Puccini, Verdi și mulți alții, compozitori ce nu au scris pentru pian, este un lucru încântător ce îmi deschide orizonturi muzicale”, spune pianista Alina Andriuțî-Shemchuk, maestru corepetitor la Opera Națională Română Iași, de la care am aflat cum este viața în fața clapelor, dar și alături de soliști și de un public deosebit de cald.

– V-ați născut într-o familie de muzicieni, sunteți și dvs muzician. Cum este să trăiești într-o lume guvernată de partituri?

– Tatăl meu recondiționează piane și am fost într-adevăr înconjurată de acest instrument de când mă știu. Copil fiind, am fost atrasă în mod egal atât de pian, cât și de cântul vocal, pasiune preluată de la mama. Timpul însă a jucat în favoarea pianului, căruia mi-am dedicat existența.

– Ați început studiul pianului în Republica Moldova, ați continuat la Iași și l-ați definitivat, prin licență și un masterat, în Polonia. Cum sunt cele trei școli de muzică?

– Am făcut școala în Iași, la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, sub îndrumarea prof. Ionela Tudor și Carmen Zaharia-Danicov. Din clasa a VII-a am făcut săptămânal naveta la Chișinău, la Academia de muzică, teatru și arte plastice, unde am studiat cu prof. Aliona Vardanean. Școala mi-a oferit fundamentul artistic necesar pentru a putea studia în străinătate. Astfel, în urma câștigării unui concurs din Moscova, am fost invitată de către președintele comisiei să studiez la clasa lui, în Bydgoszcz, Polonia. Academia de muzică din Bydgoszcz este recunoscută ca fiind una din cele mai renumite școli pianistice europene și nu am ezitat nicio secundă. Așa cum spuneam, în Iași am primit o bază foarte bună, iar la Chișinău am avut posibilitatea să fac cunoștință cu noțiunea de școală pianistică rusească. În Polonia am putut pe deplin să pun în practică principiile acesteia. Este într-adevăr o școală foarte dură, ce necesită perseverență ș foarte multă disciplină.

– A urmat întâlnirea cu Opera din Iași. Care a fost primul spectacol la care ați contribuit?

– Domeniul operei este foarte palpitant pentru un pianist solist și cameral, este ceva nou. Faptul că zi de zi interacționez cu literatura superbă a compozitorilor precum Donizetti, Puccini, Verdi și mulți alții, compozitori ce nu au scris pentru pian este un lucru încântător, ce îmi deschide larg orizonturile muzicale. Primul spectacol la care am contribuit a fost „Ecaterina Teodoroiu”, de Emil Lerescu. Nu este o lucrare ușoară, dar atuul meu a fost faptul că în timpul anilor de studenție am avut prilejul să cunosc și să interpretez un număr mare de lucrări contemporane, fapt pentru care am fost obișnuită cu acest tip de scriitură.

Sunteți maestru corepetitor. Care este misiunea dvs? Cât dintr-un spectacol este munca pianistului?

– În operă, pianistul are o multitudine de sarcini. De la repetițiile cu soliștii, regiile și repetițiile de cor, unde pianul constituie întreaga orchestră, până la interpretarea partidelor de pian din orchestră, unde pianistul devine orchestrant. Cele mai complexe însă sunt repetițiile în cabine cu soliștii deoarece pianistul devine în acest caz asistentul dirijorului, împărtășind cunoștințe și oferind indicații pentru a ajuta la bunul demers al actului artistic.

– Cum este la repetiții? Cu siguranță sunt și momente vesele. Ne puteți devoala câteva scene din spatele cortinei?

– Pentru a favoriza buna desfășurare a repetițiilor, este foarte important să fie menținută atmosfera plăcută. De exemplu la repetițiile de cor participă un număr mare de persoane, fapt pentru care disciplina și păstrarea liniștii este esențială. Cu toate acestea, atunci când râdem, râdem cu toții.

– Care sunt lucrările care vă plac cel mai mult? La ce partitură nu ați renunța niciodată?

– Mereu am fost îndrăgostită de muzica secolului XX și mă doare sufletul să vă ofer doar câteva titluri. Cu toate acestea, aș evidenția Simfoniile lui Rachmaninov, Scriabin și Șostakovici, Concertele pentru pian și orchestră de Prokofiev și Rachmaninov, sonatele pentru pian de Scriabin, „Le Tombeau de Couperin” și „Gaspard de la nuit”, de Ravel și multe altele.

– Sunteți un artist tânăr, cu siguranță aveți vise pe care le hrăniți zi de zi. Care ar fi acelea? Ce vă doriți ca pianist?

– Împreună cu soțul meu, Ivan Shemchuk, formăm un duet pianistic de mai bine de 8 ani. În acest sens, ducem o viață artistică activă, concertăm și, mai ales, ne pregătim pentru concursuri. În acest an am fost admisă la studiile de doctorat în cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Acest lucru mă încântă foarte tare deoarece mi-a oferit posibilitatea să urmez o activitate artistică și în cadrul acestei instituții.

– Cum este publicul din Iași? În fața cărui public v-ați dori să cântați?

– Primul spectacol în cadrul căruia am participat ca orchestrant, și anume „Carmina Burana”, de Carl Orff, m-a lăsat uimită. Oamenii aplaudau în picioare! Mi-am adus aminte în acel moment cum a fost la un concert spectaculos al lui Mischa Maisky, care a interpretat Concertul pentru violoncel și orchestră, de Șostakovici. La finele acelui concert, spectatorii aplaudau într-un mod vibrant și dinamic, însă nimeni nu era în picioare. Astfel, am înțeles că între publicul ieșean și artiști este o altă conexiune, aflată la un nivel cu totul diferit. Publicul ieșean într-adevăr își iubește artiștii și de fiecare dată își arată prețuirea față de ei. Mai târziu, am aflat că publicul ieșean este format chiar și din melomani ce nu ratează nici un spectacol. Acest lucru m-a bucurat enorm.

– Ce vă doriți pentru Opera din Iași?

– Păstrarea prestigiului cuvenit prin valorificarea profesionalismului, ce trebuie să fie la temelia fiecărui act artistic.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Manuela Barna-Ipate

„Menirea mea e să mângâi sufletele spectatorilor, să pot să-i fac să vibreze până la ultima celulă”

* dialog cu soprana Manuela Barna-Ipate, de la Opera Națională Română Iași

Publicul a urmărit-o în „Carmen”, „Boema”, „Don Pasquale”, a strălucit în „Traviata” și „Rigoletto”. Cântă încă din copilărie, iubește muzica, este recunoscătoare tuturor celor care i-au oferit sprijin și vrea să cânte alături de titanii operei. Este convinsă că muzica verdiană necesită dramatism, pasiune, rafinament, sensibilitate și se consideră privilegiată că are o carieră în domeniul artei. Acestea sunt câteva dintre crezurile sopranei Manuela Barna-Ipate, de la Opera Națională Română Iași, pe care ni le-a împărtășit într-un dialog plin de pasiune.

 Sunteți una dintre vocile tinere ale Operei Naționale Române din Iași (ONRI), care a promis încă de la început. Într-un interviu dat în urmă cu doi ani spuneați că aveți multe lucruri de demonstrat. Cum a început colaborarea cu ONRI?

 – Eram studentă în anul III la Secţia canto a Universității Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi când am aflat că se organizează o audiţie pentru „Aida”, în vederea unei colaborări în corul Operei. Curioasă fiind, m-am avântat şi m-am înscris, nebănuind ce avea să urmeze după aproape șase ani de activitate în corul Operei. Dacă în anii studenţiei am fost un simplu spectator care admira cu emoţie reprezentaţiile soliştilor, iată că astăzi mă găsesc şi eu în postura de solistă. Nu am visat la această poziție de la bun început pentru că descoperisem, în urma experienţei din cor (fiind în spatele soliştilor), că un solist trebuie să studieze asiduu ca să-şi merite locul și că niciodată nu va fi suficient doar talentul pentru a fi propulsat pe drumul către succes.

– Care au fost momentele importante ale carierei? Care roluri v-au plăcut cel mai mult? Există vreunul despre care ați putea spune că vă vine mănușă?

 – Cel mai important moment al carierei a fost debutul în primul rol principal  – Violetta Valery, un rol ce mi-a lansat mari provocări. La vremea respectivă eram încă în cor și am fost încurajată de maestrul dirijor Marcello Mottadelli, dumnealui ascultându-mă iniţial cu câteva intervenţii în rolul Musettei în care am debutat mai târziu. Într-o zi a venit cu partitura de la „Traviata” şi  mi-a spus că pot să fac acest rol fără niciun dubiu şi că trebuie să-l învăţ cu maximă seriozitate. La început mi s-a părut că sunt prea tânără, la 27 de ani, ca să debutez într-un rol atât de bogat, cu o încărcătură aparte, dar cu cât descopeream muzica şi tipologia personajului, îmi dădeam seama că nimic nu e întâmplător. Un an mai târziu am dat concurs pentru postul de solist şi iată că Dumnezeu a lucrat într-un mod minunat, prin oameni cărora le port o mare recunoştinţă. Prima mea profesoară de canto din perioada liceului a presimţit, chiar de la început, că voi ajunge solistă de operă. Violetta Valery e rolul meu preferat, care m-a ajutat să devin solistă. Lipite de suflet îmi sunt şi Micaela din „Carmen”, Musetta din „Boema”, Norina din „Don Pasquale”, cu care am debutat în stagiunea trecută. În momentul de faţă, simt că rolul Gilda, din „Rigoletto”, îmi vine mănuşă.

– Ați ales opera în detrimentul jazzului. Cât de grea a fost decizia și ce a determinat-o?

 –  Eu am început cu muzica ușoară de la 10 ani, iar muzica de jazz a fost ca o a doua mare iubire. Trecerea de la jazz la operă am făcut-o în care am intrat prima la Conservator. Atunci am realizat că nu pot îmbina două genuri muzicale cu tehnici total diferite. A fost o decizie radicală și mă bucur că așa a fost traseul meu până să mă îndrăgostesc iremediabil de operă.

– Ați început o călătorie frumoasă în lumea muzicii. Care sunt mentorii care v-au însoțit, care v-au inspirat?

– În mod evident, profesorii cu care am studiat canto sunt mentorii mei fără de care nu aș fi putut să ajung în poziția în care sunt. În anii de facultate am studiat cu sopranele Doina Dimitriu Ursache, Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată, iar masterul cu mezzosoprana Maria Macsim. Am avut privilegiul să lucrez cu maestrul Marius-Vlad Budoiu în cadrul unui masterclass organizat de operă. La acest masterclass am lucrat pentru debutul în rolul Gildei, am primit foarte multe soluții tehnice de care mă folosesc și în ziua de azi pentru celelalte roluri și îi sunt profund recunoscătoare pentru toate sfaturile.

– Ați împărțit scena cu nume sonore ale muzicii. Alături de cine ați simțit că sunteți pe calea dvs de destin?

–  Am cântat alături de soliști importanți din ţară, cât și din străinătate precum Lucian Petrean, Ramona Zaharia, Călin Brătescu, Venteslav Anastasov, Florin Guzgă, Andrei Fermeşanu, Adrian Mărcan, Cristina Simionescu-Fântână, Cosmin Marcovici, Alexandru Constantin. Mă simt privilegiată că am putut împărți scena cu asemenea colegi de la care am avut multe de învățat. Îmi doresc să cânt cu cei mai buni soliști, asta mă motivează să lupt ca să pot ajunge la nivelul lor.

– Ce operă vă este lipită de suflet? Și ce compozitor? Cărei taină îi datorați aceste alegeri?

– „Traviata” rămâne opera care mi s-a lipit de suflet. Fiind una dintre cele mai cântate opere din lume, m-a responsabilizat foarte mult încă de la început și mi-a dat ocazia să ofer publicului trăirile cele mai intense ale muzicii lui Giuseppe Verdi. Muzica verdiană necesită dramatism, pasiune, rafinament, sensibilitate, o voce versatilă cu un ambitus destul de larg.

– Cât de mult are nevoie să se pregătească un artist pentru a face un spectacol memorabil? Care a fost reprezentația pentru care ați muncit cel mai mult?

 – Pentru spectacolul „Traviata” a fost nevoie să mă implic cu toată ființa mea și să îmi asum responsabilități mari. M-am pregătit singură timp de un an asupra tehnicii vocale, bazându-mă pe experiența acumulată în celelalte roluri secundare pe care le-am parcurs în paralel cu activitatea din cor. Am citit romanul „Dama cu camelii” ca să pot  întruchipa un personaj veridic pe scenă. Mi-am tradus toate replicile încercând să dau sens fiecărui cuvânt din libret, a trebuit să lucrez la cel mai mic detaliu posibil. Desigur, am avut sprijinul maestrului corepetitor Adina Alupei, fără de care nu m-am putut lipsi atunci când am avut de pregătit un rol de soprană de mare anvergură, așa cum a fost cel al Violettei Valery.

– Muzica este una dintre artele care înnobilează sufletul. Ce așteptări aveți de la muzică? Unde ați vrea să vă ducă și cum o răsplătiți?

 – Până acum, cele mai mare satisfacții în viață mi-au fost aduse de muzică. Acest dar prețios de a cânta, pe care l-am primit de la Dumnezeu, m-a făcut să mă simt un om binecuvântat și special. Înainte să se ridice cortina, mă gândesc că menirea mea e să mângâi sufletele spectatorilor, să pot să-i fac să vibreze până la ultima celulă astfel încât să uite de monotonia zilnică.

– Artistul fără public nu este complet. Cum reușiți să creați o relație? Cum o păstrați?

 – Cred că un artist este mai aproape de public în momentul în care uită total de numele său și se transpune complet în personaj. Această transformare face ca actul artistic să fie cât mai credibil, să stârnească și curiozitatea publicului. Doar așa poți să construiești și să menții o relație vie.

– Ce vise are soprana Manuela Barna-Ipate? Ce vă doriți să obțineți cu ajutorul vocii și talentului dvs? Care este rolul la care visați?

–  Eu sunt un om bine ancorat în realitate, nu-mi doresc decât să fiu sănătoasă ca să pot debuta în cât mai multe roluri și să pot dărui publicului tot ce am mai bun. Întotdeauna când am început să studiez un rol, am știut că îl voi cânta de la cap la coadă doar în momentul în care m-am văzut în repetițiile generale, pe scenă. Un rol necesită o perioadă de așezare în voce și încredere totală în tine, ca artist, că îl poți aduce aproape la cel mai înalt nivel. Sper ca în viitorul apropiat să pot debuta în rolul Luciei di Lammermoor, un rol care mi se pare cel mai dificil de până acum din punct de vedere vocal, dar şi actoricesc.

– Un gând pentru Opera Iași? Ce vă doriți pentru instituția în care ați debutat?

  – Mulțumesc conducerii Operei Naționale Române din Iași pentru toată susținerea acordată fără de care nu aș fi putut evolua ca artist. Îmi doresc să fie în continuare armonie și o atmosferă prielnică de lucru care să ne ajute pe noi, artiștii, să oferim spectacole de calitate, iar publicul să fie încântat de viitoarele noastre prestații!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Elena Moșuc

„Îmi doresc să cânt cât mai mult și să aduc multă bucurie celor care mă ascultă și mă iubesc.”

* dialog cu soprana Elena Moșuc, una dintre cele mai valoroase voci ale lumii.

Ce poți să spui atunci când ai în față una dintre marile voci ale lumii decât un „Mulțumesc, Doamne” și să faci o reverență în fața artei? Ce dorință poți să ai atunci când te întâlnești cu una dintre cele mai apreciate soprane ale globului decât să speri că acel timp pe care ți l-a oferit se va repeta? O întâlnire de care să te bucuri din tot sufletul și pe care să o împărtășești cu toți cei care iubesc muzica, onorează opera și artiștii, ei așa cum face zi de zi soprana Elena Moșuc, pe care ieșenii au ascultat-o seara trecută în spectacolul „Traviata”. Reprezentația a încheiat săptămâna aniversară dedicată Operei Naționale Române din Iași, care a împlinit 65 de ani de la prima stagiune.

– Din nou în Iașul drag, din nou acasă, pe scena Operei unde ați debutat, în urmă cu mai bine de 30 de ani. Cum este fiecare revenire la Opera ieșeană? Cu ce gânduri veniți acum?

– Ultima oară am cântat la Iași în 2013, într-o seară de decembrie, în spectacolul „Traviata”. Am fost Violetta Valery, acest rol superb și foarte interesant prin complexitatea lui. Un an mai târziu am avut două concerte crossover foarte frumoase, apoi a urmat o pauză lungă, de șapte ani. Am revenit de multe ori la Iași, am vizitat orașul, familia, dar apariții pe scena Operei, pe sfânta scândură a teatrului, nu am mai avut până în această seară. Revin cu mari emoții și cu imensa bucurie a reîntâlnirii cu publicul ieșean. Din păcate, situația pandemică ne obligă să avem disponibile doar o treime din locuri, ceea ce mă întristează foarte mult pentru că eu știu că sunt iubită de ieșeni, care mereu mă așteaptă cu brațele deschise. O dovadă este și faptul că biletele pentru acest spectacol s-au vândut în opt sau nouă minute, după cum mi s-a spus, ceea ce mă bucură enorm. Când eram elevă la Liceul Pedagogic visam să fiu pe scena Teatrului Național din Iași, pe scena Operei. Muzica m-a căutat mereu și mi-a îndrumat pașii pe toate scenele mari internaționale, dar emoția pe care o am atunci când sunt acasă nu se poate explica în cuvinte. Este ceva care doar se trăiește și simt bucuria celor care abia așteaptă să-mi asculte vocea. Sunt fericită să cânt în spectacolul care va încheia o săptămână festivă a Iașului și a Operei, care a împlinit 65 de ani de existență.

– Emoțiile sunt firești, de Iași vă leagă începuturile…

– Am avut marea bucurie și am fost norocoasă să lucrez ore de canto cu membri fondatori importanți ai Operei din Iași. Prima mea profesoară a fost celebra soprană Mioara Cortez, am lucrat apoi  cu basul George Popa, cu Gina Tripa-Tăbăcaru, care au fost fondatori și mă simt legată, prin intermediul lor, de începuturile Operei Naționale Iași. Au urmat și alți profesori importanți, care au avut ceva de spus pe scena acestei operei, a cărei importanță este vitală pentru cultura românească. Pe scena teatrului s-au aflat nume mari încă de la început. Am avut ocazia să urmăresc soliști nemaipomeniți, de la care am învățat foarte mult atât prin intermediul orelor de canto, dar și urmărindu-i pe scenă. Când am început cursurile Conservatorului, în 1990, după ce aveam deja 10 ani de studiu, am avut-o ca profesoară pe doamna Adriana Severin, un nume sonor pentru lirica românească, de la care am învățatat enorm într-un singur an. Fiind studentă la cursurile fără frecvență, nu am putut lucra mai mult cu domnia sa. La doar un an după ce am fost admisă la studiile universitare ieșene, am început contractul la Zurich, pe care îl consider adevăratul meu conservator. Am stat alături de mari nume ale muzicii – Placido Domingo, Jose Carreras, Mirella Freni, Nicolai Ghiaurov, Alfredo Kraus, Leo Nucci, Francisco Araiza. Am lucrat cu regizori și dirijori foarte importanți. Crescând în această atmosferă de înaltă profesionalism, m-am dezvoltat și eu foarte frumos, am muncit foarte mult, am fost foarte receptivă la tot ceea ce a putut să-mi îmbogățească repertoriul interpretativ, tehnica vocală, stilul, absolut tot ceea ce ajută un solist ca să ajungă celebru.

– În această seară, publicul din Iași va fi alături de dvs la spectacolul „Traviata. Multe artiste spun că Violetta Valery este rolul la care visează fiecare soprană. La dvs cum a fost?

– Rolul este foarte complex, cere o vocalitate interesantă, amplă, cu posibilități vocale din registrul grav și până la cel supraaccut, cere lejeritate, dramatism, finețuri, rafinament prin filigranul frazelor, al îmbinării sunetelor. Îl poți aborda dacă ai o tehnică vocală măcar aproape perfectă, dacă nu perfectă. De fapt, toate rolurile, în special cele din bel canto, cer o pregătire foarte bună din toate punctele de vedere în primul rând vocal, apoi scenic, interpretativ, foarte multă expresie în cânt și în mișcare. „Traviata” fiind o operă foarte des cântată, există în repertoriul tuturor operelor din lume. Nu cred că există teatru care să n-o fi pus în scenă. Fiind atât de des întâlnită în repertorii, și rolul Violettei a fost interpretat de multe soprane, de la lirice până la dramatice. Trebuie să găsim mereu drumul de mijloc și să căutăm să dăm viață unui personaj cu un destin tragic, pe care nu cred că și l-ar fi dorit. A fost o victimă a vremurilor sale, un suflet nobil, dar obligată pe atunci să facă anumite compromisuri. Îi descoperim noblețea sufletului pe tot parcursul dramei, pe măsură ce opera lui Verdi, inspirată din „Dama cu Camelii”, curge pe scenă. Este adevărat că fiecare soprană visează să interpreteze acest rol, așa cum visează și la Norma, pe care l-am avut zilele trecute la Opera București. I se spune „rolul rolurilor” pentru că este foarte lung, dramatic. Este visul multor soprane, dar puține și-l împlinesc pentru că impune o anumită maturitate vocală. Legat de rolul Violettei Valery, fiecare soprană îl poate cânta încă de la începuturile carierei, dacă are o anumită maturitate în tehnica vocală. Rolul este destul de pretențios și dacă nu rezolvi partea tehnică nu ajungi la cea interpretativă și expresivă. Misiunea noastră este de a crea emoții artistice pe care nu le poți oferi dacă nu ai ce să transmiți. Emoțiile artistice vin prin cânt. Fiecare cântăreț are o voce unică, un instrument unic, cu care caută să rezolve cât mai bine partitura compusă de toate geniile creatoare muzicale. Verdi este considerat apogeul muzicii italiene, iar operele sale sunt destul de dificil de abordat. Trebuie să ai o tehnică vocală și respiratorie aproape perfecte pentru a rezolva partitura, trebuie să ai o interpretare care să stârnească emoții artistice care să ajungă la public. Noi trebuie să încântăm publicul prin voce, interpretare și prezență scenică.

– Ați debutat la Scala din Milano cu acest rol.

– Am debutat la Scala din Milano după 17 ani de carieră și a fost foarte bine așa pentru că pe scena Olimpului Operei nu poți ajunge decât dacă ai ceva de spus. Evident că după atâția ani de experiență am avut ceva de spus prin arta mea, care a ajuns la inima publicului italian. Am fost privilegiată și norocoasă că am avut ocazia să cânt sub bagheta dirijorului Lorin Maazel, o legendă și un muzician excepțional care m-a apreciat când am avut audiție la Scala și imediat m-a angajat pentru acest rol foarte important. Să debutezi la Scala cu un rol verdian, și mai ales cu Violetta, nu este de ici, de colo. Am fost foarte fericită să primesc această invitație pe care am onorat-o foarte frumos, cu succese permanente. De la Scala, ca de altfel de pe toate scenele din lume, am amintiri foarte plăcute. Am fost foarte bine pregătită, am dat tot ce a fost mai bun din mine, mi-am pus sufletul pe tavă pentru că îmi iubesc publicul și am vrut să-i ofer ceva frumos, prin arta mea. Am cântat cred că vreo 150 de spectacole cu „Traviata”, plus arii în numeroase concerte. Este un rol care mi se potrivește mănușă, este perfect pentru vocalitatea, sufletul și posibilitățile mele și mă bucur că voi îl voi readuce pe scena ieșeană.  Am debutat la Iași cu acest rol, l-am cântat în toată lumea, s-a maturizat foarte mult, a crescut enorm, a devenit mult mai interesant, are mai multe fațete artistice. Am ocazia să prezint ieșenilor o Violetta Valery mai interesantă și prin prisma experienței și vârstei mele. Noi, artiștii, nu suntem aceleași persoane de acum 30 de ani. M-am schimbat și m-am îmbogățit foarte mult muzical prin toate producțiile și colaborările cu diferiți artiști, regizori, dirijori. Este normal să crești un rol și să-l aduci la o maturitate și interpretare interesantă.

– Din toate rolurile pe care le-ați avut, care v-a rămas lipit de suflet? Există vreunul pe care să vi-l fi dorit și să nu-l fi făcut?

– Fiecare rol este interesant prin el însuși. Așa cum nu există nicio operă la fel, chiar dacă se aseamănă, fiecare rol este unic prin felul în care a fost compus, prin arhitectura sa, prin frazare, prin tot. Referindu-mă la stil, cred că bel canto este cel mai potrivit pentru mine. Este și cel mai greu, dar eu mereu am fost aruncată în apă rece… Directorul meu de la Zurich, Alexander Pereira, a vrut să mă crească de la începutul carierei, mi-a dat mereu cele mai grele roluri și bine a făcut pentru că am fost nevoită să muncesc foarte mult ca să le rezolv tehnic foarte bine. Am lucrat încă de la început cu personalități ale muzicii. Mi-am perfecționat tehnica vocală italiană, cea adevărată, cu o profesoară de canto de la Milano, Mildela D’amico. La rândul ei, a lucrat cu o altă maestră a altor cântăreți celebri, printre care Renata Scotto. Maestra ei se numea Mercedes Llopart, era foarte apreciată, urmărită de mulți cântăreți celebri. Tehnica vocală italiană este baza cântului. Dacă o ai, poți să cânți orice stil. Bel canto este cel mai greu pentru că impune o tehnică vocală perfectă, partiturile fiind foarte pretențioase. Au multe acrobații vocale prin cadențe, coloraturi, fiorituri, cantilene frumoase, fraze lungi, eterice, intercalate cu momente de dramatism. Cere un cântăreț complex, care are o tehnică vocală solidă. Mi s-au lipit de suflet rolurile din „Lucia di Lammermoor”, Elvira din „Puritani”, Gilda, Violetta Valery. În timp, rolurile au crescut prin complexitate ajungând la cele din trilogia „Tudor”, de Donizetti, spre exemplu, adică Ana Bolena, Maria Stuarda. Și da, îmi lipsește din repertoriu rolul Elisabeta, din aceeași trilogie, rol pe care l-am învățat, dar nu l-am interpretat încă pe scenă, am cântat doar ariile în concert. Mi s-a oferit în urmă cu vreo 20 de ani, dar l-am refuzat pentru că, din punct de vedere tehnic, nu eram la nivelul de acum. Eram foarte bine, dar nu pentru acest rol, care este unul de maturitate. Sunt convinsă că va veni și rândul lui, iar eu voi completa trilogia. Alte roluri pe care le țin lângă suflet sunt Norma, chiar am avut o premieră zilele trecute la Opera București, care împlinește 100 de ani, Lucrezia Borgia, Giselle, un rol mostru, extrem de greu, dar care a fost rezolvat foarte onorant. Îmi sunt lipite de suflet rolurile de bel canto pentru că îmi place să mă joc cu sunetele, cărora le dau viață, le interpretez pentru a face muzică adevărată.

– Ați afirmat de multe ori că ați început să cântați în biserică, iar cântul angelic v-a ajutat mereu. Ce este cântul angelic? Cum poate un artist să-l atingă?

– Un cântec angelic este pur, așa cum este muzica lui Bellini. Dacă mă gândesc la Norma, acolo am fraze angelice, eterice, suspendate, care vin de Sus. Nu este ceva concret, ci provine dintr-o altă dimensiune. De mic copil am cântat în biserică unde nu poți face nicio interpretare decât dacă ai dimensiunea Divinității în voce, pe care o aveam de la Dumnezeu. Respirația este Duhul Sfânt din mine și pun foarte mult accent pe ea. În momentul în care cânt, acel Duh Sfânt dă viață sunetelor. Cântul angelic este foarte aproape de Dumnezeu și l-am înțeles mai bine atunci când am crescut și am ajuns în Corul Mitropoliei din Iași, unde am fost sub coordonarea domnului Alexandru Verdeș. Cu ajutorul dumnealui mi-am perfecționat cântecul angelic în momentul în care am avut o oarece experiență și o anumită tehnică vocală. Acest lucru nu se poate înțelege de la început, se dezvoltă în voce o dată cu trecerea timpului, când creștem cântând un repertoriu din ce în ce mai bogat, mai expresiv. Am fost foarte impresionată atunci când am ascultat pentru prima oară Corul Mitropoliei pentru că printre momentele de forte, când răsuna întreg lăcașul, erau multe momente intime de cânt în piano, în pianissimo. Acesta este cântul angelic, care este mult mai aproape de Dumnezeu decâ acel cânt concret, expansiv și exteriorizat. Este un cânt concentrat în piano și pe fraze eterice, iar ca să-l obții ai nevoie de o anumită tehnică vocală, bazată pe respirație.

– Școala românească de muzică a dat nume mari, la nivel internațional. Unde credeți că se situează, ca nivel de pregătire pe care îl oferă viitorilor artiști? Căror școli cunoscute s-ar putea alătura?

– Școala românească de canto este foarte bună pentru că limba noastră este foarte apropiată de cea din Italia, unde s-a născut opera. În urmă cu mulți ani l-am întrebat pe maestrul Corneliu Calistru (dirijor și fost director al Operei din Iași – n.r.), cu care am debutat și cu care am făcut multe spectacole și concerte, de ce oare opera s-a născut în Italia? Iar domnia sa mi-a spus: „Măi, uite un răspuns foarte simplu – Acolo este cald, iar când stă sub razele soarelui, lumea are tendința de a cânta. Unde este frig, nu prea îți vine să cânți”. Am păstrat răspunsul domniei sale, mi-a plăcut. Limba muzicii italiene este bazată pe o intercalare de consoane și vocale, ultimele fiind mai numeroase, ceea ce ajută la  emisia sunetelor. Pentru mine, cel puțin, este mult mai ușor să cânt în italiană, spre deosebire de germană, care are foarte multe consoane. Școala românească de canto este foarte importantă pentru că a avut mulți soliști care au studiat cu maeștri italieni și au dus tehnica vocală mai departe. Am avut și avem mulți cântăreți apreciați în toată lumea, ne mândrim cu nume importante. Mă gândesc la Haricleea Darcle, Virginia Zeani, Mariana Nicolesco, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Ionel Voineag și mulți alții. Școala românească de muzică s-ar putea alătura celei italiene.

– Aveți o experiență incomensurabilă, studii finalizate cu un doctorat Summa Cum Laude la București. V-ați gândit să abordați și latura pedagogică? V-ar plăcea să deschideți o școală de muzică sau să vă alăturați unei universități de arte?

– Da! În urmă cu câțiva ani am avut primul meu masterclass în Japonia, cu câteva reeditări. Au fost primele mele experiențe cu studenții. Erau foarte receptivi. Ca absolventă de Liceu Pedagogic, știu foarte bine cum să abordez cântărețul, să-i explic pas cu pas ce trebuie să facă pentru a obține o emisie cât mai corectă și frumoasă. Mi-am dat seama că am acest talent. Am mai făcut masterclassuri în Elveția, în România. Am primit o invitație din partea Conservatorului din București de a mă alătura corpului academic și sper să se concretizeze anul viitor. Ar fi foarte onorant pentru mine să fac parte din grupul celor care pregătesc cântăreți la Universitatea Națională de Muzică din București. Dacă propunerea se va concretiza, am ambiția să fac cea mai bună școală de canto din lume. Ori de câte ori am preluat un proiect l-am făcut bine. Dacă voi aborda și cariera pedagogică, vreau să fie la superlativ. Lucrând cu studenții, mi-am dat seama că am multe lucruri de spus. Alături de ei mi-am amintit detalii din cariera și experiența mea din care ei vor avea ce învăța, dacă vor fi receptivi.

– Nu sunteți doar un muzician cu har, ci și o pictoriță dăruită. Ce înseamnă pentru dvs iconografia? Ce v-a adus nou în viață?

– Pictura mi-a plăcut mereu, m-a pasionat de mic copil, dar nu m-am dedicat ei așa cum ar fi trebuit. În urmă cu doi ani am urmat câteva cursuri de pictură bizantină la Parohia Ortodoxă din Zurich, predate de doamna Ruxandra Lăcătuș, care vine periodic în Elveția. M-am înscris și eu, am învățat regulile de bază, iar de anul trecut, de când a venit această nenorocire cu noul coronavirus, m-am dedicat picturii zilnic. A devenit ca un drog pentru mine! Pot trăi foarte bine din muzică, din sunele care mă înnobilează, dar am constatat că pictura mă bucură enorm, la fel ca și cântul. Cu fiecare icoană m-am perfecționat, așa cum am făcut cu fiecare rol. În muzică îmi place să mă joc cu toate nuanțele și dinamicile, iar în pictură mă joc cu toate culorile pe care le vedem și îmi exprim creativitatea de care mă bucur din plin. Îmi place să descopăr multe lucruri, să creez, să diversific cât mai mult ceea ce fac. Îmi place să mă descopăr. Așa cum muzica m-a chemat la ea, așa și pictura m-a căutat și m-a găsit. De câte ori vin în România îmi cumpăr blaturi pentru icoane, care nu se găsesc în Elveția, acolo nefiind o tradiție în iconografie. Am pictat și pe pânză, dar icoanele pe lemn sunt mult mai rafinate, iar rafinamentul mă preocupă. O parte din icoane le-am păstrat, dar multe le-am oferit. Cel mai frumos cadou pe care poți oferi este cel realizat de mâna ta. Prin icoană, o parte din mine și din sufletul meu sunt oferite în dar.

– Un gând pentru Opera din Iași – ce vă doriți pentru teatrul în care ați debutat?

– Îmi doresc foarte multe lucruri pentru Opera din Iași, în primul rând să aibă posibilitatea de a realiza mai multe producții interesante. Îmi doresc să atragă cât mai mulți spectatori. Știu că publicul din Iași este educat, iubește calitatea și ar trebui să i se ofere un repertoriu cât mai variat. Evident, acest lucru depinde și de partea financiară, care este destul de limitată. Toate operele din țară au mari probleme financiare și îmi este greu să înțeleg de ce pentru că arta este hrană pentru noi. Sufletul nostru se îmbogățește, crește din punct de vedere spiritual dacă este hrănit cu muzică, pictură, dans. Opera este cea mai completă și complexă artă. Publicul vine la teatru să se refugieze într-o altă lume decât cea reală, care nu mai este frumoasă. Omul are nevoie de frumos, iar opera și teatrul i le oferă. Îi doresc Operei din Iași o viață cât mai lungă și să dea generații de cântăreți și muzicieni excepționali, așa cum au fost și până acum. Este bine să aducem un omagiu celor care au pus bazele acestei instituții importante și îmi exprim recunoștința față de toți cei care au pășit înaintea mea pe această scenă minunată. Am avut ocazia să văd spectacole de înalt nivel artistic și îmi aduc aminte că repertoriul Operei era vast, mult mai mare decât cel actual. Păcat că titlurile s-au mai redus, dar să sperăm că într-o zi și în domeniul artei, în special al muzicii, va fi mai bine.

– Ce vis ascuns are Elena Moșuc, ce dorință arzătoare aveți? 

– Visul meu este să cânt. Placido Domingo spunea că noi suntem ca păsărelele, trebuie să cântăm toată viața, cât putem. Îmi doresc să cânt cât mai mult și să aduc multă bucurie celor care mă ascultă și mă iubesc. Am un motto pe care de multe ori îl repet – Io son l’umile angela del genio creator. Asta spune Adriana Lecouvreur (opera compusă de italianul Francesco Cilea – n.r.), adică „Eu sunt instrumentul umil al geniului creator”. Eu îmi doresc să fiu un instrument cât mai perfect pentru că iubesc ceea ce fac, iubesc muzica și să dea Domnul să pot cânta cât mai mult timp. La mulți ani, Operei Naționale Române din Iași!

A consemnat Maura Anghel

Născuta la Iași, Elena Moșuc a studiat la Universitatea de Muzică „George Enescu”. A câștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind ARD Wettbewerb, concursul televiziunilor germane în 1990, care i-a deschis drumul unei cariere internaționale, și i s-au decernat multe distincții și premii prestigioase. În 2005, Președinția României i-a acordat titlul de Ofițer al Artelor, înaltă recunoaștere a meritelor ei excepționale. În 2009 a obținut titlul de Doctor în muzică Summa cum laude la Universitatea de Muzică din București și a fost desemnată Femeia Anului 2009. În 2010, a primit titlul de Cetățean de onoare al Iașului, iar în 2015 i se acordă Marele Premiu al Operelor Naționale din România. În 2019, a reușit extraordinara performanță de a câștiga „Oscar della Lirica”, cea mai prestigioasă distincție internațională a muzicii de operă, echivalentul muzical al Premiilor Oscar pentru cinematografie. Astfel, Elena Moșuc a devenit cea mai valoroasă soprană a lumii.

Elena Moșuc a început cariera internațională la Opera din Zürich, unde și-a demonstrat talentul în diverse roluri, majoritatea interpretate în toată lumea,  precum Regina Nopții (interpretat de 250 de ori), Konstanze, Donna Anna, Zerbinetta, Lucia, Linda di Chamounix, Elvira, Gilda, Violetta, Mimi, Musetta, Micaela, Maria Stuarda, Norma. A fost invitată să cânte atât în întreaga Europă, pe cele mai faimoase scene internaționale (la Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs-Elysées din Paris, Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, Bucuresti, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv etc.) și în festivaluri de renume (Salzburg, Arena din Verona, Savonlinna în Finlanda, Torre del Lago – Italia), cât și în SUA (la Metropolitan Opera New York și Dallas), în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Sir Colin Davis, Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev etc și cu regizori de marcă (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej etc.)

Interviu cu soprana Cellia Costea

„Mi-am dorit enorm să cânt pe scena Operei al cărei co-fondator a fost bunicul meu”

* dialog cu celebra soprană Cellia Costea, invitată la spectacolul aniversar „Tosca”, dedicat împlinirii a 65 de ani de la prima stagiune a Operei Naționale Române Iași

O întâlnire cu soprana Cellia Costea este mereu o încântare. Am ascultat-o de multe ori în spectacole și am invitat-o să revină pe scenă, rugămintea fiindu-mi ascultată de fiecare dată. Am avut noroc de telecomanda cu care am tot derulat DVD-urile cu înregistrările sale fiindcă apreciata soprană nu a cântat niciodată la Iași, în Opera care poartă o parte din ADN-ul familiei sale. Între timp, sorții au decis cu totul altceva, iar în această seară o vom putea asculta pe Cellia Costea în spectacolul „Tosca”, dedicat celei de-a 65-a aniversări a Operei Naționale Române Iași. Cu doar o zi înainte de marea sărbătoare, într-o seară superbă de toamnă, am avut privilegiul de a răsfoi, alături de soprana invitată în orașul marilor iubiri, o parte din jurnalul ei de artist internațional, în care sunt trecute cu drag și amintirile copilăriei.

Originară din Piatra Neamț, soprana Cellia Costa este solistă a Operei Naționale din Atena din 2012, an în care a primit Marele Premiu pentru cel mai bun artist al anului din partea Uniunii Criticilor Greci de Teatru și Muzică.

– Din nou la Iași…

– Din nou la Iași, în orașul în care a trăit bunicul meu, și pentru prima oară pe scena Operei, un moment la care am visat și pe care l-am așteptat mult timp. Mi-am dorit enorm să cânt în Opera al cărei co-fondator a fost bunicul meu, Gheorghe Costea, prim-fagotist al instituției timp de peste 25 de ani. În 1956, împreună cu maestrul Radu Botez, dirijor și un alt co-fondator, Gheorghe Costea a venit de la București, de la Orchestra Radio, ca proaspăt angajat al Operei de Stat Iași, cum se numea pe atunci. Nu vă spun cu câtă bucurie trăiesc acum acest moment aniversar! La Iași am venit de multe ori și în copilărie, și după ce bunicii mei au plecat printre îngeri. Copil fiind, îmi amintesc cu mare drag de vacanțele în care, împreună cu verișoarele mele și cu bunicul, mergeam la cofetărie, în parcul Copou ori ne plimbam pe strada din spatele Spitalului CFR. Pe atunci se numea Flacăra Roșie, acum este Garabet Ibrăileanu. Acolo erau câteva blocuri pline cu angajații Operei – instrumentiști, soliști, tehnicieni, coriști, toți locuiau acolo.

– Ați trăit mereu într-o lume a partiturilor. Ce înseamnă muzica pentru dvs?

– Eu m-am născut cu muzica în casă. Fac parte dintr-o familie de muzicieni, tata a fost violoncelist. Împreuna cu sora lui, care a terminat vioară, și cu bunicul, a cântat mult timp în orchestra Operei și a Filarmonicii din Iași. Am fost educată în spiritul artei, la fel ca și fratele meu. Și el a urmat Conservatorul, este clarinetist, la fel ca și soțul meu. Eu am făcut foarte mulți ani vioară, apoi violă. Imediat după Revoluție, la Piatra Neamț s-a înființat Liceul de Artă „Victor Brauner” și atunci am început să studiez viola. În același timp a revenit în orașul natal Elena Botez, prima soție a dirijorului Radu Botez, care a fost timp de 30 de ani solistă, soprană de coloratură la Opera din Timișoara. La Piatra Neamț a preluat o catedră la Liceul de Artă. Mie îmi plăcea să cânt muzică ușoară, i-am făcut o vizită domniei sale, m-a ascultat, mi-a spus că vocea mea este altfel, că am un timbru special și că ar trebui să fac muzică clasică. Așa am intrat pe un drum foarte frumos, pe care sunt și astăzi.

– Un drum cu multe stații importante. Ați cântat pe scene celebre, în companii importante. Care a fost primul teatru în care ați interpretat un rol?

– Prima mea ieșire în public a fost la Opera Națională din București. Câștigasem concursul „Marga Ianculescu” (concurs național pentru voci feminine, înființat în amintirea celebrei soprane române de notorietate internațională, originară din Iași – n.r.) și printre premii a fost și unul care îmi oferea șansa de a interpreta un rol la Opera din București. M-am bucurat enorm și l-am păstrat pentru licență. Rolul a fost Desdemona, din „Otello”, de Verdi. Am debutat cu Mozart și am cântat Mozart mulți ani, apoi am schimbat repertoriul și am intrat într-un registru mai dramatic. Este un repertoriu specific vocii mele, de soprană lirico-spintă.

– Ați avut multe roluri, cu aprecieri elogioase și aplauze prelungite, dar de „Tosca vă leagă un moment special.

–  Tosca a fost primul rol adus pe scenă după ce am schimbat repertoriul. Până la acel moment am avut multe roluri foarte dragi, am realizat DVD-uri cu „Nunta lui Figaro”, pe care am cântat-o foarte mulți ani, am avut satisfacții să cânt „Don Giovanni” la Opera din Marsilia și la Liege, am un DVD și cu „La finta giardiniera” a lui Mozart, imprimat la Stuttgart. Repertoriul mozartian mi-a adus bucurii imense, însă deschiderea spre teatrele importante și spre repertoriul meu just s-a făcut cu Tosca.

– Ați cântat pe foarte multe scene importante ale lumii. Ce ați lăsat și ce ați luat cu dvs din fiecare spectacol?

– Lași vocea, sufletul, emoțiile în fiecare loc în care cânți, dacă ești responsabil și dorești să te prezinți la un anumit nivel artistic. Lași emoții, pleci cu emoții și gândul mă duce la Covent Garden, când am debutat, sau la Liceu de Barcelona. În ambele am cântat Liu din „Turando”, un rol foarte ofertant și foarte iubit de public. Impresionez cu el foarte mult. Am mari emoții înainte de ridicarea cortinei. În general, în ziua în care am spectacol evit orice întâlnire, am momentele mele de retragere în care vreau să fiu doar cu mine. Asta până în momentul în care am pășit pe scenă, când nu mai sunt eu, Cellia Costea, ci Tosca sau Madama Butterfly, Elisabeta din „Don Carlo” sau Contesa din „Nunta lui Figaro”. În fiecare teatru am avut bucurii, în fiecare spectacol am oferit din sufletul meu cu tot dragul.

–  Arta dvs a fost apreciată de nume foarte importante ale muzicii internaționale. Monserat Caballe spunea că aveți „o voce extrem de muzicală şi emoţionantă” și anticipa pentru dvs „o carieră uriaşă. Alături de cine ați împărțit scena?

– Am avut întâlniri cu Luciano Pavarotti, cu Placido Domingo, Monserat Caballe, Renata Scotto fie la concursuri internaționale de canto, fie la masterclassuri. Fiind o altă generație nu am avut bucuria să cânt alături de magiștri, însă m-am aflat pe scenă alături de mulți artiști importanți cu care am cântat – Ludovic Tezier, Bryn Terfel.

– Revin la „Tosca”, spectacol de care vă leagă nu doar cea de-a 65-a aniversare a Operei din Iași, ci și un alt moment important al carierei dvs.

– (zâmbește larg)  Se împlinesc zece ani de când am cântat pentru prima oară „Tosca” pe scena Operei din Atena. Era în ianuarie 2011…

– Grecia, o altă stație importantă din cariera dvs. Sunteți una dintre cele mai apreciate voci ale Operei din Atena.

– Sunt norocoasă să trăiesc la Atena, să cânt într-unul din cele mai noi teatre de pe glob. Din 2016, Opera din Atena are o locație nouă, cred că este cel mai nou teatru construit în lume. Are o tehnologie extraordinară, teatrul este amplasat pe malul mării, lângă un lac. Este fascinant. Sunt singurul artist străin care face parte din ansamblul operei. Mă distrez deseori când sunt întrebată dacă am avut rude în vechea Eladă, numele meu având o tentă grecească. Nu, nu am avut rude, eu sunt româncă. Sunt recunoscătoare pentru tot și spun mereu că în viața mea nimic nu a fost întâmplător, totul s-a datorat destinului.

–  Chiar și stabilirea la Atena?

– (zâmbește) Da și datorez acest lucru soțului meu, care lucra acolo. Noi am fost colegi de liceu și, la un moment dat, viața m-a trimis în Grecia, unde am o familie frumoasă. Tot de muzicieni, cum altfel? Fiica mea este elevă la Liceul de Artă din Atena, studiază chitara electrică, iar soțul meu este clarinetist. V-am spus că sunt o norocoasă, am o meserie care îmi place și este apreciată, mi-am câștigat respectul prin multă seriozitate și talent, de ce nu. Mereu spun că pentru mine Grecia este paradisul pe pământ. Eu trăiesc în paradis!

– Sunteți un nume foarte cunoscut în marile teatre de operă. Aveți strălucire, vă bucurați de aprecierile criticilor, de admirația publicului. Cum este viața unei celebrități?

– Niciodată nu m-am considerat o celebritate, chiar dacă sunt un nume cunoscut datorită meseriei. Dacă lucram într-un birou, numele meu nu ar fi fost atât de cunoscut… Datorez muzicii enorm. Eu sunt un om normal. Când sunt acasă spăl, calc, îmi duc și aduc copilul de la școală, îi mai plimb și cățelul… Îmi place mult să grădinăresc, gătesc doar mâncare românească. Iubesc enorm marea, eu locuiesc lângă țărm și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am împlinit un alt vis.

– Lui Dumnezeu și talentului dvs…

– Este adevărat, dar fără muncă nu se poate. Tot ce am obținut a fost cu foarte multă muncă, seriozitate, devotament față de muzică și artă. Contează enorm și dorința de a-ți crea un drum frumos, dorința de a vrea să ajungi undeva…

– Și unde v-ați dorit să ajungeți?

– Departe! Mi-am dorit să fac lucruri care să dăinuie și probabil că am trecut ceva mai departe de mijlocul drumului. Sunt multe locuri unde mi-aș dori să ajung, dar, așa cum spuneam, există un destin și o forță în Univers care știe exact cât poate duce și până unde poate ajunge fiecare dintre noi. Cred în acea forță cu tot sufletul meu! Am simțit-o mereu alături de mine. Vreți o dovadă? Faptul că eu sunt la Iași, la cea de-a 65-a aniversare a Operei, faptul că stăm de vorbă.

– Ca artist, la fiecare spectacol invitați publicul să pășească alături de dvs într-o poveste, oferiți trăiri deosebite și primiți aplauze. Cum a fost în această perioadă nu foarte favorabilă artei?

– În aceste vremuri nu foarte liniștite din cauza problemelor aduse de pandemie mi-am dat seama cât de important este pentru un artist schimbul de energie cu publicul. A trecut deja un an în care am cântat și în fața scaunelor goale, făcând proiecte online, ca să putem fi într-un contact, să fim văzuți și ascultați de cei care și-ar fi dorit să fie în sală.

–  Să cânți în fața unui scaun gol poate fi destul de răscolitor…

– Este destul de complicat pentru că trebuie să găsești puterea interioară ca să dai fără să primești. Aici intervin educația muzicală, talentul, tot ceea ce ai învățat în anii de școală. Experiența contează enorm, dar și dorința de a te onora pe tine, ca artist, și pe cei care te vor urmări mai apoi. Eu am încercat să dau tot ce am mai bun.

– Nici publicul nu este fericit …

– Categoric! Am înțeles că pentru spectacolul aniversar din această seară, biletele s-au vândut în nouă minute… La Atena, unde trei sferturi din populație este vaccinată, locurile din sală sunt disponibile în proporție de 80 la sută. Ei bine, chiar dacă sunt mai multe, biletele se vând în maximum jumătate de oră pentru toate producțiile. Lumea este însetată de frumos, de cultură, de muzică. Ceea ce nu înțeleg cei care conduc, nu doar în România, ci în toată lumea, este că o națiune fără sănătate, fără educație și fără cultură își pierde identitatea. Aceste trei lucruri sunt cele mai importante. De aici vin prosperitatea, siguranța, stabilitatea. Și bucuria de a trăi frumos!

– Credeți în spectacolul perfect?

– Nu cred că există un astfel de spectacol, dar dacă ar fi, tot de mine ar depinde. Mă rog, aș încerca să-l fac perfect și rămâne de văzut cât aș reuși. Nu am aere de divă, nu cer nimic deosebit de la nimeni. Mereu încerc să mă pliez pe cerințele echipei care muncește acolo unde eu apar temporar, pentru câteva ore. O astfel de atitudine ține tot de educație, este important să știi să te adaptezi la situațiile date, desigur exceptând penibilul. Totul depinde de mine pentru ca un spectacol să fie apreciat.

– Aveți un carieră impecabil construită, un palmares imens. Căror dorințe încă nu v-a răspuns destinul?

– Fiecare artist își dorește să ajungă cât mai sus. Am cântat în multe opere importante, dar mai există Scala din Milano, Metropolitan, Opera House Sydney, mai sunt locuri unde mi-aș dori să ajung, însă nu depinde mereu doar de mine. În discuție intră și șansa, destinul, impresarul. Ca zodie, eu sunt Berbec, despre care se știe că sunt foarte ambițioși, dar și ambiția are limitele ei. Eu nu fac niciun compromis și sunt foarte mândră de acest lucru, chiar dacă poate uneori am ratat unele șanse. Dacă destinul mă va duce și în teatrele pe care mi le doresc, va fi minunat. Dacă nu, este foarte bine și acum.

– Ce rol v-ați dorit nespus să faceți?

 – Mi-am dorit foarte mult să fac Maddalena din „Andrea Chenier”, de Umberto Giordano, și destinul m-a ajutat ca acest lucru să se întâmple chiar înainte de pandemie, cu două producții una după alta, la diferență de o săptămână. Am debutat în 2019 la teatrul din Toulon, apoi la Nisa. A fost o dorință arzătoare, care s-a îndeplinit destul de greu, dar a fost la momentul oportun. Acum visez ca următorul debut să fie „Manon Lescaut”, de Puccini, și „La Forza del destino”, de Verdi.

– Cu siguranță aveți și planuri legate de scena din Iași. Ce vă doriți pentru Operă?

(râde larg) Mi-ar plăcea încă o invitație și sper că va veni. Am văzut multe schimbări în bine, dar totul depinde și de sprijinul financiar pentru că, din păcate, cultură fără bani nu se poate face. Operei îi doresc o renaștere și să-și găsească locul pe care îl merită în societatea culturală românească. Iașul are nu doar 65 de ani de operă, ci și un teatru superb, unul dintre cele mai frumoase din Europa, și am cântat în multe, știu ce spun. Artiștii sunt profesioniști, sunt oameni foarte calzi, mulți mi-au fost colegi de liceu și m-a bucurat revederea. La Iași m-am simțit ca acasă. Dedic acest spectacol memoriei bunicului meu, Gheorghe Costea, prim-fagotist al Operei Naționale Române din Iași.

A consemnat Maura ANGHEL

Celia Costea și-a făcut debutul profesional în 1999 pe scena Operei Naționale București, România, în rolul Desdemona din „Otello”, de Verdi, iar cariera internațională a avut ca punct de plecare rolul Contesei din „Nunta lui Figaro”, de Mozart, în 2001 pe scena Klagenfurt Stadttheater, Austria. Este câștigătoarea a 11 concursuri internaționale de canto, care i-au adus angajamente în întreaga lume: London Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceu de Barcelona, ​​Deutsche Oper Berlin, Berlin Konzerthaus, Frankfurt Theatre, Stuttgart Staatstheater, Klagenfurt Staatstheater, Hannover Staatstheater, Oslo Oper Theatre, Opera West Bergen, Opéra Municipal de Marseille, Opera Royal de Wallonie de Liege, Orchestra Sinfonica Siciliana di Palermo, Teatro Massimo Bellini di Catania, Teatrul Național Praga, Opera Națională București, Opera Timișoara, Teatro Municipale Santiago de Chile, Opera de Nisa, Opera Cairo, Opera Greacă, Teatrul Herodes Atticus din Atena, Megaro Moussikis din Atena, Opera Națională Beijing, Teatro Municipal de Santiago de Chile, Circuito Lombardo: Brescia, Cremona, Pavia, Como, Reggio Emilia, Teatro Luciano Pavarotti Modena, Teatro Comunale Piacenza, Teatrul Politeama Greco Lecce, Teatro Coccia Novara, Teatro Lirico Cagliari, Nuovo Teatro Verdi Sassari, Opera de Toulon, Opera Bavareza, Opera De Nederlandse, Theater du Capitol Toulouse, Deutsche Oper am Rhein, Amsterdam Concertgebouw, Opera Regală Amsterdam, Centrul de Artă Seul. Unele dintre cele mai importante roluri protagoniste sunt Contesa din „Nunta lui Figaro”, Arminda din „La finta giardiniera”, „Donna Elvira din „Don Giovanni”, Michaela din „Carmen”, Marguerite din „Faust”, Liu din „Turandot”, Mimi din „Boema”, Tosca, Madama Butterfly, Nedda în „Pagliacci”, Aida, Amelia în „Simon Boccanegra”, Leonora în „Trubadurul”, Desdemona în „Otello”, Elena în „Vespri Siciliani”, Amelia în „Bal Mascat”, Elisabetta în „Don Carlo”, Maddalena în „Andrea Chenier”, Santuzza în „Cavalleria Rusticana”, Margherita și Elena în „Mefistofele”.

Interviu cu mezzosoprana Maria Miron Sîrbu

Carmen este o Mecca a oricărei mezzosoprane”.

* dialog cu mezzosoprana Maria Miron Sîrbu, solistă la Opera Națională Română Iași.

Iubitorii de muzică sunt așteptați în această seară la spectacolul „Carmen”, de Georges Bizet, dedicat celebrei soprane Virginia Zeani, „prima donna assoluta” a marilor scene internaționale, care a fost aniversată în întreaga lume în luna octombrie.

Supranumită „Violetta supremă”, frumoasa primadonă a triumfat în dificilul rol verdian în 648 de spectacole, susţinute în întreaga lume, de la Moscova la New York, de la Londra şi Paris, la Philadelphia şi Roma.

Orchestra și artiștii lirici invită astfel ieșenii la unul dintre cele mai apreciate titluri din repertoriul operistic internaţional. În rolul protagonistei o vom regăsi pe îndrăgita mezzosoprană Maria Miron Sîrbu, alături de care am făcut câțiva pași pe scena pregătită pentru spectacolul din această seară.

 – „Carmen” este unul dintre cele mai dorite roluri din cariera unei artiste de operă.

– Într-adevăr, este acea Mecca pentru fiecare mezzosoprană, este rolul vieții ei. Eu am mai spus că nu este neapărat un rol pe care să mi-l fi dorit cu ardoare. Prin educație, cumva, am învățat să aștept ca vocea să mi se împlinească pentru ca atunci când voi intra pe acest tip de repertoriu, cum este „Carmen”, să pot să fiu în totalitate în rol. Adică să nu întâmpin dificultăți de emisie vocală, iar ca personaj să pot să-l conturez cât mai bine cu putință. La tinerețe nu știu dacă poți neapărat să redai cu atâta acuratețe acest rol. Carmen este un personaj experimentat și mă refer strict la latura strict psihologică. La un moment dat s-a ivit oportunitatea să fac acest rol, l-am îmbrățișat și evident că mi-am dorit să-l aduc la un nivel de talie internațională. Am repere, de fiecare dată mă documentez, ascult soliste importante din lumea artistică internațională, dar și locală, și de la fiecare culeg nuanțe care mi se potrivesc.

– Rolul vieții pentru o mezzosoprană pare a fi o misiune ajunsă la apogeu. De ce?

– Carmen este un rol dramatic și complex, te trece prin toate stările posibile, te provoacă să te cunoști foarte bine, să îți descoperi fiecare ungher uman pe care îl ai. Dacă ești o persoană timidă nu poți să faci acest rol.

– Dar ce poți să faci?

– Trebuie să te lupți și să-ți înfrângi acele prejudecăți, să înțelegi faptul că un personaj nu ești tu, cel din viața de zi cu zi. Și că nimeni nu te poate cataloga în funcție de personajul pe care îl redai, lucru care se întâmplă uneori la tineri. Am văzut o astfel de atitudine din posturia pedagogului, rol în care m-am aflat de câteva ori în particular. Mulți tineri se tem de ridicol, dar nu trebuie să fie ridicoli. Se tem să nu fie judecați de cei care îi văd că interpretează un personaj care este departe de felul lor de a fi.

– Cu alte cuvinte, Carmen este un rol al maturității. Cum i-a venit momentul să fie adăugat și în palmaresul dvs?

– De regulă, rolurile vin de la sine. Eu am avut oportunitatea de a intra în acest rol în luna februarie, când a trebuit să facem o variantă scurtă a spectacolului, din cauza acestui virus cu care ne luptăm. Tot spectacolul a fost încadrat într-o oră și jumătate. S-a mers pe repede înainte, iar eu, ca personaj, am fost cea mai alergată (râde).

– Ce a trebuit să faceți? Ce modificări au fost făcute?

– Au fost făcute niște tăieturi în așa fel încât Carmen era în permanență pe scenă și avea mereu de cântat dintr-o arie în alta, duet, terzet, cvintet. În mod normal, există acele pauze care oferă câte un răgaz fiecărui personaj, chiar dacă sunt recitative. Sunt momente de odihnă și pentru spirit, și pentru voce. Însă, atunci când suntem constrânși de aceste norme sociale și sanitare, se fac tăieturi care nu au în vedere și aspectele în care un rol titular sau un alt personaj să fie oarecum cruțat. Dar cu voia lui Dumnezeu, pentru că totul se întâmplă numai cu bunăvoința Celui de Sus, lucrurile s-au așezat așa cum a fost cel mai bine. Am făcut cu toții față situației, ne-am străduit mult din punct de vedere muzical și a ieșit un eveniment frumos. Iată că acum a venit a doua șansă ca să facem acest spectacol cap-coadă. Am avut mai mult timp pentru a-l pregăti, dar, spre surprinderea noastră, va trebui să facem iarăși o variantă în normele impuse de condițiile sanitare.

– După cum se vede, situațiile nu sunt foarte confortabile, dar nu afectează pasiunea pentru muzică. Ce vă animă la fiecare reprezentație?

– Eu nu pot să spun că am o meserie, eu am o profesie, o chemare. Ceea ce facem noi, ca artiști, este mereu cu gândul de a dărui celor ce vin să ne vadă, să ne asculte. Mereu preluăm din bucuria publicului prezent sau a celor care ne ascultă online ori la radio. Eu am cântat și cu sala goală în această perioadă impusă de pandemie. Spre surprinderea mea, nu a fost nicio barieră pentru că m-am gândit că dincolo de camera de luat vederi este cineva care își dorește cu toată ființa să fie alături de noi, de artiști. Misiunea actului artistic este de a ne hrăni sufletele.

– Ați lăsat Bucureștiul pentru Iași, iar publicul este bucuros să vă aibă alături. Am fost norocoși…

– (zâmbește cald) Eu am origini din această zonă, părinții mei sunt din județul Iași. M-am născut și am copilărit la Brașov, unde m-am și educat o bună parte, apoi mi-am continuat studiile la București, unde mi-am început viața. Mi-am făcut o familie, am debutat acolo, am cântat 18 ani pe scena Operei din București. A fost casa mea de suflet și poate a fost locul unde am învățat să fiu artist, am învățat să dăruiesc din ceea ce eu am primit la rândul meu.

– De la cine ați primit?

– În primul rând, de la Doamne-Doamne, de la părinți și apoi de la profesorii cu care am studiat, și mă refer aici la talent și la educare. Apoi am primit de la public, de la care am luat și am oferit ceea ce am primit. Este o energie care nu se termină niciodată și fără de care noi, artiștii, nu am putea exista. Însă, niciodată nu știi cum te poartă viața și la un moment dat, prin 2013, am început colaborarea cu Iașul, suntem prieteni vechi. Când am venit pentru prima dată, am făcut spectacolul „Nunta lui Figaro”, în care am avut rolul Cherubino. Apoi am revenit și am jucat în „Bărbierul din Sevilla”, a urmat „Don Giovanni”, iar într-un final casa mea a devenit Iașul.

– Vă place?

– Daaa, mult, și să știți că feciorul meu, de foarte multe ori, cel puțin în primul an după ce ne-am mutat aici, mi-a și spus – „Știi, uneori am senzația că suntem la București”. Ne simțim acasă, suntem bine, viața ne este puțin mai tihnită și cred că acest lucru ne ajută și în demersul nostru artistic. Un artist care nu are liniște nu poate să creeze.

– Ați vorbit de calea de destin, de misiunea personală. Cum ați ales opera?

– Cu riscul de a oferi un răspuns clișeu și cu riscul de a mă repeta, eu am cântat de când mă știu. Mama povestește că și atunci când eram bolnavă, aveam febră, eu cântam prin casă, eram în rolul Annei Karenina și în altele. Am cântat de copil muzică populară și pop, așa era pe atunci. Eu mă simțeam foarte bine, nu mi-am dorit niciodată să fiu artist sau cântăreț de operă mai cu seamă. Mi-am dorit să fiu medic sau învățător, dar niciodată artist. Profesorii de muzică din școală m-au remarcat și m-au îndrumat să fac artă, să urmez studii de specialitate. Am vrut să fac muzică ușoară și ei mi-au spus că pot să fac canto, ceea ce se preda la liceu, dar că pot să rog profesorul cu care lucrez să mă îndrume și spre ceea ce îmi plăcea mie, în particular. Evident că după ce am prins gustul operei nu am vrut să mai fac altceva! Eu cred că drumul fiecăruia este bine trasat și Dumnezeu știe întotdeauna care este calea pe care trebuie să pornim. Oricât ne-am codi, ajungem tot acolo unde trebuie. Tata fost dezamăgit la început, el dorindu-și mereu să aibă un cântăreț de muzică populară în casă, dar apoi a acceptat, iar acum îi vezi o lacrimă în colțul ochiului, când mă aude cântând. Am părinții mereu cu sufletul alături de mine, vin la spectacole când pot și-i văd cum își strecoară în batistă câte o lacrimă.

– Care a fost rolul în care ați simțit că acesta este drumul dvs?

– Rolul care m-a consacrat, cu care am călcat pentru prima dată pe scena Operei Naționale București, a fost Rosina, din opera „Bărbierul din Sevilla”, dar rolul pe care eu îl consider de suflet, pe care mi-l doresc și pe care l-am cântat doar o singură dată, pentru că așa s-a întâmplat, a fost Charlotte, din opera „Werther”. Este un rol cu care mă încarc enorm. Îmi place Rosina pentru că este isteață, e plină de energie, joacă într-un spectacol viu, îmi place și Zerlina din opera „Don Giovanni”, am avut diferite montări și la București, și la Iași. Spectacolul de la București, în regia maestrului Andrei Șerban, a fost unul extraordinar, tineresc, pentru publicul tânăr. Am făcut, tot la București, „Cosi fan tutte”, într-o regie extraordinară. Veneau adolescenți din liceu și erau foarte încântați de ceea ce vedeau, dar rolul sufletului meu este tot Charlotte. Acum, la Iași, cred că rolul meu de suflet este Carmen (zâmbește).

– Ce alte spectacole vă doriți? La ce roluri visați?

– Sunt foarte multe roluri pe care ni le dorim, însă totul se rezumă la partea financiară de care dispune o instituție de cultură și la arsenalul cu care poate pleca în „lupta” artistică. Mi-aș dori ca pe scena Operei din Iași să regăsim „Cosi fan tutte”, „Butterfly”, „Samson și Dalila”. Foarte multe titluri încă nu sunt la opera ieșeană, dar cred că lucrurile se vor schimba, iar publicul va aprecia ceea ce va vedea pe scenă. Pentru noi, publicul înseamnă tot, este hrana, energia cu care plecăm de acasă înainte de spectacol, este dorința de a fi pe scenă, este artistul în totalitate. Eu nu văd altfel muzica decât prin această comuniune între artist și public.

A consemnat Maura ANGHEL

În spectacolul din această seară, publicul i-a putut urmări pe Maria Miron Sîrbu (Carmen), Cosmin Marcovici (Don José), Nicoleta Maier (Micaëla), Alexandru Constantin (Escamillo), Ivan Dikusar (Zuniga), Cezar Octavian Ionescu (Morales), Angelica Mecu-Solomon (Frasquita), Sorana Nastasiu (Mercedes, debut), Florin Roman (Dancairo) și Ovidiu Manolache (Remendado). Au interpretat soliștii, orchestra, corul, corul de copii și baletul Operei ieșene, sub bagheta dirijorală a maestrului Tiberiu Soare.

Dirijor Cor: Manuel Giugula.

Dirijor Cor de Copii: Raluca Zaharia.