Author Archives: Cojocariu Iuliana

Spectacolele Lunii Decembrie

Dragii noștri,

Știm cât sunteți de nerăbdători să aflați ce surprize muzicale v-am pregătit pentru luna cadourilor.

Luna decembrie aduce pe scena teatrului liric ieșean evenimente artistice speciale, în acord cu atmosfera sărbătorilor de iarnă.

Pe 1 Decembrie vă invităm la un recital dedicat Zilei Naționale a României, pe care artiștii Operei ieșene îl vor susține în Sala „Unirii” (Cinema Victoria).

Povestea emoționantă de iubire din opera La Bohème de Giacomo Puccini va putea fi revăzută pe 8 decembrie.

Sâmbătă, 10 decembrie, iubitorii baletului sunt așteptați la spectacolul Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski.

Pentru jumătatea lunii decembrie v-am pregătit un eveniment inedit – Gala Identității Naționale. Axa culturală Iași – Viena. Duminică, 11 decembrie, vă așteptăm la o gală extraordinară susținută de invitați speciali, alături de soliștii și orchestra Operei din Iași.

Magia Crăciunului va invălui Iașul, transformând orașul într-un feeric basm muzical. Vocile artiștilor vor răspândi bucuria Nașterii Domnului prin reprezentațiile celui mai îndrăgit concert de colinde din 21, 22 și 23 decembrie.

Biletele de intrare la spectacolele lunii decembrie pot fi achiziționate începând de marți, 22 noiembrie, ora 12:00, de pe operaiasi.ro și de la Agenția Operei situată în foaier.

Vă așteptăm cu voioșie!

Interviu cu baritonul Adrian Mărcan

„I-am dăruit muzicii viața mea și îi sunt recunoscător pentru bucuriile aduse. Opera din Iași este a doua mea casă.”

* dialog cu baritonul Adrian Mărcan, pe care publicul ieșean îl va urmări în rolul lui Enrico din opera „Lucia din Lammermoor”, oferit de către Opera Națională Română din Iași

– Veți cânta din nou în „Lucia di Lammermoor”, de Donizzeti, un spectacol foarte bine primit de public. A câta reprezentație este cu dvs. în rolul lui Enrico?

– Enrico este un rol pe care l-am interpretat de foarte multe ori în diferite producții și pe care doream să îl abordez încă din facultate, când presimțeam că mi se potrivește foarte bine vocal. Nu obișnuiesc să îmi contorizez spectacolele deoarece consider că fiecare reprezentație este unică și irepetabilă. Rolul Enrico l-am interpretat, de-a lungul timpului, în diferite producții ale operelor din Brașov, București și Iași, iar varianta care m-a marcat este cea a maestrului Andrei Șerban, fiind o regie modernă, teatrală, provocatoare, care probabil este șocantă pentru publicul conservator. În același timp, publicul ieșean, cât și cel bucureștean este deschis acestei producții, probabil fiind atras și de spectaculozitatea, acrobațiile soliștilor interpreți și dramatismul încadrării temporale, diferită de clasicul lui Walter Scott („The Bride of Lammermoor”).

– Am vorbit de personaj și aș vrea să ne dezvăluiți un secret – cum realizați dvs fiecare rol? Este o întrebare pe care o adresez deseori și la care primesc, evident, răspunsuri diferite, foarte bune de inserat într-un manual de „Cum să fii personajul perfect”.

– În primul rând, mă pregătesc foarte bine muzical. Acesta este primul pas și cel mai important, pentru ca ulterior să fii foarte sigur scenic. Sunt ajutat foarte mult de faptul că sunt instrumentist la bază. Am studiat violoncelul de la vârsta de nouă ani la Liceul de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, am și studii de pian în secundar, ceea ce mă ajută foarte mult la abordarea rolului din punct de vedere armonic. Încerc să intru cât mai profund în psihologia personajului, ajutat de partitura compozitorului, dar studiind și libretul, izvoarele istorice. Urmează munca la scenă, colaborarea cu regizorul care îți dezvăluie cele mai profunde subtilități ale personajului în general, dar și particularități venite din partea abordării lui. Toate acestea, împreună cu multă muncă de autocunoaștere, pot duce la realizarea unui act artistic cât mai fidel de intenția compozitorului, ceea ce este de fapt varianta ideală a unui spectacol.

Totodată, experiența vieții și a trăirilor personale au ajutat la dezvoltarea mea și la conturarea unor personaje veridice în cei aproape 30 de ani de activitate solistică. Astfel, orice rol pe care îl interpretez are o amprentă proprie formată pe bazele unor informații venite din partea unor mari artiști pe care i-am urmărit de-a lungul timpului.

– Ce ați împrumutat din Enrico și ce i-ați dat dvs personajului?

– Cred că am încercat să „împrumut” o parte din latura sa nobilă, eu fiind născut la sat. Enrico este capul familiei și are o poziție de putere, cu multă responsabilitate pe umerii săi. Mă regăsesc în această postură, însă latura sa dură nu mă caracterizează, cum nici un compromis pe care el îl face pentru a salva averea familiei. Eu am încercat să îl umanizez pe Enrico, justificându-i gesturile dure printr-o pură disperare, însă, în regia lui Andrei Șerban, umanizarea nu-și găsește loc într-o lume dominată de masculi.

– Am început o ușoară călătorie în trecut și vreau să vă întreb cum ați ales Opera? Ce v-a atras la muzică? Ce v-a oferit? Ce i-ați dăruit?

– Gustul operei l-am perceput în timpul armatei, dar, de fapt cred că primul meu contact l-am avut în copilărie când urmăream împreună cu tatăl meu emisiunea lui Iosif Sava, „Ora de muzică”. Chiar dacă am crescut la sat, părinții mei apreciau enorm cultura, ascultând teatrul radiofonic și emisiuni culturale, iar eu eram mereu în preajmă. Fără să știe, m-au călăuzit spre un drum pe care nu știam că îl voi urma.

La vârsta de nouă ani, părinții mei m-au dat la școala de muzică și așa a început călătoria mea. Am absolvit liceul la violoncel, instrument care m-a ghidat toată viața. În timpul armatei, fiind selecționat în Ansamblul Artistic „Albatrosul” al Marinei Militare, am trăit un moment de intensitate artistică, dar și decisiv în viața mea: chiar în zilele Revoluției din ’89 cântam Corul Sclavilor din „Nabucco” de G.Verdi la Opera din Constanța, alături de colegii mei soldați.

Reîntors la Cluj, l-am revăzut pe interpretul rolului Nabucco, baritonul Dan Serbac, care m-a ambiționat să îi urmez calea, fiind impresionat de interpretarea și vocea lui. Am urmat cursurile Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca la secția canto, de unde a început pregătirea mea vocală cu maestrul și mentorul meu Gheorghe Roșu.

M-a atras armonia dintre oameni creată de muzică, vibrația, stările în care te transpune și provocările pe care ți le oferă scena. Mi-a oferit satisfacția de a fi la „înălțime”, de a interpreta roluri de conți, toreadori și nobili. Însă, în același timp sunt umil servitor al artei și încerc să o servesc cât mai bine posibil spre bucuria celor care urmăresc personajele mele și nu persoana mea ca artist.  Eu i-am dăruit muzicii viața mea de până acum și îi sunt recunoscător pentru bucuriile aduse.

– Care a fost primul dar, primul rol din cariera dvs?

– În timpul facultății am debutat cu patru roluri – Malatesta din „Don Pasquale” de G. Donizetti, Ben din „The Telephone” de G.C. Menotti, Belcore din “L’Elisir d’amore” de G. Donizetti și Marcello din „La Bohème” de G. Puccini, însă primul rol ca și solist al Operei Brașov a fost Fiorello din „Il Barbiere di Sevilla” de G.Rossini. De la acest rol până la Marchizul de Posa din „Don Carlo” de G.Verdi pe care îl interpretez la Opera Națională București a fost o cale lungă și plină de muncă.

– Vorbiți cu mare pasiune despre muzică și mă întreb care au fost rolurile din care poate nu ați fi vrut să mai ieșiți de pe scenă?

– Pe scenă dau o parte din sufletul meu, din ființa mea. Iubesc fiecare rol în parte, dar pot spune ca am câteva roluri de suflet, care mi se potrivesc – Marcello din „La Bohème” de G.Puccini, Rodrigo di Posa din „Don Carlo” de G.Verdi, Figaro din „Il Barbiere di Sevilla” de G.Rossini și Don Giovanni din opera omonimă de W.A.Mozart. De ce? Pentru că mă regăsesc în fiecare rol în parte, trecând prin situații similare de-a lungul vieții.

Mă dedic total oricărui rol și dau sută la sută din ceea ce pot oferi, nu mă menajez din a da totul pe scenă. Ar fi un posibil răspuns la întrebarea ce simte publicul – căldura pe care le-o eman, energia și dedicația mea totală. Acest lucru mă încarcă, mă provoacă și mă satisface. Recompensa pe care o primesc ca artist este încărcătura publicului resimțită în aplauze și în impactul asupra lor pe parcursul mai multor zile, fiind împliniți de vibrația spectacolului.

– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași? Câte spectacole au fost? Care au fost cele mai frumoase momente alături de artiștii noștri?

– Colaborarea mea cu Opera din Iași a început cu mult timp în urmă, din anul 1995, cu un concert omagial Nicolae Herlea, în care eu l-am interpretat chiar pe Figaro, rol cu care maestrul a făcut mare carieră. Apoi au urmat o serie de colaborări și turnee în Germania și Elveția cu spectacolele „Il Barbiere di Sevilla”, „Les Pêcheurs des perles”, „La Bohème” și „L’Elisir d’amore”, la propunerea doamnei regizor Anda Tăbăcaru, sub bagheta maeștrilor Corneliu Calistru și Leonard Dumitriu.

În perioada manageriatului doamnei Beatrice Rancea, am revenit la Iași cu spectacolele „La Traviata” de G.Verdi, „Lucia di Lammermoor” de G.Donizetti, „Carmen” de G. Bizet, „Le Nozze di Figaro” de W.A.Mozart, „Die Fledermaus” de J.Strauss, „Carmina Burana” de C.Orff, „Văduva veselă” de F.Lehár și „La Bohème” de G.Puccini. Iată o serie de spectacole care a făcut din Opera din Iași a doua mea casă.

În timpul repetițiilor la toate aceste titluri, dar și al turneelor pe care l-am petrecut împreună cu artiștii Operei din Iași s-au legat prietenii strânse, avem multe amintiri frumoase, dar mai ales comice, care rămân mai bine nepovestite, dar vii în memoriile noastre. Cred că totuși cele mai drăguțe rămân cele din turnee, cu drumurile de mii de kilometrii parcurși cu autocarul, iar apoi ne întâlneam seara, după spectacol, la o conservă și la o Busuioacă de Bohotin.

– Ce vă definește ca artist? Care sunt valorile dvs?

– Corectitudinea și seriozitatea. Cred că dirijorii, regizorii, dar și managerii apreciază la mine, pe lângă calitatea vocală și umană, faptul că sunt disciplinat, pregătit și preocupat muzical și un bun partener de scenă. Mă consider maleabil, de-a lungul timpului am lucrat cu mulți regizori de la care am încercat să absorb orice informație și să-mi dezvolt abilitatea de a putea interpreta și reda viziunea acestora. În timp am devenit mult mai serios în munca individuală, disciplinat și doritor de a lucra la detaliu din toate punctele de vedere.

Valorile mele constau în muncă, dedicație și dragoste pentru tot ceea ce fac. Iubesc oamenii în general, publicul meu fidel și pe copii mei care mă înțeleg că lipsesc în mare parte din viața lor pentru că sunt artist.

–  La ce rol visați? Și, de fapt, ce îl determină pe un artist să viseze la un anumit rol?

– Visez la rolul Rigoletto din opera omonimă de G.Verdi. Nu știu încă dacă am să ajung la maturitatea vocală necesară interpretării acestui rol, dar este un rol pe care visez să îl am în repertoriu, determinat de dorul pe care îl am încă din copilărie, dorul față de familie, iar mai apoi, la maturitate, față de copiii mei. De-a lungul timpului nu m-am grăbit să cânt roluri de maturitate, am lăsat ca lucrurile să decurgă de la sine, fapt care cred că m-a ajutat să am un parcurs armonios, iar vocea mi s-a dezvoltat natural, fără a forța. Cred că așa este sănătos și sunt mulțumit de repertoriul pe care l-am acumulat și simt că de acum încolo mai este timp să abordez și roluri precum Rigoletto sau Renato din „Un Ballo in Maschera” de G.Verdi.

A consemnat Maura ANGHEL

Absolvent al Liceului și al Academiei de Muzică „Gh. Dima“ din Cluj-Napoca, baritonul Adrian Mărcan este din anul 1995 solistul Operei Braşov, iar din anul 2016 colaborator permanent al Operei Naționale București.
De-a lungul carierei a interpretat diferite roluri de operă pe scenele europene și a avut colaborări internaționale remarcabile în cadrul unor turnee și festivaluri de renume.

A colaborat cu dirijorii Cristian Mandeal, Emil Simon, Florentin Mihăescu, Cornel Groza, Emil Maxim,Cornel Trăilescu, Gheorghe Victor Dumănescu,Petre Sbârcea, Ilarion Ionescu Galaţi,Dorel Munteanu, Corneliu Calistru, Vlad Conta, Camil Marinescu, Alexandru Lascaie, Dorin Frandes ,Traian Ichim,Gabriel Bebeselea,Vlad Iftinca, Adrian Morar, Cristian Orosanu,Alfonso Saura Llacer, Volker Schmidt – Gertenbach, Alkis Baltas, Vadim Munster, Cornelia von Kerssenbrock, Christian Pollack, Roberto Salvalaio, Giuseppe Carannante, David Crescenzi, Paul Mann, Marcello Mottadelli, Stepfen Smith  etc.

A colaborat cu regizorii Viorel Gombosiu, Anghel I.Arbore, Carmen Dobrescu, Cristian Mihăilescu, Beatrice Rancea, Andrei Serban, Anda Tăbăcaru – Hogea, Emil Strugaru, Thamas Farkay, Bruno Berger Gorski, Lucia Meschwitz, Waltraud Lehner, Karel Drgac, Matteo Mazzoni etc.

Interviu cu regizoarea Mihaela Bogdan

Sunetul muzicii este musicalul meu de suflet. Mi-a adus o familie”

* dialog cu Mihaela Bogdan Sandu (Cluj), regizoarea îndrăgitului musical, invitată la Opera Națională Română Iași

De mai bine de 60 de ani, musicalul „Sunetul muzicii” aduce bucurie celor care îl urmăresc fie pe scenele de operă, fie la cinematografe ori din confortul fotoliului, în fața televizorului. Cu un debut pe Broadway în 1959, piesa a fost ecranizată într-unul din cele mai cunoscute filme din istoria cinematografiei, devenind o emblemă și un standard al filmelor muzicale. Producția este inspirată din povestea adevărată a Mariei von Trapp, a cărei dorință de a deveni călugăriță este total schimbată în momentul în care este angajata ca guvernantă pentru copiii familiei von Trapp. Cu zece ani mai devreme de lansarea musicalului, Maria a publicat cartea intitulată „Povestea Cântăreților Familiei Trapp”, în care își prezintă întreaga viață. Rămasă orfană, Maria August Kutschera a crescut într-o mănăstire, de unde a fost trimisă de către stareță să fie guvernanta unuia dintre copiii Baronului Georg Von Trapp. Ceva mai târziu, cu toții au emigrat în SUA, unde au devenit vedetele unei mici comunități muzicale. De la lansare, musicalul umple mereu sălile de spectacole, așa cum este și la Opera Națională Română din Iași, unde aplauzele mereu însoțesc povestea familiei Von Trapp. Am stat de vorbă cu regizoarea Mihaela Bogdan Sandu (de la Opera Națională Română Cluj), pentru care „Sunetul muzicii” nu este doar spectacolul de suflet pe care l-a montat în urmă cu zece ani, ci și începutul unei povești personale.

– Spectacolul „Sunetul muzicii” v-a adus din nou la Iași. Cum a început relația cu orașul marelor iubiri?

 (zâmbește cald) Cu o mare iubire! Sau cu două, adăugând și musicalul. Am venit la Iași pentru prima oară în 2012, ca regizor pentru titlul „Sunetul muzicii”. Am găsit atunci, apoi am regăsit, un oraș duios, romantic, cu foarte multă poezie, cu oameni foarte calzi și deschiși. Mi-a făcut o reală plăcere să lucrez cu toată compania de la Iași, iar alături de artiști m-am simțit ca într-o familie, exact ca Von Trapp. De altfel, și un spectacolul aduce bucurie și-i contaminează cu veselie pe toți cei care participă. A fost una dintre cele mai plăcute experiențe ale mele, cu toate că eram departe de casă. „Sunetul muzicii” mi-a adus nu doar familia de artiști, ci și una personală. Mi-am cunoscut soțul în timp ce lucram la spectacol!

– Montarea de la Iași a fost a doua pentru dvs. Ce ați adus nou?

– Primul spectacol l-am făcut la Cluj, tot cu aceeași echipă de realizatori, împreună cu scenograful Valentin Codoiu. Este un spectacol destul de greu, emblematic pentru epoca de aur a musicalului. După cum știm cu toții, a fost și ecranizat, ceea ce înseamnă că are o structură foarte ritmică, plină de schimbări, cu o succesiune de scene foarte rapide. Din experiența mea pe care o avusesem la Cluj cu această montare, am încercat cumva să folosim punctele forte, să fluidizăm unele momente, să introducem mai multă coregrafie. Atunci am avut bucuria să lucrez cu coregraful Edi Stancu, care a avut o viziune foarte proaspătă. Lucrând împreună pe structura de caracterizări și cu elementele de regie pe care le aveam eu, a ieșit un spectacol foarte frumos. A fost o infuzie de veselie din partea tuturor. Am avut atunci posibilitatea de a lucra pe o scenă rotativă, ceea ce a adus un parfum aparte producției. Aduc în discuție acest lucru pentru că este un element tehnic nu foarte întâlnit și nu doar în țară, ci și pe multe scene ale lumii. Ei bine, acest element a dat doza de noutate musicalului care, în general, se folosește de detaliile tehnice, de anumite efecte, de coregrafie.

– După montarea de la Iași a urmat o alta la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, în 2019, cu o echipă de actori, de această dată, apoi spectacolul de la Opera din Cluj, foarte bine primit. Ați făcut translația dintre regia de teatru și cea de operă. Care este cea mai provocare pentru dumneavoastră?

– Eu sunt regizor de operă, sunt licențiată în acest domeniu. În cazul meu, teatrul a fost noutatea, montarea de la Oradea. Pentru un cântăreț de operă, teatrul este o provocare pentru că ei sunt obișnniți să își transpună emoțiile prin subtextul muzical. Este adevărat că muzica oferă deja un fundament de subtext – letimotivele, atmosfera aproape fizică așa cum este la Puccini sau bogată în substrat psihologic, așa cum este la Mozart. Muzica ajută foarte mult, creează armosferă, asigură un fundament inclusiv în producțiile de teatru prin anumite coloane sonore. Însă, pentru un cântăreț de operă, prezența textului îl lasă cumva dezgolit de conținut și este o provocare în a redescoperi valențele și profunzimea textului. După ce îi regăsește toate nuanțele, substratul și profunzimea, le transpune și dă o plusvaloare partiturii muzicale. La fel și la actori – unii, în momentul în care încep să cânte, se pot bloca fiindcă au impresia că partea muzicală îi constrânge, ei fiind obișnuiți cu textul gol, căruia urmează a-i descoperi valențele. Îi dau valoare, îi găsesc nuanțele sau le impun, aduc idei cu imaginația și creativitatea lor. Ei bine, în momentul în care vine muzica, paletarul se restrânge pentru că muzica deja a fost gândită de un creator, de un interpret sau un compozitor care a adunat acest valente și le-a oferit. Astfel, un actor se poate simți încorsetat în interiorul partiturii. La final, succesul ține foarte mult de antrenamentul fiecăruia, de senbilitatea și de modul în care îi abordează partitura fie că este una simplă, de script, de text sau combinată cu muzică, în cazul nostru.

– Ce v-a atras la regie? De ce v-ați dorit o astfel de misiune?

– (râde) Eu am fost atrasă de operă de când eram copil. Nici măcar nu eram la școală, însă îi tot repetam bunicului meu că vreau să ajung cântăreață de operă. Cântam de zor la un microfon improvizat din antena de la radio. Aici cred că este contribuția bunicului matern care asculta spectacole de operă la radio, iar eu mă distram în jurul lui. Visul meu cel mai mare era să primesc un pian, dorință care mi s-a îndeplinit când aveam șase ani, iar de atunci lucrurile au fost clare. Oricât de mult a încercat familia să-mi deschidă un alt orizont, eu mi-am păstrat aceeași direcție. Sunt foarte emotivă când vine vorba să fiu pe scenă, însă încă din anii liceului, când cochetam cu psihologia, cu literatura sau filosofia, am descoperit regia de teatru, de operă. A fost evident că acesta este drumul pe care toate aspirațiile mele se combinau după cum îmi doream. Așa puteam fi în spatele scenei, foarte fericită să mă bucur de ceea ce cântă alții. Aceasta este calea la care am visat din copilăriei, nu mă văd făcând altceva.

– Care au fost cele mai frumoase momente din carieră?

– E greu de spus, la fel ca și întrebarea legată de spectacolul preferat, care este mereu cel la care lucrez. Este ca și iubirea, care se întâmplă în prezent. Au fost momente foarte emoționante, mai ales producțiile la care era pe scenă și soțul meu, dar la toate lucrez cu drag. Dacă ar fi să mă gândesc, cred că spectacolul de suflet rămâne „Sunetul muzicii”. M-a emoționat mereu și mi-a adus cele mai frumoase amintiri. L-am trăit ca un eveniment special care mi-a schimbat viața, la fel ca și în povestea familiei Von Trapp.

– Privind spre viitor, ce spectacol v-ați dori să puneți în scenă?

– Eu sunt îndrăgostită de musical și am o afinitate cu un compozitor, Stephen Sondheim, care îmi place foarte mult. Visez să pun în scenă, undeva în România, spectacolul „Into the woods” („În inima pădurii”), însă am un titlu pe care îmi doresc să-l pun pe scenă încă din studenție. Nu cred că este foarte târziu niciodată, deși necesită o companie mai amplă și cu un efectiv de dansatori disponibili într-un anumit fel, dar și actori și cântăreți. Vorbesc de „West Side Story”, de Leonard Bernstein. În ultima perioadă doar la musical visez!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu baritonul Carlos Almaguer

„Rolul Scarpia îmi vine ca o mănușă! Pe scenă trăiesc pe deplin, sunt doar eu și muzica”

Pe 3 noiembrie 1956, pe scena Operei din Iași s-a jucat primul spectacol din istoria instituției, Toscade Giacomo Puccini. În semn de recunoștință pentru marile personalități care au pus bazele teatrului liric ieșean în urmă cu exact 66 de ani, artiștii ONRI au continuat tradiția cu o nouă reprezentație a celebrei creații pucciniene. Spectacolul aniversar a avut-o în centru pe soprana Aurelia Florian, alăturii de invitații speciali tenorul Daniel Magdal și baritonul Carlos Almaguer (Mexic). Sosit la Iași pentru a treia oară, baritonul Carlos Almaguer, un nume cunoscut pe marile scene internaționale, a acceptat invitația noastră la un dialog dedicat artei și celor care o slujesc.

– Carlos Almaguer, una dintre cele mai importante voci baritonale din registrul dramatic contemporan, revine la Iași, la spectacolul omagial al Operei, în rolul Scarpia din „Tosca. Cum ați regăsit Iașul, artiștii lui, muzica orașului?

– Sunt pentru a treia oară la Iași și sunt foarte bucuros că m-am întors într-un teatru atât de frumos. Am lucrat cu artiști foarte bine pregătiți, dedicați artei și muzicii. Prima oară am ajuns la Iași la invitația directorului artistic de atunci al Operei, tenorul Cosmin Marcovici. Colaborarea a continuat și iată că acum cânt în gala aniversară dedicată împlinirii celor 66 de ani de la prima premieră lirică. Am regăsit un oraș frumos, cu artiști foarte buni.

Care este criteriul esențial pentru care acceptați o invitație la un spectacol, ca și artist? Ce vă determină să spuneți DA?

(râde) – Muncea mea vorbește mereu pentru mine, de aici vin și invitațiile. Dacă sunt invitat înseamnă că sunt apreciat, că tot ceea ce fac este plăcut publicului. Muzica este o parte din viața mea, respect mult ceea ce fac. Acum am primit invitație pentru Scarpia, unul dintre rolurile pe care le iubesc. Mă simt foarte confortabil pe scenă în această postură. Consider că sunt foarte potrivit pentru acest rol și sunt onorat să fac parte din această producție.

– Prima artistă care a interpretat rolul Floriei Tosca a fost o româncă, Hariclea Darclée. Cum apreciați artiștii lirici români?

– România a dat voci foarte bune, nume foarte mari ale scenei și gândul mă duce la sopranele Elena Moșuc și Angela Gheorghiu, dar și la baritonul Nicolae Herlea sau la Alexandru Agache, un alt român cu o carieră internațională de excepție.

 – Ce v-a atras la rolul lui Scarpia?

– Întrebarea mă trimite în vremea tinereții mele. Ascultam o înregistrare a spectacolului care a avut loc la Palatul de Bellas Artes din Mexic și în care personajele principale erau interpretate de către Giuseppe Taddei, Maria Callas și Giuseppe di Stefano. Restul artiștilor erau mexicani și aveau un înalt nivel artistic. Cred a fost prima înregistrare cu „Tosca” pe care am ascultat-o. Pe atunci îmi urmam pregătirea muzicală ca și tenor, uite că între timp totul s-a schimbat!!!, și am rămas fascinat de vocea baritonului Giuseppe Taddei. Când am ajuns la Academie, am studiat cu Giuseppe Taddei, care mi-a fost al treilea profesor după Carlo Bengonzi și Vicente Sardinero. Așa am fost atras de Scarpia, pe care iată că l-am adus pe scena Operei din Iași în costumele create de mine. Atât de mult iubesc acest rol care îmi aduce bucurii bucurii imense. Rolul Scarpia îmi vine ca o mănușă!

– Cum ați ales muzica? V-a trădat vreodată?

– Muzica mi-a fost mereu alături, a existat în ființa mea încă din copilărie. Fără a avea un profesor alături, am învățat să cânt la chitară și mandolină, apoi m-am alăturat unor coruri care cântau în biserici. Unii artiști chiar își făcuseră o carieră astfel. Ascultam artiști ca și Mario Lanza, Carusso, cei care mi-au dat impulsuri către studiul artei lirice, la fel ca și altor artiști.

Dezamăgiri? Niciuna! Muzica mi-a adus doar bucurii, șansa de a cunoaște oameni noi, posibilitatea unor călătorii prin lume. Când sunt pe scenă mă transpun într-o altă lume, uit de absolut tot ce nu are legătură cu partitura. Intru pe deplin în rol, dau viață personajului și trăiesc muzica. Călătorind, datorită acestei arte, am putut să cunosc oameni noi, să mă întâlnesc cu colegi și prieteni, așa cum sunt acum la Iași cu amicul meu Hector Mendoza. Când ești alături de un prieten bun, pe care îl cunoști de-o viață, ești fericit, te simți apreciat și protejat. Pe scenă trăiesc pe deplin, sunt doar eu și muzica.

– Aici voi trece în planul personal. Cine este, de fapt, OMUL Carlos Almaguer? Ce faceți atunci când nu cântați?

– Este o întrebare foarte dificilă, să știți. În teatru ne transpunem în personajele pe care le interpretăm, dar în viața de zi cu zi suntem oameni obișnuiți, poate cu un dram de nebunie mai mult decât cei din jur. Eu rareori nu cânt și atunci urmăresc filme documentare, în special pe History Channel, nu sunt fan al televiziunilor comerciale. Uneori mă întâlnesc cu prietenii, nu ieșim des, dar atunci când se întâmplă, ne bucurăm să fim împreună. Îmi place mult să mă documentez în legătură cu operele noi în care voi avea roluri. Mă consider un om normal, smerit. Cred că sunt un om bun.

– Dacă mâine destinul vi s-ar schimba brusc și ați deveni un alt om, cine ați dori să fiți?

– Din nou o întrebare dificilă… Dar dacă totuși s-ar întâmpla, aș vrea să fiu tot Carlos Almaguer, nu aș vrea să mă schimb, ci să rămân aceeași persoană. Să fiu eu însumi!

Carlos Almaguer s-a născut în Mexic. De mic, a învățat să cânte la diferite instrumente muzicale, apoi a luat lecții de canto alături de Francesco Amador. La vârsta de optsprezece ani, a ajuns pe locul al treilea la concursul de canto pentru tineri cântăreți de operă „Carlo Morelli” din Mexic, și în anul următor (1994) a câștigat concursul. După ce a câștigat o bursă, și-a continuat studiile cu Carlo Bergonzi la Academia Siena, cu Vicente Sardinero la Madrid, iar talentul său i-a adus numeroase premii la concursuri internaționale. A cântat la principalele case de operă și festivaluri internaționale din Germania, Belgia, Spania, Italia, Anglia, Franța, China, SUA, Israel, Australia. A interpretat toate rolurile majore de bariton ale operelor lui Verdi, inclusiv Rigoletto, Don Carlo ( La forza del destino), Amonasro (Aida), Renato (Un ballo in maschera), Il conte di Luna (Il trovatore), Ezio (Attila), Simon Boccanegra, Macbeth, Jago (Ernani), precum și în alte opere italiene printre care Andrea Chénier, Tosca, Pagliacci, Luisa Miller, La fanciulla del West.

A consemnat Maura ANGHEL

Spectacolul aniversar „Tosca” a avut două distribuții.

În prima seară publicul i-a putut urmări pe Aurelia Florian (Floria Tosca), Daniel Magdal (Mario Cavaradossi), Carlos Almaguer (Scarpia), Cezar Octavian Ionescu (Sacristanul), Teodor Busnea (Angelotti), Ovidiu Manolache (Spoletta), Cătălin Berea (Sciarrone), Victor Zaharia (Temnicerul), Petru Pavel (Roberti), Sofia Elena Neacșu și Iustin Enachi (Păstori).

În cea de-a doua seară, pe scenă au urcat Simiona Titieanu (Floria Tosca), Hector Mendoza (Cavaradossi), Carmlos Almaguer (Scarpia), Cezar Octavian Ionescu (Sacristanul),  Daniel Mateianu (Angelotti), Ovidiu Manolache (Spoletta), Cătălin Cerea (Sciarrone), Victor Zaharia (Temnicerul), Petru Pavel (Roberti), Sofia Elena Neacșu și Iustin Enachi (Păstori).

Au interpretat soliștii, corul, corul de copii, baletul și orchestra Operei din Iași, conduși de la pupitrul dirijoral de bagheta maestrului David Crescenzi.

Interviu cu soprana Noemi Onucu

„Muzica mă conectează cu Creatorul ei. Iubesc să cred că este un dar divin pentru oameni”

* dialog cu Noemi Onucu, elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”din Iași, unul dintre puținii tineri care au avut șansa unui debut pe scena Operei Naționale Române din Iași

A debutat pe scena Operei Naționale Române Iași, la Gala de deschidere a stagiunii 2022-2023. La doar 16 ani, Noemi Onucu, elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”din Iași, promite mult. Vocea ei de soprană a fost apreciată de nume sonore ale muzicii. Am stat de vorbă cu Noemi Onucu despre muzică și despre pasiunea ei pentru cânt.

– De cât timp cânți, Noemi? Ce te-a atras la muzică?

– Activitatea mea muzicală a început în copilărie. Făceam parte din grupuri și coruri ale bisericii pe care o frecventam. Cu opera am luat contact la modul cel mai serios atunci când am dat admitere la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, în clasa a IX-a. Nu eram convinsă că vreau să merg pe acest drum în continuare, ba chiar aveam de gând să mă orientez spre o altă profesie la finalul liceul.

– Și totuși a câștigat opera…

– Încetul cu încetul m-am îndrăgostit de operă, dar asta nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi avut un profesor atât de pasionat, dedicat și iubitor de frumos. Este vorba de doamna profesor de canto Diana Neacșu, pentru care am toată admirația și căreia îi mulțumesc din inimă că mi-a deschis ochii spre o lume magică.

– Vocea ta a fost apreciată, ai câștigat multe premii în scurt timp.

–  De-a lungul celor doi ani de liceu (a IX-a și a X-a) am avut performanțe considerabile în multe concursuri. Au fost multe premii întâi, speciale și de excelență, alături de Marele Premiu la Concursul Internațional de Interpretare „Emanuel Elenescu” (Piatra Neamț, 3 iunie 2022) și Marele Premiu la Concursul Național de Interpretare „Elena Botez” (Piatra Neamț, 9-10 iunie 2022). De altfel, participarea la cea din urmă competiție mi-a adus și invitația de a cânta în deschiderea stagiunii Operei. Din juriul concursului a făcut parte și managerul ONRI, Andrei Fermeșanu, iar viitorul meu a fost decis. Îmi place să spun că am fost înconjurată de oamenii potriviți la timpul potrivit! Încrederea și deschiderea de care domnul Andrei Fermeșanu a dat dovadă au fost într-adevăr impactante și demne de toată admirația.

– Ai debutat pe scena Operei din Iași cu o arie de suflet.

– Repertoriul nu l-am ales singură, ci am fost îndrumată cu precauție de către oameni de încredere. Este vorba de aria „Caro nome” din opera „Rigoletto” de Giuseppe Verdi. Mă identific ușor cu personajul Gilda încă din momentul în care am văzut pentru prima dată această reprezentație. Am simțit ca un privilegiu faptul că am putut cânta această lucrare. Muzica pentru mine a devenit, dincolo de o partitura studiată, un refugiu. Pe zi ce trece, crește în mine dorința arzătoare de a o descoperi mai mult, de a cunoaște, de a mă adânci în ceea ce cânt și în ceea ce ascult.

– Ce simți atunci când cânți?

– Muzica mă conectează cu Creatorul ei. Iubesc să cred că este un dar divin pentru noi, oamenii, și cu acest gând în minte pornesc de câte ori cânt. Nu-mi pot imagina cum sau unde voi fi peste ani, însă am încredințarea că oamenii de care am cea mai mare nevoie, de care depind acum, vor fi și atunci lângă mine. Familia mă susține mai mult decât oricine și știu că o va face cu dedicare și în viitor. O consider și pe doamna profesor Neacșu ca fiind parte din familie. Am o profundă recunoștință pentru toți care îmi sunt acum alături. Când știu că Tatăl Ceresc este lângă mine, nu am nicio teamă că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie. Toate sunt rânduite să existe la vremea lor, iar drumul meu este sigur. Va trebui să merg hotărâtă spre țintă, bucurându-mă de frumoasele taine ale muzicii.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Gelu Dobrea

„O asemenea sărbătoare, cinstită cu o lucrare atât de măreață, nu poate, decât să ne umple sufletele de o emoție profundă”

* dialog cu basul Gelu Dobrea, invitat la Opera Națională Română din Iași în concertul vocal-simfonic „Messa da Requiem”

De ziua Sfintei Parascheva, Opera Națională Română Iași a oferit publicului un eveniment special – concertul vocal-simfonic „Messa da Requiem”, de Giuseppe Verdi. Lucrarea, care a avut prima reprezentație în 1874, la Biserica San Marco din Milano, are o încărcătură spirituală puternică și este în acord cu manifestările prilejuite de sacra zi de 14 octombrie. Pe scenă au urcat soliștii Ana Maria Donose, Maria Miron Sârbu, Remus Alăzăroae și Gelu Dobrea, alături de Orchestra și Corul Operei, sub bagheta excepționalului maestru David Crescenzi. Am trăit emoția concertului alături de basul Gelu Dobrea, de la Opera Timișoara, invitat al ONRI.

– „Messa da Requiem”, de Verdi, o lucrare cu o puternică încărcătură spirituală pe care o veți oferi, alături de încă trei artiști lirici și de corul Operei Iași, publicului într-o zi de o mare încărcătură pentru Iași – sărbătoarea Sfintei Parascheva. Ce răspuns v-a dat sufletul când ați primit invitația de a participa la acest concert vocal-simfonic?

– O asemenea sărbătoare, cinstită cu o lucrare atât de măreață, nu poate, decât să ne umple sufletele de o emoție profundă, atât nouă artiștilor, cât și publicului!

Ce loc ocupa muzica divină sau cu oarece conotații biblice în repertoriul unui artist liric? Este obligatorie sau determinantă pentru creșterea interioară?

– Muzica „divină”, așa după cum i-ați spus, este foarte importantă și poate fi chiar determinantă pentru dezvoltarea noastră spirituală! Noi ne transpunem în personajul pe care îl interpretăm după un studiu amănunțit din punct de vedere psihologic al lui. Ca urmare, vă dați seama ce presupune interpretarea unui rol, unui personaj într-o Messă precum Requiem.

Ce v-a determinat să acceptați prezența la Iași? Ați mai fost pe scena  Operei noastre. Care a fost spectacolul de care nu v-ați putea dezlipi niciodată ca amintire?

– M-a determinat nu doar dorința de a reveni pe scena Operei Naționale Române din Iași, dar și faptul că m-a încântat foarte mult ideea de a o celebra pe Sfinta Parascheva cu Requiem-ul lui Verdi, o lucrare atât de somptuoasă, profundă și cu o încărcătură atât de puternică! Pe această cale salut inițiativa domnului director pentru idee!

Nu m-aș putea dezlipi de nici un spectacol, de niciun rol sau personaj interpretat. Chiar dacă s-au repetat, a rămas în acea reprezentație o parte din mine!

– Vreau să vă invit la o călătorie în trecut. Cine este basul Gelu Dobrea? Cum ați ales muzica și cum v-a răsplatit alegerea?

– Sunt o persoană dedicată și îndrăgostită de această meserie. Nu am studiat muzica până la facultate, am terminat un liceu teoretic, cu profil matematică-informatică. Am avut contact cu muzica prin prisma faptului că am fost într-un cor de copii. Am descoperit că îmi place enorm mult mai târziu, după ce mi s-a schimbat vocea și am impresionat diferite persoane din acest domeniu, cu care am intrat în contact. Au fost persoane care ulterior m-au îndrumat în direcția asta. Deci aș putea spune că nu eu am ales muzica, cumva ea m-a ales pe mine!

Muzica mi-a adus cele mai mari satisfacții și am răsplătit-o cu  cele mai mari sacrificii.

  V-au consacrat multe alte roluri. Care v-a rămas lipit de suflet? La ce rol aspirați?

– Nu știu dacă vreun rol anume m-a consacrat, toate sunt speciale în felul lor. Mi-a rămas lipit mai mult de suflet rolul Fiesco, din opera „Simone Boccanegra”, de G. Verdi. Sunt câteva  roluri pe care aș dori să le debutez – Raimondo din „Lucia di Lammemmoor”, Mefisto din „Faust”

  Viața de artist nu este lipsită și de momente mai dificile. Care să fi fost în cazul dvs?

– Cele mai mari dificile momente sunt acele momente când lupți cu tine  pentru a te autodepăși fie că din cauza emoțiilor, fie că din cauza dificultății rolului, fie din cauza unei indispoziții vocale și multe altele.

 Dar bucurii?

– Cele mai mari bucurii ale cariei sunt acelea pe care le oferă publicul prin aplauze! Dacă după un spectacol publicul te apreciază prin aplauze, înseamnă că tu ca artist ai reușit să schimbi starea spectatorului, prin performanța ta, că oamenii care te-au văzut pleacă acasă cu o altă emoție, mult mai puternică, decât cu cea cu care au venit la Operă.

Ultima provocare – dacă ar fi să fiți o partitură, cu ce ochi ați dori să fiți privită? Și interpretată?

–  (râde) „Stai liniștit, că nu m-am scris singură, pot fi răsfoită și interpretată în stil și cu rigurozitate”.

Basul Gelu Dobrea este solist la Opera Națională din Timișoara. Este un nume pe scenele lirice, cunoscut pentru activitatea artistică variată, începând de la concursuri (Marele Premiu la Concursul Internațional Sabin Drăgoi”, Timișoara, Premiul special al juriului la Concursul Național de lied românesc, Brașov), până la un bogat repertoriu de operă și vocal-simfonic Sarastro (Flautul Fermecat”), Bartolo („Nunta lui Figaro”), Basilio („Barbierul din Sevilla”), Il Comendatore/Massetto („Don Giovanni”), Monterone/Sparafuccile („Rigoletto”), Ramfis („Aida”), Fiesco („Simon Boccanegra”), Il Grande Inquisitore („Don Carlos”), Messa di Requiem (W.A.Mozart), Messa di Requiem (G.Verdi), Messa di Gloria (G.Puccini), Simfonia nr.9 (L. van Beethoven). A colaborat cu Filarmonica din Sibiu, Filarmonica din Arad, Filarmonica Transilvania din Cluj, Filarmonica și Opera din Iași, Filarmonica George Enescu din București, Orchestrele Radio și Opera din Cairo.

A consemnat Maura ANGHEL

Spectacole luna noiembrie

Spectacolele lunii noiembrie au fost stabilite.

Luna aniversară a Operei din Iași abundă de evenimente artistice diverse, cu titluri pe care nu le-ați revăzut de mult timp.

Programul lunii următoare debutează cu spectacolul aniversar Tosca de Giacomo Puccini, prezentat în dublă reprezentație pe 3 și 4 noiembrie.

Iubitorii baletului sunt invitați pe 9 noiembrie la spectacolul Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski.

La cererea publicului, mult îndrăgitul musical Sunetul muzicii va fi reluat în luna noiembrie, în ziua de 11.

Duminică, 13 noiembrie, sunteți invitații noștri speciali la celebra lucrare a geniului din Salzburg, Nunta lui Figaro.

Finalul lunii aduce pe scena lirică ieșeană inedita montare a regizorului Andrei Șerban – Lucia di Lammermoor – care va avea reprezentații pe 19 și 20 noiembrie.

Biletele de intrare la evenimentele noastre pot fi achiziționate începând de marți, 18 octombrie, de la ora 10:00, de pe site-ul operaiasi.ro și de la Agenția situată în foaier.

Vă așteptăm cu drag!

Interviu cu regizorul Cristi Avram

„În fiecare regizor e un interpret care nu poate ieși la rampă și atunci o face prin intermediul altora”

Publicul ieșean este invitat pe 12 octombrie la un nou spectacol de operă – „Un Ballo in maschera”, de Giuseppe Verdi. Realizat cu o distribuție cu o distribuție de excepție, spectacolul a avut și o regie pe măsură, semnată de Cristi Avram, care ne-a împărtășit câteva din tainele reușitei.

– Spectacolul „Un ballo in maschera, o nouă provocare pentru dvs. Ce v-a atras la această lucrare? Dar la Verdi?

– Ca la orice lucrare de care mă apropii, propunându-mi să o pun în scenă, unul dintre aspectele care primează în lectura acesteia este paradoxul și cum anume pot fi citite situațiile bizare din viața personajelor. Existența noastră este de foarte multe ori liniară, în timp ce lumea spectacolului e plină de posibilități. De fapt, știm bine, adeseori textele de teatru ori libretele de operă pun accentul pe evenimente și nu pe împrejurările și situațiile banale din viața oamenilor. Și apoi, ne spunem că evenimentele aparent neverosimile realizate pe scenă nu-și pot găsi un exponent în realitate. Fără prea mari eforturi ne dăm seama că lucrurile stau altfel și că evenimentul poate fi rezumat la o situație banală cu care, în proporții diferite, ne putem întâlni. Opera Un ballo in maschera, deși prezintă un fragment din viața lui Gustav al III-lea, rege al Suediei în secolul al XVIII-lea, conturează o situație posibilă în rândul oricăruia dintre noi. Desigur, ceea ce face diferența este lumina artificială sub care ea apare și felul în care tușa marilor autori o realizează. Giuseppe Verdi, în spiritul romantic pe care-l reprezintă cu măiestrie, adună în imagini și sonorități contrastante paradoxul. Întâmplarea face ca lucrurile să ia turnuri neașteptate, de multe ori definitive. Peste toate, elementele de magie aduse în aceeași pagină cu sentimentele sincere și impulsurile senzuale întind tot soiul de capcane celor care își propun să le pătrundă sensul. De aici se naște un alt șir de întrebări contradictorii, de paradoxuri care nu pot decât să te provoace.

– Cele două distribuții cu care ați lucrat la premieră includeau nume sonore – tenorii Ștefan Pop și Florin Guzgă, baritonii Bogdan Baciu și Șerban Vasile, sopranele Cellia Costea și Diana Bucur, mezzosoprana Andrada Vaida Roșu. Cum ați colaborat cu acești artiști consacrați? Care au fost cele mai frumoase momente petrecute împreună?

– Într-adevăr, premiera spectacolului Un ballo in maschera a reunit nume de rezonanță ale scenei lirice internaționale cu care am avut bucuria să lucrez. Eram cu toții dispuși să descoperim, să reinterpretăm, să căutăm sensuri, lucru care a ajutat foarte mult în realizarea producției noastre. E cu atât mai interesant cu cât mulți dintre artiștii implicați, fie ei invitați ori angajați ai Operei din Iași, și-au făcut debutul în roluri în acest spectacol, fapt ce constituie un avantaj pentru regizor. Atunci când rolul e bine cunoscut de un interpret, solistul are deja o părere formată despre cine este personajul său și e mai dificil să-l îndepărtezi de propriile impresii. În aceste împrejurări, munca regizorului este mai anevoioasă, trebuind, mai întâi, să-l îndepărteze pe artist de ceea ce știe deja despre personaj și mai apoi să-l aducă în noul univers. Când reușești acest lucru, când energiile converg înspre aceeași direcție se întâmplă ca de ambele părți să se nască satisfacții. Mărturisesc și faptul că, pentru mine, atunci când interpretul se încăpățânează să mă convingă de faptul că nu am propus un lucru potrivit, deși la început mă nemulțumește, reprezintă o situație care mă provoacă, mă ține viu. Contradicțiile dintre noi, cei care lucrăm la spectacol, sunt cele mai benefice.

– Ca regizor, ce ați adus nou prin această montare?

– Am încercat să pun în lumină poezia libretului și a partiturii muzicale, să aduc câteva dintre aspectele esențiale ale vieții lui Gustav al III-lea pe care le-am reinterpretat. Spectacolul nu e unul biografic; de altfel, multe dintre momentele din viața monarhului Suediei ce apar în libret sunt anacronice. Mi-am dorit, totodată, să vorbesc despre destin și despre curajul de a te juca, de a primi provocările cu brațele deschise, despre a mărturisi cu sinceritate ce se află înlăuntrul fiecăruia. Un ballo in maschera oferă posibilitatea de a baleia între oniric și realitate, toate sub cupola generoasă a spectacolului. Publicul va putea vedea că, de multe ori, planurile se întretaie, coșmarul se infiltrează în realitate, o preschimbă, iar concretul este invadat de pulsiunile ascunse în fiecare personaj. Se întâlnesc pe scenă atât personaje vii, reale, cât și fantasme, frici personificate, emoții antropomorfizate. Mi-am dorit o montare vie în care să pătrunzi activ, pe care să o decriptezi, care să te surprindă din orice unghi ai privi. De dincolo de ușile mereu deschise, pe care le putem vedea în scenografie, apar prin ceață, fulgi de zăpadă și lumini, făpturi care îți ridică întrebarea dacă sunt aievea sau dacă sunt doar apariții ce traduc unele emoții, transformându-le în imagini halucinante.

– Nu sunteți la prima colaborare cu ONRI. Cum a început această frumoasă poveste cu Opera Națională Română Iași? Ce v-a plăcut cel mai mult la lucrul cu artiștii lirici?

– Povestea mea cu Opera Națională Română Iași a început acum mai bine de șase ani. Îmi amintesc vag primul spectacol de operă la care am participat la repetiții – Carmen, de George Bizet. M-am înspăimântat. Erau atât de mulți oameni în scenă, fiecare având rolul său bine definit de care se îngrijea cu dăruire. M-au fascinat întotdeauna grupurile de interpreți care, fiind totodată un personaj colectiv și individualități bine conturate, exprimă într-un glas unic varii mesaje. Mă întrebam atunci, cum oare voi reuși să comunic cu atâția oameni? Mai apoi, mi-am spus – e totuși un privilegiu să asculți zilnic muzica de care spectatorii se bucură doar în seara spectacolului. Să contribui cu o mică parte la nașterea magiei e un lucru care îți oferă mari mulțumiri. Și apoi, interpreții care aduc cu ei toată fragilitatea și emoțiile lor, cei care se încred în tine, cei care se sprijină de multe ori pe impulsul încurajator ce vine din partea ta, te motivează să pornești cu ei la drum.    

– Care este diferența dintre regia de teatru și cea de opera? Care este mai provocatoare și de ce?

– Ar fi multe de spus despre acest lucru. În fond, scena are exigențele ei indiferent dacă montezi un spectacol de operă ori de teatru. Limbajul e diferit, modalitățile de expresie sunt altele, dar scopul este același. Atâta timp cât ceea ce încerci să transmiți e făcut cu sinceritate și credință, cele două arte nu mai par atât de diferite. Marele avantaj al spectacolelor de operă este acela că oricare dintre interpreți are ca plasă de salvare muzica, acest limbaj la care reușim cu toții să ne emoționăm. Și aici, există însă un paradox – ceea ce te poate salva e totodată și neiertător. Nu poți trișa ori minți. Publicul vede și simte orice ezitare, orice lucru nepotrivit, orice gest care aparent trece neobservat.

– Ce spectacol de operă ați dori să puneți în scenă?

– Sunt multe titluri pe care mi le-aș dori, însă nu e niciunul mai important decât acela care se întâmplă să devină al tău. Așadar…

– La fiecare interviu fac și o ușoară trecere în revistă a carierei. Ce v-a atras la regie? De ce v-ați dorit o astfel de misiune?

– În fiecare regizor e un interpret care nu poate ieși la rampă și atunci o face prin intermediul altora. Mai mult, regizorul nu se poate rezuma la un singur personaj, prin acesta nu poate exprima tot ce și-ar dori; are nevoie de mai multe identități prin care să afirme ceva. Întotdeauna imaginea de ansamblu e mai puternică decât cea individuală. Cel mai mare avantaj e că ai posibilitatea de a fi primul spectator al propriului spectacol. Peste toate, ideea de a creat un fragment de realitate, de a rescrie și readuce la viață un fragment istoric, de a pune întotdeauna întrebări despre marile teme ale omenirii dezbătute iar și iar prin alte personaje, puse mereu în fața altor ochi și minți care privesc și reflectează, sunt lucruri pe care mi-e tare drag să le fac.

– Care au fost cele mai frumoase momente din cariera dvs?

– Cele mai frumoase momente sunt cele de astăzi, acelea în care lucrăm, noi ce de astăzi, acelea în care vorbim oamenilor prezentului. Spectacolul există doar prin ochii celui care-l privește. Cel care a fost la teatru ieri, se îngrijește în prezent de ceea ce a devenit. Dacă își amintește de noi, cei cu care și-a petrecut câteva ore în sala de spectacol, e minunat.

– Ce face regizorul Cristi Avram atunci când nu este la repetiții? Ce alte pasiuni are în afară de teatru și operă?

– Dacă nu sunt la repetiții, ori la universitate, mă bucur de compania câinilor mei sau de prezența prietenilor apropiați. Îmi place să călătoresc, să descopăr locuri noi, să mă decuplez de la cele zilnice și să intru în pielea turistului care pornește la pas spre teritorii necunoscute. Când sunt în locuri pe care nu le-am mai vizitat, îmi place să mă pierd, să rătăcesc fără scop pe străzile unui oraș, să mă îndrept înspre niciunde. Mă simt privilegiat de fiecare dată când în jurul meu cei mai mulți au direcții precise înspre care se îndreaptă, în timp ce eu doar hoinăresc.

A consemnat Maura ANGHEL 

Interviu cu mezzosoprana Ramona Zaharia

„Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci rolul și spectacolul devin o realitate pentru mine și spectator, nu rămân doar un joc artistic și liric”

* dialog cu mezzosoprana Ramona Zaharia, de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, invitată la Opera Națională Română din Iași

Am ascultat-o de curând în opera „Carmen” și am avut impresia că, de fapt, am călătorit în timp, alături de protagoniștii poveștii lui Georges Bizet. Am trăit aievea alături de Carmen, pe care mezzosoprana Ramona Zaharia, sosită la lași ca invitat de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, a interpretat-o perfect, spre marea admirație a publicului. De Ziua Internațională a Muzicii (1 octombrie), am stat de vorbă cu Ramona Zaharia despre artă și despre bucuriile pe care i le-a adus, dar și despre ofrandele pe care i le-a oferit.

– Cu ce gânduri la lași?

– Este mereu o bucurie să mă reîntorc la lasi, în orașul în care am locuit zece ani. Am fost foarte fericită că am fost invitată să cânt în spectacolul „Carmen”, acesta fiind și rolul pe care îl interpretez cel mai des în ultima perioadă. În „Carmen” am debutat în urmă cu zece ani, la Opera Națională din Timișoara. După acel moment am cântat rolul titular la Festivalul „St Margarethen” (Austria), care a fost și primul meu contract internațional. Până acum am avut 19 producții, cu peste 200 de spectacole de „Carmen”.

Un jurnal artistic incredibil! V-a rămas o anumită reprezentație în suflet?

– Fiecare spectacol are o parte din sufletul meu, iar colegii și spectatorii mei știu că ofer integral tot ceea ce vreau să dăruiesc, de aceea nu pot să mă opresc la un anumit spectacol. Îmi vine totuși în minte o producție de „Carmen” de la Riga, cu premiera în 2017, la care am muncit mult cu o foarte talentată regizoare franceză Marie-Eve Signeyrole, spectacol gândit de către ea ca fiind un „Carmen” al secolului XXI, o regie inedită, modernă, antrenantă, difuzat și pe Opera Vision. Merită văzut! De altfel, am bucuria să urc din nou pe scena Operei Naționale din Riga, în această deosebită montare de „Carmen”, în trei spectacole, pe 6, 8 octombrie și 25 noiembrie.

– Ați urcat pe marile scene ale lumii, la Metropolitan, Royal Opera House, Covent Garden. Ce ați păstrat în sufletul dvs în urma fiecărei apariții?

– Păstrez în sufletul meu colegii mei din fiecare producție și publicul fiecărui teatru de operă în care am cântat. Fiecare public, fără de care munca noastră nu ar avea nici un sens, are o anumită vibrație, energie din care mă încarc și la rându-mi o dăruiesc „filtrată” prin sufletul meu.

Am avut noroc de colegi care să merite toată admirația mea. Și am observat cu cât sunt mai  „mari”, mai cunoscuți , nume sonore ale scenei lirice internaționale, cu atât sunt mai modești, mai umani și dornici să împărtășească din experiența lor. Am păstrat tot ceea ce am primit ca sugestie muzicală sau joc scenic. Am învățat de la cei mai mari, cărora le mulțumesc, și am încercat să pun pe scenă tot ceea ce am primit. În același timp, am în suflet foarte mulți dirijori extraordinari de la care am învățat, ultimul este chiar Maestrul Antonio Pappano cu care am lucrat la premiera operei „Rigoletto”, anul trecut, la Covent Garden. O producție extraordinară a regizorului Oliver Mears, care este deja și în cinematografe. A fost o experiență extraordinară din punct de vedere muzical, deși eram în plină pandemie, cu distanțare, măști FPP2 purtate la toate repetițiile și nesiguranța că se vor ține spectacolele după o lună jumătate de repetiții.

Vorbiți despre muzică foarte însuflețit, parcă ați fi mereu pe o scenă. Ce v-a adus această artă? De cât timp cântați și cum ați ales muzica?

– De fapt, muzica m-a ales pe mine, eu cânt de mic copil, așa era și la noi în casă. Fratele meu a urmat cursurile Școlii Populare de Artă, a cântat la chitară și acordeon, a avut și o formație. Diferența de vârstă dintre noi este de 14 ani și, pe când eram copil, aveam 4 ani, eram „mascota” formației lui. Era minunat, nu cunoșteam o altă viață. Nu înțelegeam cum de în alte familii nu se cântă, nu sunt repetiții. Apoi, drumul meu a fost unul absolut firesc. Din clasa întâi vioară, din clasa treia pian, timp de cinci ani, apoi am urmat un liceu teoretic în orașul natal, la Brăila, la profilul Istorie și Științe Social (la paisprezece ani visam să devin avocată, de aceea am ales acest profil). În paralel cu liceul, am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă „Vespasian Lungu”, canto clasic. Era un hobby pe atunci, voiam să-mi dezvolt abilitățile vocale, iar între timp mă îndrăgostisem de teatru. Am urmat cursurile de canto clasic, dar nu voiam să fiu cântăreață. Eu doream să fiu actrită.

– Cât timp să fi trecut până când ați ales opera? De la drept la actorie, apoi mezzosoprana care a umplut de aplauze atâtea săli…

– Prima dată am dat admitere la Universitatea Natională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), dar nu a fost să fie, însă acolo a apărut primul semn legat de operă. Președintele comisiei de admitere de atunci, maestrul Gelu Colceag, m-a întrebat la una dintre probe dacă am luat ore de canto și m-a pus să îi cânt ceva. Să fi auzit o voce lucrată în timpul probei de monolog, sau era flerul unui profesor cu mulți ani de experiență, chiar nu știu! După ce m-a ascultat, mi-a spus că poate admiterea ar fi trebuit să o fi dat la Conservator, nu la Teatru. M-am simțit lezată în orgoliul propriu și i-am spus, cu un pic de impertinență adolescentină, că eu vreau să fiu actriță, nu… cântăreață. A zâmbit și mi-a spus că voi ajunge la vorba lui. „Niciodată”, am replicat! Apoi am avut o ieșire „dramatică” din sala de examinare, a la Sarah Bernhardt. (râde). A mai fost apoi o oprire, la Academia de Studii Economice, la care am renunțat după un an și jumătate. Nu mă regăseam în acea posibilă carieră, nu mi se potrivea.

 – Și totuși, soarta avea alte planuri cu dvs…

– Da. Puțini știu că am fost admisă și la Filosofie în anul în care am dat admitere la Conservator. A trebuit să aleg și a câștigat muzica. Din primul an de Conservator am cântat în Corul Operei Naționale din lași, apoi câțiva ani mai târziu am plecat la Timișoara, unde am devenit solistă și a început adevărata mea carieră. Mi-am dorit să fiu cea mai bună, să învăț multe roluri, să cânt pe scene mari. Am reușit cu foarte multă muncă și tot așa mi-am depășit și temererile. Când începi cariera internațională, poți să faci o balanță între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să fii. După ani de cântat, am descoperit că eram ceea ce trebuia pentru scenă.

–  Revenind la „Carmen, publicul mereu va apreciat, spectatorii spun că sunteți alegerea cea mai bună, sunteți desprinsă din povestea lui Bizet.

(râde) – Carmen a devenit ceva personal pentru că, făcând atât de multe spectacole, am un „bagaj” considerabil, adunat din atâtea producții. Am lucrat cu regizori foarte mari de la care am învățat foarte mult și așa m-am dezvoltat enorm ca artist de la debut și până în acest moment. Nu-mi dau voie să ies niciodată din personaj în momentul în care urc pe scenă fie că vorbim de Carmen, Eboli, Amneris, Dalila sau oricare alt rol. Mă identific cu acel personaj, îmi doresc să fiu credibilă în primul rând pentru mine. Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci spectatorul va simți și va trăi povestea aievea. Rolul și spectacolul devin o realitate, nu rămân doar un joc artistic și liric. Îmi place să aduc publicul în povestea mea.

– Cum este viața într-o familie de artiști? Și soțul dvs, baritonul Bogdan Baciu, este un artist consacrat.

– Uneori este simplă, alteori mai grea, mai ales atunci când stăm despărțiți mai mult timp și ne vedem doar în spațiul virtual ori ne auzim doar la telefon. Ne-am obișnuit și nu ni se mai pare ceva complicat. Așa ne sunt viețile, amândoi ne dorim să avem o carieră frumoasă și să aducem fericire lumii prin ceea ce facem. Ne bucurăm de fiecare rol, de fiecare producție de tot ceea ne împlinește sufletul. Suntem alături unul de celălalt, ne sprijinim, dar nu în ultimul rând, ne iubim.

– Se spune că pentru o mezzosoprană, Carmen este un vârf de gamă al rolurilor. Sunteți de acord?

– Nu știu dacă este chiar așa, dar cu siguranță este unul din rolurile cele mai dorite de mezzosoprane pentru că poți arăta că ești un artist complex. Sunt și multe alte roluri, mult mai grele, care îți aduc satisfacții ca și mezzosoprană. Mă gândesc aici la Eboli, Azucena, Amneris, Santuzza, Ortrud. Eu spun mereu că nu cânt Carmen, ci interpretez Carmen și fac tot posibilul ca ariile să se transforme în monologuri și duetele în dialoguri, ca publicul să facă abstracție că totul este cântat, să simtă că urmărește o piesă de teatru sau un film la cinema.

– Aveți vreun rol pe care vi-l doriți foarte mult?

– Cred că tot ceea ce mi-am dorit ca rol l-am interpretat. Îmi doresc să cânt și mai mult fiecare rol pe care îl am în repertoriu. Sunt un om norocos, mereu am primit ceea ce mi-am dorit, prin muncă, evident. Sunt unele fraze muzicale din anumite roluri la care muncești chiar și un an ca să iasă așa cum îți dorești, să fie rezolvate din punct de vedere tehnic. Nimeni nu îți oferă gratuit acel moment în care simți că e rezolvat tehnic, doar tu ți-l poți oferi prin muncă constantă și susținută.

– V-ați temut vreodată de vreun eșec?

– Este teama tuturor cântăretilor, cred, mereu o trăiesc, dar o țin sub control. Cu toții ne speriem de eșec, așa cum uneori ne sperie și succesul. Nu știm cum să reacționăm în unele situații, dar pentru asta există efortul personal. Înainte de fiecare apariție pe scenă este important să ai unele „tabieturi”. Este important să fii cu tine însuți, să-ți așezi gândurile în ordine, să știi ce ai de făcut. Îmi amintesc de vorbele Maestrului Ludovic Spiess, cu care am urmat un masterclass. L-am întrebat dacă a avut emoții în timpul carierei sale și a răspuns că niciodată. „Știi de ce? Pentru că mereu am știut rolul dumnezeiește, stăpâneam regia și îmi suna foarte bine vocea. Trebuie să știi foarte bine muzica, să fii foarte bine pregătit vocal și scenic. Și atunci, totul va fi bine”, mi-a răspuns. Eu sunt obsedată de perfecționare și perfecțiune, am înregistrări la fiecare spectacol și le ascult pentru a corecta și învăța din greșeli și a păstra ceea ce a fost bine.

Muzica nu v-a trădat niciodată?

– Nu, pentru că nici eu nu am trădat-o.

– Pe mezzosoprana Ramona Zaharia am cunoscut-o, am ascultat-o și ne-a fascinat, dar cine este omul din spatele artistului?

– Eu sunt un om absolut normal. Cânt, gătesc, îmi place să fiu familia, cu soțul meu. Când suntem împreună tot despre muzică vorbim, despre tehnică vocală, roluri, mari cântăreți. Am zis tot timpul că sunt un om normal, dar cu o meserie excepțională, iar pentru a face această meserie îti trebuie să ai dăruire, talent și conștiința muncii personale asidue.

A consemnat Maura ANGHEL

Spectacole luna octombrie 2022

Dragii noștri,

Spectacolele lunii octombrie au fost stabilite.

După succesul premierei Un Ballo in Maschera din stagiunea trecută, o nouă reprezentație a producției semnate de regizorul Cristi Avram este programată pe 12 octombrie.

Iubitorii creației verdine vor putea asculta pe 14 octombrie Messa da Requiem. Lucrarea vocal-simfonică, cu o puternică încărcătură spirituală, este programată chiar de sărbătoarea Sfintei Parascheva.

Copiii și tinerii sunt așteptați duminică, 16 octombrie, la celebrul musical Sunetul muzicii de Richard Rodgers.

Seria recitalurilor tematice continuă cu o călătorie în lumea muzicii de film și musical. Recitalul susținut de artiștii Operei din Iași va avea loc pe 28 octombrie, în foaierul instituției.

Finlul lunii octombrie aduce pe scena lirică ieșeană o nouă premieră. Baletul Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev este noua producție la care se lucrează intens.

Biletele de intrare la evenimentele lunii următoare pot fi achiziționate începând de mâine, 23 septembrie 2022, de la ora 10:00, de pe site-ul operaiasi.ro și de la Agenția noastră, situată în foaier.

Vă așteptăm cu entuziasm!