Category Archives: Uncategorized

Interviu cu dirijorul Andrea Albertin

„Ca un romantic incurabil ce sunt, cred că muzica poate fi un balsam pentru suflet”

* dialog cu dirijorul Andrea Albertin, invitat al Operei Naționale Române din Iași

A colaborat cu nume de referinţă cum sunt Renato Bruson, Giuseppe Giacomini, Mara Zampieri, Katia Ricciarelli sau Fabio Armilliato, iar ieșenii l-au aplaudat într-o producție de excepție – spectacolul „Bal Mascat”, de Giuseppe Verdi, care timp de două seri a făcut să răsune clădirea teatrului de aplauzele publicului. Am purtat cu dirijorul Andrea Albertin un dialog despre muzică și despre arta dirijorală, despre misiunea și visele lui.

– Nu cu mult timp în urmă, ați dirijat spectacolul „Bal Mascat” la Iași, care a fost un real succes. Distribuția a inclus nume sonore ale liricii internaționale precum tenorul Ștefan Pop, soprana Cellia Costea sau baritonii Bogdan Baciu sau Șerban Vasile. Cum a început colaborarea cu Opera din Iași. Cum ați lucrat cu artiștii?

– În primul rând, mulțumesc pentru compliment. Succesul nu a fost doar al meu personal, ci al tuturor, începând cu organizarea excelentă din toate sectoarele teatrului, chiar și în cele mai puțin vizibile.

L-am cunoscut pe Ștefan Pop în urmă cu 12 ani, în Coreea. A câștigat primul său mare concurs internațional și l-am acompaniat la pian. Eram sigur că va avea o carieră grozavă. Nu lucrasem niciodată cu Cellia, o voce foarte frumoasă într-adevăr. Bogdan și Șerban au fost doi baritoni de excepție, plini de mare bucurie și dorința de a lucra cu mine. De asemenea, aș dori să-i amintesc pe toți ceilalți membri ai distribuției principale: Diana Bucur, Florin Guzgă, Cristina Grigoraș, Manuela Barna-Ipate și toți cei din rolurile secundare. Un gând cald trimit și către întreg Corul Operei și dirijorului Manuel Giugula.

Nu pot spune cine mi-a plăcut cel mai mult, cred că toți am făcut tot posibilul să facem două spectacole foarte bune, cu săli pline și cu un public care a aplaudat în picioare mult timp. Pentru colaborarea cu minunatul teatru din Iași trebuie să-i mulțumesc marelui maestru David Crescenzi (un reputat dirijor italian, colaborator al ONRI – n.r.), care m-a recomandat, și domnului Andrei Fermeșanu (manager interimar – n.r.), care a avut încredere în mine.

– Ca dirijor, aveți o misiune foarte grea. Cum se pot armoniza toate instrumentele prin câteva gesturi pentru a putea oferi un singur rezultat sonor?

– În primul rând, ai nevoie de o pregătire temeinică, riguroasă. Am lucrat încă de tânăr la această operă, iar la Iași a fost a cincea mea producție cu „Bal Mascat”, o capodoperă verdiană.

Studiul personal include, de asemenea, o mare curiozitate cu privire la modul și tehnicile de interpretare la celelalte instrumente, presupunând că știi foarte bine cum funcționează vocea umană. În cercetările mele personale, alături de pian, compoziție și orgă, am studiat și vioară, flaut, harpă și percuție. Cunoașterea și pregătirea sunt „lumina” mea, farul care mă ghidează. Nu vorbesc mult în timpul repetițiilor, dar mă raportez la orchestră, la cor sau la solişti. Folosesc o terminologie foarte precisă pentru fiecare grup de instrumente. Câteva cuvinte utile bine plasate sunt mai bune decât multe explicații!

– Aveți acuratețea unui metronom. Ce adăugați pentru a oferi publicului un spectacol pe care îl va purta mult timp în suflet?

– Întotdeauna dau un exemplu: în muzică 1+1 este egal cu 3!

Ce înseamnă acest lucru? Că ritmul este o știință exactă. Precizia gestului dirijorului, chiar dacă doar pentru a se face înțeles în cel mai bun mod de către orchestră, este fundamentală. Când vine vorba despre public, aceste lucruri aproape că se uită, dirijorul fiind focusat să-i îndrume pe toți astfel încât să se poată exprima cât mai bine. În cazul nostru, un spectacol sold-out și ovațiile unui public fericit sunt cea mai frumoasă răsplată pentru munca depusă. Când pregătești totul cu precizie, apoi adaugi emoția, sufletul, inima, pasiunea, obții un final incredibil.

– Care sunt atributele unui bun dirijor? La ce ar trebui să fie atent, ce daruri personale ar trebui să aibă?

– Voi oferi un răspuns începând cu finalul – fiecare spectacol, fiecare concert lasă mereu o amintire și o amprentă. Ființa umană este în continuă schimbare și se dăruiește muzicii urmărind starea de spirit pe care o are în acel moment. Îmi amintesc cu afecțiune de toate concertele sau operele pe care le-am dirijat. Chiar și de cele care nu au ieșit atât de bine pe cât mi-aș fi dorit. Dar sunt încă mulți pași de făcut pe calea muzicii, iar satisfacțiile sunt enorme. Atributele unui bun dirijor, după părerea mea, sunt legate de o mare pregătire personală. Nu lua niciodată nimic de bun pentru că întotdeauna există o modalitate de a îmbunătăți. Chiar dacă un anumit lucru ni se pare că este perfect. În ultimii ani, de exemplu, s-a acordat din ce în ce mai multă atenție tehnicii, dar tehnica, privită doar ca scop în sine, nu duce nicăieri. De ce? Pentru că la tehnica gestului dirijoral trebuie să aduceți propria idee, propria emoție, modelând totul cu artiștii muzicieni care cântă.

– „Un mare dirijor primește ceva alchimic, magic”, spune Tom Service, jurnalist britanic, autor al unui volum despre marii dirijori și orchestrele lor. Cum se realizează această magie?

– Dirijorul este singurul muzician care nu atinge un instrument muzical. Are doar această baghetă (și de fapt poate fi comparată cu un fel de baghetă magică!) pe care o mișcă prin aer. Câteva întrebări pe care mi le pun mereu sunt: cum pot obține acel sunet specific? Ce gest ar trebui să fac? Ce greutate ar trebui să dau încheieturii, brațului sau spatelui? Cum să le punem împreună pentru a fi în slujba muzicii? Dirijatul implică nu numai responsabilitatea celor care fac muzică alături de tine, este extrem de dificil. Și asta pentru că alegerile tale muzicale sau interpretative pot îmbunătăți sau înrăutăți un întreg teatru, în toate părțile lui!

Magia se obține studiind mult, iubind ceea ce faci, având dorința de a împărtăși această dragoste cu publicul și de a-ți convinge toți colegii să te urmeze pe acel drum special al vieții care este muzica.

– Aș vrea să vă invit la o scurtă călătorie în timp și să vă întreb: cum ați ales muzica? Ce v-a determinat să alegeți dirijoratul?

– Să zicem că muzica m-a ales pe mine. Am avut primul meu concert foarte devreme și până la un anumit punct al vieții mele, dirijoratul nu m-a interesat. Era în timpul unei repetiții generale într-un teatru unde lucram ca pianist. La un moment dat, dirijorul a plecat, iar regia artistică mi-a spus să termin opera. A fost foarte interesant și incitant! Era „Aida”, de G. Verdi. Ei bine, acela a fost momentul în care am început să studiez pentru a urma o carieră de dirijor de orchestră.

–  Care au fost cele mai bune concerte sau spectacole pe care le-ați dirijat? Unde au avut loc?

– Au fost atât de multe momente sublime! O reprezentație a lui „Carmen” la San Sebastian (Spania) cu 20 de minute reale de aplauze, un concert simfonic incitant cu Orchestra Filarmonicii din Qatar (care a fost creată pentru marele Lorin Maazel), concertul orchestral al lui Bartok cu orchestra Teatrului Regio di Torino, un tur cu Teatrul San Carlo din Napoli din Dubai! Multe, prea multe momente de bucurie pentru a le putea scrie pe toate aici!

– La final, aș vrea să vă întreb care este cel mai mare vis al dvs?

– Cine nu mai visează, mai ales pentru un muzician, e mort! După cum am spus mai înainte, trebuie să existe întotdeauna o evoluție, o schimbare. Eu, poate ca un romantic incurabil ce sunt, cred că muzica poate fi un balsam pentru suflet, mai ales în acești ani grei pentru noi toți, și nu numai în raport cu muzica. Visul meu este să pot continua cât mai mult timp să împărtășesc muzica mea iubită (operă sau concerte simfonice) cu alți artiști și cu publicul pe care îl voi întâlni în diferitele teatre sau săli de concerte.

Mi-ar plăcea foarte mult să dirijez „Tripticul” lui Puccini, să refac Falstaff-ul iubitului meu Verdi și să debutez în „Samson și Dalila”, de  Saint-Saëns. Din punct de vedere simfonic, mă simt foarte aproape de întregul repertoriu rusesc, cu o pasiune deosebită pentru Ceaikovski și Rahmaninov. Dar mi-ar plăcea să pot interpreta toate simfoniile lui Beethoven… într-o singură zi!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu baritonul Bogdan Baciu

„A fi artist liric nu este o meserie sau o vocație, ci este un mod de viață”

* dialog cu baritonul Bogdan Baciu, de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, invitat al ONRI în spectacolul „Un Ballo in Maschera”

– Din nou la Iași. Cum ați regăsit orașul? Dar artiștii alături de care veți lucra?
– Mă întorc de fiecare data cu mare bucurie la Iași, având aici prieteni dragi. Iată că de aceasta dată, mă întorc în calitate de invitat al Operei, a doua oara, după producția de „Carmen”, din 2015, a Operei Naționale. Orașul este vibrant, verde și plin de energie, acest lucru datorându-se probabil și perioadei din an în care ne aflăm. În teatru am găsit o atmosferă foarte plăcută și relaxată, atmosfera care se regăsește în modul profesionist de lucru pentru premiera de „Un Ballo în maschera”. Pe mulți dintre colegii mei îi cunoșteam mai dinainte, cu unii dintre ei am mai cântat, iar cu alții mă aflu pentru prima oară pe scenă. Mă bucur enorm să fiu pe scena cu nume românești importante ale liricii mondiale. În același timp, sunt foarte mândru de fiecare dintre colegi, îi prețuiesc mult și apreciez enorm munca pe care a depus-o fiecare ca să ajungă la acest nivel. Cu Ștefan Pop (un nume de referință în lumea operei – n.r.) mă cunosc de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca unde am fost colegi și cu care am cântat atât concerte, cât și o producție de „L’elisir d’amore”. Ne revedem cu mare drag de fiecare dată. Cu Cellia Costea, o artistă cu care ne mândrim, mă bucur să mă aflu pentru primă oară pe aceeași scenă. O altă bucurie este că mă aflu pe același rol cu Șerban Vasile, una dintre cele mai valoroase voci de bariton pe care le-a dat România în ultimii ani.

– Spectacolul Un Ballo in maschera o nouă provocare pentru dvs.  Ce v-a atras la spectacol? Dar la Verdi?

– Consider că „Un Ballo in Maschera” reprezintă o provocare pentru orice artist liric. Conceptul regizoral prezentat de către Cristi Avram este unul proaspăt și inedit. De asemenea, costumele și scenografia sunt foarte frumoase, vii și realiste. Toate aceste caracteristici sunt armonios unite și amplificate de lumini, care reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale spectacolului vizual. Giuseppe Verdi nu are nevoie de nicio prezentare… Pot spune însă că este cel mai de seama reprezentant al compozitorilor care au pus vocea pe primul loc în operele lor. Am debutat cu rolul Renato (pe care îl va interpreta și la Iași – n.r.) la Dusseldorf, în 2018, și mărturisesc că atunci am simțit că a fost cam devreme, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere al complexității caracterului său. M-am bucurat de invitația Operei din Iași tocmai pentru că acest rol e o provocare și acum am ocazia unei noi abordări mai mature. Renato este foarte complex. Ne este prezentat ca un om integru, un familist iubitor, colaboratorul și omul de încredere al lui Gustavo. Totuși, descoperind iubirea dintre soția lui, Amelia, și Gustavo, regele său iubit, ajunge să fie orbit de gelozie, tristețe și disperare, ucigându-și stăpânul la bal.

– Aveți o carieră impresionantă. Când și cum a apărut dragostea pentru muzică? Dar pentru Operă?

– De când mă știu, am simțit o atracție pentru muzică. Inexplicabil cumva, având în vedere că nu am crescut într-o famile de muzicieni. Îmi aduc aminte că eram copil și cântam la unison atunci când ascultam o casetă sau auzeam muzică la radio. Anii au trecut și destinul mi-a purtat pașii prin sfera reală, absolvind un liceu cu profil matematica-fizică în Curticiul meu natal și apoi facultate de Inginerie în Arad. Același destin făcea să ajung să cânt într-un cor de muzică religioasă, care aborda compoziții de la Palestrina la concertele lui Musicescu și de la Messiaen până la negro spirituals. Acolo a început să încolțească dragostea pentru muzică cultă. Înțelegând că am un dat de Sus, am decis, la îndemnurile unor colegi din cor, să dau examen pentru Corul Filarmonicii de Stat din Arad. După absolvirea facultății de Inginerie, am aflat că la Cluj exista o formă de învățământ deschis și la distanță pentru cei ce vor să studieze canto clasic, așa că între 2005 și 2009, deși lucram deja ca inginer, am urmat cursurile Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”. În 2009, am început cursurile de Masterat la Cluj, la clasa profesorului și prietenului meu drag Marius Vlad Budoiu. 2009 a fost anul în care am renunțat la Inginerie și m-am dedicat întrutotul muzicii. Clasa Budoiu a însemnat pentru mine o rampă extraordinară de lansare, avându-i colegi pe Adela Zaharia, Ștefan Pop, Bogdan Tâlos, Ovidiu Purcel, toți nume consacrate ale liricii modiale. Din 2011, sunt angajat fix în ansamblul de soliști ai Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf.

– Ați cântat pe mari scene ale lumii. Ați avut momente de ezitare, de teamă?  Cum le-ați depășit?

– Am cântat pe multe scene importante ale liricii unde, alături de multe bucurii și satisfacții, au fost și clipe în care nu am fost foarte mulțumit de mine. Motivele sunt nenumărate … Într-o seară nu îți sună vocea așa cum ai vrea, în altă seară nu ai dispoziția psihică sau sufletească necesară. Altă dată poate ai corzile vocale inflamate … Am avut și spectacole pe care le-am anulat, urmând ca un coleg sau un invitat să cânte în locul meu. În orice caz, lucrăm cu emoții și stări, iar asta se oglindește în interpretarea și performanța noastră.

– Am vorbit de personaj și aș vrea să ne dezvăluiți un secret – cum realizați dvs fiecare rol? 

– Pregătirea unui rol nu este neapărat un secret. De obicei, libretto-ul se bazează pe o scriere anterioară, în versuri sau proză, scriere adaptată de libretiști pentru cerințele compozitorului. Citesc înainte libretul, altădată poemul sau romanul pe care se bazează opera. De multe ori, mă documentez din istorie, multe dintre temele și subiectele operelor bazându-se pe întâmplări care au avut loc în realitate. Câteodată, folosesc mijloace ale audio-vizualului. Spre exemplu atunci când am studiat rolul Oneghin din opera lui P.I.Ceaikovsky, am vizionat filmul „Onegin” cu Ralph Fiennes. Suntem norocoși să avem la îndemână internetul, unde putem urmări diferite producții ale aceluiași titlu cu mari cântăreți și artiști care ne sunt exemple. Regizorul este un alt izvor de inspirație, el având de multe ori o viziune unică asupra personajelor unui titlu de operă. Cea mai importantă contribuție în realizarea fiecărui rol rămâne însă personalitatea mea, element care conferă originalitate și unicitate personajului.

– Câte roluri ați avut în carieră? Care v-a provocat cel mai mult? La ce rol visați și unde anume vă doriți să-l interpretați? 

– Nu am numărat niciodată câte roluri am debutat până astăzi. Ce pot să spun este că am îndrăgit fiecare personaj întruchipat, mai cu seamă personajele pozitive. Provocările au fost de diferite facturi atât muzicale, vocale cât și de complexitate a caracterului. Probabil cel mai drag rol al meu de până acum este Marchizul Rodrigo de Poșa din opera „Don Carlo”, de G.Verdi. Nu visez neapărat la vreun rol anume, ci mai degrabă îmi doresc să cânt bine, să fiu mereu pregătit și să întruchipez noi personaje în concordanță cu dezvoltarea naturală a vocii și a experienței mele artistice. Nu îmi doresc vreo scenă anume, ci cred mai degrabă că norocul așteaptă spiritele pregătite !

– Cine este baritonul Bogdan Baciu? Ce face atunci când nu cântă? Ce alte pasiuni are?

– Consider că sunt un om cât se poate de obișnuit, având șansa să trec prin sfera realului ca mai apoi să ajung în sfera liricii, care e în deplina concordanță cu constituția mea sufletească. Am fost crescut într-o familie care m-a iubit și m-a sprijinit în dorința mea de a-mi crea un viitor în lumea muzicii. Sunt binecuvântat să o am alături pe soția mea, mezzosoprana Ramona Zaharia, cu care mă bucur de fiecare zi pe care o primim în dar. Faptul că suntem amândoi din același domeniu ne face să ne înțelegem unul pe celălalt în problemele specifice vocației noastre. Consider că a fi artist liric nu este o meserie sau o vocație, ci mai degrabă este un mod de viață.

Baritonul Bogdan Baciu a câștigat numeroase premii în competiții naționale și internaționale, inclusiv premiul III 2008 la Concursul Național de Lied din România și în 2010 premiul III la prestigiosul Concurs Internațional de Canto Hariclea Darclée. În timpul studiilor universitareși in studioul de operă, a urmat cursuri de master cu Mariana Nicolesco, Deborah Polaski, David Cyrus, Thomas Allen.

Repertoriul său include roluri precum Papageno („ Die Zauberflote”, Mozart), Don Giovanni (Mozart), Figaro (Rossini „Il Barbiere di Siviglia”), Dottore Malatesta („Don Pasquale”, Donizetti), Marcello („La Bohème”,  Puccini) , Silvio (Leoncavallo, „Pagliacci”), Escamillo (Bizet, „Carmen”), Ping (Puccini, „Turandot”), Enrico (Donizetti, „Lucia di Lammermoor”), Harlequin (Strauss, „Ariadne auf Naxos” sau Heerrufer (Wagner, „Lohengrin”).

Stagiunea 2021 -2022 îl găsește cântând Escamillo (Carmen) la Teatro Massimo Palermo, Marcello (La Boheme) la Semperoper Dresden, Der Geisterbote (Die Frau ohne Schatten) la Munchener Festspiele precum și debutul său la Germont (La Traviata) din Dusseldorf.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu mezzosoprana Andrada Roșu

„Ca artist, trebuie să-ți permiți să te dai la o parte și să-i faci loc lui Dumnezeu să se manifeste prin tine, prin vocea ta”

* dialog cu mezzosoprana Andrada Roșu-Vaida, de la Opera Națională Română din Cluj, invitată în spectacolul „Un Ballo in Maschera”

Pășește ușor, pe scena pregătită pentru spectacol. Sufletul îi clocotește, iar vocea îi răsună profetic. Ulrica, vrăjitoarea din „Un Ballo in Maschera”, ghicește viitorul și seamănă teamă în jur prin vocea superbă a mezzosopranei Andrada Roșu-Vaida, de la Opera Națională Română din Cluj, artista care va da viață acestui rol pe scena teatrului liric din Iași într-o producție cu o distribuție magistrală. Am stat de vorbă cu îndrăgita artistă în ajunul sărbătorii Sânzienelor, moment în care se spune că orice magie prinde viață. Așa cum prind viață toate rolurile aduse de Andrada Roșu-Vaida pe sfânta scândură a teatrului.

– Din nou la Iași, de această dată pentru premiera spectacolului „Un Ballo in Maschera”. Cum a început colaborarea?  

– De când manageriatul a fost preluat de către domnul Andrei Fermeșanu (fost coordonator artistic și actual manager interimar – n.r.), sunt pentru a treia oară la Iași. Am fost anul trecut, când am cântat în opera „Bal Mascat” („Un Ballo in Maschera”, titlul original – n.r.) în concert, apoi am fost invitată la spectacolul „Aida”, de Giuseppe Verdi, unde am interpretat rolul lui Amneris, și acum pentru „Un Ballo in Maschera”. Prima oară am cântat la Iași în 2004, în „Trubadurul”, alături de colegii mei Marian Pop și Marius Budoiu, sub bagheta maestrului Corneliu Calistru (dirijor și fost director al ONRI – n.r.) și am revenit abia anul trecut.

– În 2004 erați soprană... 

– Parcursul carierei mele a fost un pic mai dificil. Acum sunt clar mezzosoprană, dar nu mereu a fost așa, eu am fost o voce falcon. Am intrat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” ca și mezzosoprană, am studiat cu tatăl meu, regretatul Gheorghe Roșu (un bas reputat, maestru și fost decan al Facultății de Artă Scenică – n.r.). Nu a fost ușor pentru că am avut mereu un temperament vulcanic, foarte greu de stăpânit, dar am crescut alături de un titan. Mi-a fost cel mai bun exemplu din toate punctele de vedere.

– Cum s-a petrecut transformarea în mezzosoprană?

– La un moment dat, am întrerupt studiile Academiei din Cluj și timp de un an am studiat la Graz, în Austria. Acolo, doamna profesoară Renate Behle (soprană și mezzosoprană cu o carieră internațională consacrată – n.r.) mi-a spus că sunt soprană și așa mi-am continuat parcursul. Din această postură am absolvit Academia de Muzică din Cluj, apoi am avut onoarea să colaborez cu Opera din Brașov, la vremea respectivă fiind condusă de distinsa regizoare Carmen Dobrescu. Acolo m-am și lansat, cu rolul Musetta din opera „Boema”, de Puccini, cu care mi-am susținut examenul de licență. Au fost vremuri minunate, am mers cu ei în turnee, am cântat rolul Donna Elvira din opera „Don Giovanni”, am fost Contessa din „Nunta lui Figaro”, Electra din „Idomeneo”, toate operele fiind semnate de marele Mozart. La un moment dat, mi-am dorit să abordez roluri verdiene de soprană, dar deja mezzosoprana din mine a spus Stop. Aici nu-i de tine!. Și totuși, am cântat de două ori Leonora din „Trubadurul”, de Verdi, prima oară la Iași. Prima șansă pentru acest rol am avut-o sub bagheta maestrului Corneliu Calistru, așa cum am spus. Era în 2004 și de atunci nu am mai cântat la Iași. 

– Până la revenirea de anul trecut, una foarte frumoasă. Publicul ieșean a fost norocos să vă aplaude. 

– (râde). Și eu la fel, am fost o privilegiată a sorții să pot cânta alături de oameni minunați. Aici, la Iași, este un ansamblu deosebit, primitor, cald, Mă simt foarte bine. 

– Ați revenit ca mezzosoprană...

– La începutul carierei am fost considerată o voce falcon, adică una care presupune un ambitus mai mare și multă lume ar putea spune că aș putea cânta și mezzo și soprană. Părerea mea este că totuși trebuie să rămâi pe un anumit registru, să nu te joci cu ele pentru că altfel poți avea dificultăți tehnice, așa cum a fost cu marea Maria Callas. Ea a abordat roluri și de mezzosoprană și de soprană, iar de aici a avut unele suișuri și coborâșuri în carieră. 

– Până la urmă, ați ales calea deschisă la începutul studenției

– Invers, mezzosoprania a decis, pentru că asta era vocea mea. Tatăl meu a fost total împotriva ideii ca eu să cânt ca soprană, dar perioada în care am abordat acest registru și am făcut roluri din opera lui Mozart m-a ajutat enorm de mult pentru că viitoarea mezzosoprană nu a mai avut frica supraacutului. De obicei, mezzosopranele se tem de rolurile verdiene care implică o tehnică vocală bine stăpânită și bine pusă la punct. 

– Un parcurs dificil, dar cu un final minunat. Care a fost primul rol de mezzosoprană care v-a consacrat cariera? 

– Oooo, a fost unul dificil, cel mai înalt rol de mezzosoprană – Eboli din „Don Carlos”, de Giuseppe Verdi, la Opera din Cluj. Era în 2008. Au urmat Amneris din „Aida”, Azucena din „Trubadurul”, dar rolul care m-a definit și care m-a ajutat să-mi redobândesc accentele gravele de mezzosoprană a fost Ulrica din „Bal Mascat”, pe care îl voi interpreta și la Iași. Ulrica m-a adus acolo unde vocea mea se simte cel mai bine. Am cântat acest rol în foarte multe locuri – în România, în Bulgaria, în Italia, la Opera din Cairo. În Egipt am interpretat și rolul Azucena din „Trubadurul”, sub bagheta maestrului David Crescenzi, căruia îi mulțumesc din tot sufletul pentru că avut încredere în mine. M-a recomandat înfoarte multe locuri și datorită domniei sale am cântat în multe teatre. 

– Ați urcat pe multe scene. Cum ați simțit publicul? V-ați temut vreodată de reacția lui? 

– Poate la începutul carierei, dar acum nu pentru că am reușit să fac ceva ce tatăl meu îmi tot repeta în timpul studenției. „Cântă cu sufletul”, mă sfătuia și mult timp nu am înțeles ce voia să spună. Eu mă gândeam mereu la tehnică, la modul în care va ieși sunetul. Cu greu am înțeles ce înseamnă să cânți cu sufletul. 

– Și ce înseamnă, de fapt, acest lucru? 

– Să te dedici total muzicii, să permiți omului să se dea la o parte și să-i facă loc lui Dumnezeu să se manifeste prin el, prin vocea lui. Ei bine, fără tehnică nu poți ajunge la un astfel de cânt, dar când stăpânești bine vocea, atunci urci la un astfel de nivel. În acel moment te poți da la o parte și-i poți permite lui Dumnezeu să se manifeste prin tine, în toatăsplendoarea lui. 

– Cu alte cuvinte, sâmbătă seară, la Iași, vă veți da deoparte și vor cânta îngerii prin vocea dvs. 

– Daaaa! Sper din tot sufletul să fie așa! Publicul merită tot sublimul din muzică! 

– Dacă muzică nu ar fi, ce ați pune în locul acestei arte? 

– Nu m-am gândit niciodată la acest aspect, nu m-aș vedea făcând altceva. Este adevărat că am fost, timp de șase ani, profesor de canto la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, dar am renunțat. Am avut mult de cântat, am fost angajată și la Opera București timp de doi ani, apoi la Cluj. Nu mai făceam față și m-am retras din profesorat. Am acest har pedagogic, moștenit de la tatăl meu, dar nu a fost să fie. 

– Au rămas muzica și rolurile din operele celebre. Ce înseamnă, pentru dvs rolul Ulrica? 

– (cade ușor pe gânduri). Este o mare provocare pentru că eu, în viața de zi cu zi, sunt total opusul ei. Ulrica (vrăjitoarea din operă – n.r.) este un personaj este extrem de întunecat, de profund, de tenebros, de greoi. Am cântat în multe producții de „Bal Mascat”, dar aceasta de la Iași este fabuloasa. Mi se pare extrem de bine gestionat momentul, este extraordinar modul în care regizorul Cristi Avram a reușit să dea viață acestui personaj. Rolul este dificil pentru că Ulrica, în această producție, este oarbă. Sper să fiu destul de machiavelică în acest rol, deși eu sunt toată numai un suflet.

– Care este rolul la care visați și pe ce scenă?

– Mi-ar plăcea foarte mult să mai interpretez rolul Principesei de Bouillon din opera „Adriana Lecouvreur”, de Francesco Cilea și nu mă văd neapărat pe un anumit teatru. Oriunde mă duc cu bucurie, că este în România sau peste hotare, mă văd cu bucurie pe orice scenă.

– Ce v-a adus muzica? 

– Pace. Liniște. Echilibru, Bucurie. Viață. Energie!

A consemnat Maura Anghel

Interviu cu soprana Mioara Cortez

Armonii parfumate, alături de soprana Mioara Cortez

Ce zi mai frumoasă decât Sânzienele ar fi putut fi aleasă pentru Recitalul artiștilor Operei Naționale Române Iași care, timp de o săptămână, au lucrat alături de soprana Mioara Cortez, un nume important al liricii românești recunoscut pe marile scene ale lumii? La invitația conducerii ONRI, reputata artistă a susținut cursuri de măiestrie și tehnică vocală pentru soliștii instituției.

O întâlnire cu Mioara Cortez este mereu o lecție de viață predată în cel mai frumos și blând mod posibil și de care ai nevoie pentru a afla care sunt ingredientele unei cariere de succes, indiferent de ce cale ai alege.

„Eu sunt un om obișnuit, un om de toatele zilele. Scena este altceva, este locul unde eu m-am consacrat ca artist. Pentru a ajunge în vârful muntelui ai nevoie de o încredere foarte mare în tine, de răbdare, de muncă. Este nevoie să-ți reevaluezi potențialul, să vezi unde mai ai de lucrat, la ce poate ar trebui să renunți și ce ar trebui să dobândești. Pentru mine, principalul reper a fost sora mea, mezzosoprana Viorica Cortez. M-a susținut mereu, în primul rând financiar. Mi-a spus Eu te ajut cu banii, mai departe ține doar de tine ca să-ți folosești talentul pe care ți l-a lăsat Dumnezeu, iar eu am muncit. Un alt mentor căruia îi fac o reverență largă este Aneta Pavalache. Atât de bine explica și te coordona încât respirai împreună cu ea. Eu eram ca un burete, eram avidă să învăț cât mai mult. Tehnica vocală pe care o stăpânesc și astăzi am învățat-o de la ea, marea divă a Operei din Iași, o voce extraordinară de soprană lirică, o voce mozartiană”, am aflat de la Mioara Cortez.

Bursieră la Scala din Milano

Calea către muzică a marei soprane a fost deschisă de familie, unde se cânta mereu. Cântau și părinții, dar și cele trei fiice – Viorica, marea mezzosoprană, Ștefania, o pianistă foarte talentată, și Mioara, viitoarea soprană. Drumul către cariera ei de succes a început la 15 ani, când a intrat în Corul Filarmonicii „Moldova” Iași, unde a primit sprijinul multor mentori care au ajutat-o să își clădească un viitor frumos. Primele momente ale gloriei le-a trăit în Italia, la Scala din Milano. „Am mers într-o vizită la sora mea, care era acolo. Am aflat de un concurs, m-am înscris și marea surpriză a fost că am ieșit prima. Eu, o tânără venit din Iașii Moldovei, pregătită de Aneta Pavalache, primisem o bursă la Scala din Milano, un loc sacru al muzicii! Eram copleșită de fericire”, a rememorat Mioara Cortez o parte din începuturile vieții ei de artist liric. În Italia a studiat un an și jumătate, iar pasiunea ei pentru muzică nu a putut domoli dorul și dragostea pentru familia ei, pentru soțul și copilașul rămași acasă. S-a întors și s-a înscris la Conservatorul din București. „Am lucrat cu Arta Florescu, o mare artistă și o doamnă desăvârșită, un profesor de mare clasă care m-a învățat stilurile, dicția, eleganța pe care eu o aveam, dar nu știam să o exprim. Era minionă, dar când începea să cânte devenea un titan. Am învățat multe de la ea, inclusiv încrederea care îmi lipsea. Când mă aflam în fața unui rol nou spuneam mereu că nu voi putea să-l fac, însă când începeam studiul partiturii, venea și curajul. Așa sunt eu construită, așa am fost mereu. Începuturile cu Aneta Pavalache au fost definitorii pentru mine”, a zâmbit Mioara Cortez.

De la București, unde a absolvit Conservatorul ca șefă de promoție, cu media 10, drumul spre Opera din Iași a trecut prin Botoșani, unde fusese repartizată ca profesoară de canto, la Școala Populară de Artă. Și-a făcut cu drag misiunea, inclusiv la Filarmonica din Botoșani unde a susșținut concerte de mare valoare. La un moment dat și-a ocupat locul pe scena lirică a Moldovei. La Iași, Mioara Cortez a umplut sălile cu aplauzele unui public căreia i-a oferit toată prețuirea. Ca artist, și-a înmulțit talanții, și-a perfecționat tehnica învățată de la marii magiștri. În Italia studiase cu celebra soprană Roseta Noli, iar primul rol, debutat la Scala din Milano, a fost „Desdemona” din Otello, un rol bine ales pentru temperamentul vulcanic și vocea ei deplină.Succesul nu s-a lăsat așteptat, dovadă și demersurile conducerii teatrului liric italian de a o readuce pe soprana din Iași în Italia, însă Universul avea alte planuri. 

Dăruire și onoare

A știut mereu că va face muzică, nu s-a îndoit niciodată de misiunea ei: „Îmi amintesc cu mare drag și de primul rol la Opera din Iași, Micaela, din Carmen, apoi au venit foarte multe. Evident, de fiecare dată spuneam căsigur nu voi reuși, însă imediat ce descifram partitura, o bucurie pentru mine, lucram și la coloratură și la tot ce era nevoie pentru ca totul să fie perfect. Cu timpul am ajuns o lirică spinto dramatică, tehnică pe care am învățat-o de la Aneta Pavalache. De la fortissimo să ajungi la pianissimo nu este ușor. Am ascultat toate cântărețele vremii mele și de la fiecare m-am inspirat poate cu o respirație, poate cu o frază, am preluat ușurința unor fraze. Nu am imitat pe nimeni, am învățat de la fiecare tot ceea ce era important pentru vocea mea”.

Pe parcursul vieții sale a cântat peste tot în lume, a fost onorată, aplaudată inclusiv de premierul Japoniei, unde a susținut nu doar spectacole, ci și masterclassuri. „Am cântat și la Tokio, și la Hiroshima. Am mers împreună cu Anda Tăbăcaru și cu maestrul Corneliu Calistru, care a dirijat un spectacol cu Tosca incredibil, au rămas uimiți. Am mers și cu Simfonia a IX-a, și cu Requiemul de Verdi, cu spectacole grele și de înaltă clasă. În România am primit Meritul Cultural în grad de Comandor, o înaltă distincție. Am dăruit și mi s-a dăruit”, a zâmbit Mioara Cortez. A cântat peste tot în lume, mai puțin în China și în Australia. „Poate aș fi ajuns șli acolo, dar mi-am urmat familia și am plecat în Canada, o țară foarte specială. Este o altă lume, trebuie să te adaptezi cerințelor, e diferită de Europa”, a continuat soprana povestea vieții ei.

Muzică și Champs Elysees

În Canada a dus nu doar măiestria ei, ci șitradițiile românești, inclusiv bucătăria tradițională, artista fiind și un maestru al culinăriei moldovenești: „Am învățat de la mama gospodăria. Când eram tânără, începeam de la ora 6 cu treburile casnice, iar de la ora 10 mă așezam la pian și studiam. Era lege, fără disciplină nu aș fi reușit. Spre seară, lăsam totul deoparte, închideam pianul și mergeam la Operă, unde intram cu mare bucurie, urmată de unda mea de parfum, Champs Elysees, de la Guerlain. Știau toți când am ajuns după parfum”.

Ei bine, publicul ieșean se va bucura de acelașiparfum și în această seară, când soprana Mioara Cortez și actorii lirici care au participat la masterclassul domniei sale vor susține un recital, la Opera Națională Română Iași. „Bucuria mea este imensă pentru că m-am reîntâlnit cu foste studente, astăzi artiste cu cariere frumoase. Am lucrat foarte bine și vom cânta din nou împreună”, a încheiat soprana Mioara Cortez încă o pagina din frumoasa ei carieră, urmând ca peste câteva zile să deschidă un alt capitol. Și asta pentru că muzica este hrana sufletului și spiritului pentru fiecare dintre noi!

Maura ANGHEL

Interviu cu basul Lucian Dolhăscu

„Muzica m-a dezvoltat ca om. Sunt mai bogat prin experiențele și sentimentele înălțătoare pe care le-am trăit în toate producțiile muzicale”

* dialog cu basul Lucian Dolhăscu, invitat special în spectacolul de operă „Indiile Galante”

Operă a compozitorului francez Jean-Philippe Rameau, după un libret de Louis Fuzelier, „Indiile Galante” reunesc un spectacol grandios, care începe cu o uvertură și continuă cu patru acte. În fiecare act, acțiunea se petrece în alt loc de pe pământ (exotic din punctul de vedere al secolului al XVII-lea din Franța) și constă, în esență, dintr-o poveste de dragoste cu final fericit. Cele patru acte, „Le Turc généreux” („Turcul generos”), „Les Incas du Pérou” („Incașii din Peru”), „Les Fleurs” („Florile” din Persia) și „Les Sauvages” („Sălbaticii”, indienii din America de Nord), cuprind numeroase balete și culminează cu un rondo celebru – „Calumet de la paix“ („Pipa păcii”).

Spectacolul a avut premiera la Paris, în 1735. În România a fost montat pentru prima oară la Iași, în urmă cu zece ani, în regia lui Andrei Şerban, care l-a mai pus în scenă în 2003, la Opera Garnier din Paris. Partitura barocă are un grad mare de dificultate, motiv pentru care este întâlnită în puține teatre lirice. Publicul din Iași va avea bucuria de a revedea acest spectacol marți, 14 iunie, de la orele 18:30. Alături de soliști, balerini, Corul și Orchestra Operei Naționale Române Iași, pe scenă vor urca și trei invitați speciali – sopranele Mădălina Barbu și Rodica Vica și basul Lucian Dolhăscu. Am stat de vorbă cu Lucian Dolhăscu despre rolul căruia îi va da viață din nou, dar și despre provocările meseriei sale.

– Veți cânta din nou în „Indiile Galante”, un spectacol bine primit de public. A câta reprezentație este cu dvs. în rolul lui Bellone?

– Sunt onorat să revin pe scena Operei Naționale Române Iași. Mulțumesc conducerii pentru invitație și încrederea cu care am fost primit de fiecare dată. În anul 2012, Opera Națională Română Iași a organizat un casting pentru distribuția spectacolul „Indiile Galante” de Jean Philippe Rameau, unde am fost selectat să fac rolul Bellone. De-a lungul anilor, am făcut acest rol de 15 ori și de fiecare dată a reprezentat o mare provocare.

– E un rol de travesti. Ce i-ați dat dumneavoastră personajului?

– A fost o mare provocare pentru mine să fac acest rol ce implică o transformare totală. Pe toată durata desfășurării artistice a personajului te concentrezi asupra partiturii, jocului de scenă şi abilității vocale. Punctele de sprijin care au definit personajul au fost costumația, machiajul și coafura. Momentul lui Bellone stârnește zâmbete în rândul spectatorilor. Atenție, responsabilitate, asumare, implicare și mult studiu ofer fiecărui personaj pe care îl interpretez.

– Am vorbit de personaj și aș vrea să ne dezvăluiți un secret – cum realizați dvs fiecare rol?

– Trebuie să studiezi zilnic, să îți depășești limitele și să ieși din zona de confort (Bellone reprezintă o provocare) încât vocea să fie mereu antrenată. Tot timpul trebuie să știi să ții ritmul, să fii capabil să reacţionezi în orice situaţie și să poți să exprimi, în esenţă, orice emoţie. Sunt de părere că după ce solistul învață partitura și respectă cu exactitate mișcarea scenică și coregrafia poate să apeleze la imaginația sa, la  cultura şi experienţa proprie, astfel încât să fie capabil să creeze cât mai autentic rolul său, dându-i viaţă şi, în felul acesta, devenind credibil pentru publicul spectator.

– Am început o ușoară călătorie în trecut și vreau să vă întreb cum ați ales Opera? Ce v-a atras la muzică? Ce v-a oferit? Ce i-ați dăruit?

– Talentul mi-a fost descoperit în clasele primare de către profesoara de muzică, tot ea fiind persoana care m-a îndrumat către Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Acolo am studiat un instrument, însă adevărata vocație în muzică urma să o descopăr câțiva ani mai târziu: vocea! Muzica m-a dezvoltat ca om. Sunt mai bogat prin experiențele și sentimentele înălțătoare pe care le-am trăit în toate producțiile muzicale. Am avut șansa să fiu îndrumat de nume celebre cum ar fi Viorica Cortez și Vasile Moldoveanu, iar în prezent studiez canto clasic la clasa doamnei profesoare Doina Dimitriu, în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Din anul 2015 sunt membru în Corul Academic „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii de Stat „Moldova” Iași. Pentru mine, muzica este omniprezentă, iar îndeletnicirile pot fi diverse atâta timp cât rămân în sfera pasiunii mele. Pentru un solist, Opera reprezintă tabloul perfect în care își poate pune în evidență toate calitățile pe care le are precum voce, mișcare scenică și actorie.

– Care a fost primul rol din cariera dvs?

– Debutul meu în cariera solistică a fost în anul 2011, la Opera Națională Română din Iași. Personajul interpretat a fost Dr. Bartolo din opera „Nunta lui Figaro”, de W. A. Mozart.

– Ce vă definește ca artist? Care sunt valorile dvs?

– Talentul, perseverența, determinarea, atenția la detalii și perfecționism sunt valori care mă definesc. Când pui suflet în ceea ce faci nu are cum să nu iasă ceva minunat. Mă consider un om norocos pentru că am ajuns să fac ceea ce îmi place şi să mă dedic întru totul acestui lucru.

– La ce rol visați? Și, de fapt, ce îl determină pe un artist să viseze la un anumit rol?

– Cred că orice solist își dorește să interpreteze un personaj complex din toate punctele de vedere. În cazul meu pot spune că îmi doresc să ajung cât mai repede la performanța de a da viață personajului Filip al II-lea, din opera „Don Carlo” de Giuseppe Verdi.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Mădălina Barbu

„Momentele pline de grație divină sunt atunci când mă aflu pe scenă!”

* dialog cu soprana Mădălina Barbu, invitată special în spectacolul „Indiile Galante”, de Jean Philippe Rameau

Unul dintre cele mai de succes spectacole din repertoriul Operei Naționale Române din Iași, „Indiile Galante”, de  Jean Philippe Rameau, în regia lui Andrei Șerban, revine pe scena teatrului liric. Marți, 14 iunie, cu începere de la ora 18:30, publicul va avea posibilitatea să vadă, pentru prima dată în această stagiune, creația compozitorului francez, care a avut premiera la Opera Iași în urmă cu zece ani. Spectacolul a mai fost montat de Andrei Șerban și la Opera Garnier din Paris, în 2003.
Alături de soliști ai teatrului liric ieșean, Corul, Baletul și Orchestra Operei Naționale Române Iași, spectatorii vor putea urmări și câțiva invitați – soprana Mădălina Barbu, basul Lucian Dolhăscu și soprana Rodica Vica. Am stat de vorbă cu soprana Mădălina Barbu despre muzică și despre bucuriile pe care această artă le aduce.

– În scurt timp, publicul ieșean vă va urmări în rolul L-amour, din opera „Indiile Galante”, de J. P. Rameau. Ce v-a atras la acest rol? Când și unde ați debutat cu el?

– Am avut ocazia să interpretez pentru prima dată rolul L-amour aici, la Iași, în anul 2018. A fost o plăcere să descopăr muzica lui Jean Philippe Rameau în acest colectiv și în regia lui Andrei Șerban. Revin cu plăcere de fiecare dată să interpretez acest rol, este foarte ofertant atât muzical, dar și din punct de vedere regizoral. Apreciez foarte mult și artiștii ieșeni pentru profesionalismul, prietenia și calitățile lor vocale.

– V-ați ales o misiune foarte frumoasă, de a aduce bucurie prin glasul dvs. De cât timp cântați? Ce v-a atras la muzică?

– Eu am început să cânt prin casă de la vârsta de 3 ani, ascultam foarte mult Andrea Bocelli. Apoi, la grădiniță am cântat în serbările care erau organizate și doamna co-repetitoare le-a spus părinților mei că am ureche muzicală și că ar fi bine să urmez un liceu de muzică. Am continuat cu pian în principal, timp de opt ani, apoi, în clasa a IX-a am urmat cursul de canto clasic, după care a venit,  bineînțeles, Universitatea Națională de Muzică din București.

 – Care a fost prima întâlnire cu Opera? Care a fost momentul în care ați simțit că muzica va fi calea dvs de destin?

– Prima dată am fost la Opera de ziua mea, împlineam 9 ani, și am fost fermecată de această lume, de costume, de muzică, de voci. Atunci am simțit că aș putea să fac această meserie pentru tot restul vieții mele.

– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. De pe scenă ce se vede în sală? Ce așteaptă artistul?

– Răsplata cea mai mare pentru un artist sunt aplauzele și zâmbetele publicului. Fără ele noi nu existăm.

– Vocea este un instrument sensibil. Cum aveți grijă de el? L-ați trădat vreodată? V-a trădat?

– Nu fac nimic special, totul decurge normal. Nu pot să zic că ne-am trădat vreodată.

– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul? Mentori, momente dificile, momente pline de grație divină…

– Mă consider extrem de norocoasă, am avut parte de profesori și mentori foarte buni, începând din liceu cu doamna Mariana Chihaia, la facultate și master cu doamna Eleonora Enachescu, iar mai târziu cu doamna Nelly Miricioiu. De asemenea, le-am urmărit pe Natalie Dessay, Sumi Jo și Diana Damrau, fiecare dintre ele având o voce unică și o tehnică aparte. Cel mai dificil moment a fost în timpul pandemiei, când nu am putut să fiu pe scenă și să fac ceea ce iubesc cel mai mult. Ei bine, de aici se înțelege faptul că momentele pline de grație divină sunt atunci când mă aflu pe scenă!

– Fiecare artist are întâlnirile sale de destin. Ale dvs care au fost și cu cine?

– Aștept să mi se întâmple acea întâlnire de destin, încă nu am avut ocazia.

– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să cântați?

– Am avut ocazia să cânt la Opera din Brașov, Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, Filarmonica din Cluj-Napoca, Filarmonica din Sibiu, Filarmonica „George Enescu” din București, Sala Radio, Teatrul Național București, Opera Națională București. Am avut un turneu cu nouă spectacole în Marea Britanie, cu opera „Lakme”. Nu pot spune că am o scenă preferată, toate sunt frumoase în felul lor și este o plăcere să mă aflu acolo de fiecare dată. Visul meu este să fiu cât mai profesionistă ca să pot cânta pe scenele de peste hotare.

– Ați fost și cadru didactic. Ce v-a atras la catedră?

– Am fost, pentru o perioadă scurtă de timp, și cadru didactic, o meserie frumoasă și solicitantă. Mi-am dorit foarte mult să le prezint elevilor lumea încântătoare a muzicii clasice, să descopere pentru ei o viitoare evadare din lumea cotidiană.

– Dacă muzică nu ar fi, ce ar fi? Ce ar face soprana Mădălina Barbu fără muzică?

– Îmi este greu să îmi imaginez viață fără muzică, indiferent de genul muzical abordat. Și totuși, dacă nu aș fi avut o carieră în muzică, aș fi fost medic veterinar. Iubesc animalele, este o altă latură a mea și aș fi fost fericită să le pot ajuta.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Bogdan Mihai

„Legătură dintre artist și public este sacră!”

* interviu cu tenorul Bogdan Mihai, invitat special în spectacolul „Don Pasquale” al Operei Naționale Române Iași

A cântat la Stuttgart Staatsoper, la Dresden Semperoper, Deutsche Oper Berlin, Teatro Verdi Trieste, Opera din Montreal și Suntory Hall din Tokyo, la Opera din Zurich, la Theatre de Chatelet și Theatre des Champs Elysees din Paris, la Grand Teatre del Liceu din Barcelona, Opera de Oviedo în Asturias și la Filarmonica din Berlin ori Grand Theatre de Geneva, la Suntory Hall din Tokyo. A fost primul artist român care a cântat la Opera din Dubai, la inaugurarea instituției, a făcut o premieră și la Teatrul Bolșoi. O carieră impresionantă pentru un tenor tânăr, construită nu într-un foarte lung timp. Aceasta este cartea de vizită a tenorului Bogdan Mihai, alături de care am făcut un scurt parcurs al carierei sale.

– Care este secretul acestei reușite?

– Foarte multă muncă, răbdare, dorință de autodepășire, pasiune și încrederea în maeștrii și impresarii mei, cei cărora le datorez reușitele. Nimic nu mi-a venit din cer în afara harismei (darul suprem al lui Dumnezeu). Pentru fiecare succes, pentru fiecare debut, pentru fiecare rol sau teatru de operă important în care am avut onoarea să cânt am muncit enorm! Este un studiu ce continuă și astăzi și care se va termina numai în ziua în care voi decide să părăsesc scena, iar asta cu siguranță nu se vă întâmpla prea curând! Un secret al succesului în profesia noastră, în arta noastră, îl reprezintă cei 7 ani de acasă! Bunul simț față de muzică, față de scenă, de colegi, de maeștri, față de public. Nimeni nu s-a născut învățat și, indiferent cât de mult succes poate să aibă un artist și indiferent cât de apreciat este de public și de industrie, dacă este arogant, înfumurat și îi tratează cu nasul pe sus pe oamenii cu care interacționează, în fața mea este egal cu zero! Marele bariton Nicolae Herlea, o legendă a scenei lirice românești și internaționale, îmi spunea: „Bogdan, indiferent cât de sus vei urca pe scara succesului, nu uita de unde ai plecat!”. Iată un sfat de viață pe care îl respect cu sfințenie! Niciodată nu am uitat drumul anevoios al urcușului meu, al muncii mele și întotdeauna am respectat pe toată lumea de la mic la mare!

-Aria finală a Contelui Almaviva în „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini – Cessa di piu resistere este o adevărată dantelărie. Care este secretul interpretării?

– Va rămâne pentru totdeauna aria maestrei mele din Italia, legendara soprană Mirella Freni, cea care m-a format ca „tenore di grazia” și care a făcut posibilă schimbarea tehnică de la vocalitatea de bariton liric la cea de tenor. Am studiat această arie cu maestra mea timp de 6 luni. Fiecare virgulă din partitură, fiecare respirație, accent, coloratură, totul în cel mai mic detaliu. Mă veți întrebă de ce șase luni? Răspunsul este simplu: o arie de o asemenea anvergură, dificilă din punct de vedere tehnic, lungă ca durată și mai ales că vine la sfârșitul operei, atunci când deja ești sătul de cântat cele două acte, o face extrem de dificilă și aproape inabordabilă. Acesta este și motivul pentru care în decursul istoriei, foarte multe teatre de operă au ales să taie această arie de final! Eu am avut onoarea și bucuria să o cânt pentru prima dată în România la Opera Națională din București în anul 2007, atunci când am debutat. Pentru acest lucru trebuie să îi mulțumesc marii noastre soprane Mariana Nicolesco, cea care a procurat materialul de orchestră pentru operă și care mi-a dăruit din secretele domniei sale în arta belcanto-ului. Așa am reușit să fac o premieră absolută în România, incluzând această arie finala în spectacol. Premiera pe care aveam să o repet în 2018 pe scena marelui teatru Bolshoi de la Moscova, fiind primul interpret din istoria acestui prestigios teatru care a cântat vreodată acolo această arie.

– Care a fost momentul în care v-ați simțit un artist complet, pe ce scenă l-ați trăit, în ce rol?

– Este foarte greu de ales pentru că fiecare rol, fiecare teatru și fiecare succes au avut parfumul lor. Dacă este să aleg un moment, cu siguranță mă întorc în timp, în anul 2011, când debutam rolul Almaviva în „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini, la Grand Theatre du Chatelet de la Paris. Nu voi uita niciodată studiul cu maestrul Jean Christophe Spinosi și genialul regizor spaniol Emilio Sagi (un geniu absolut al unora dintre cele mai frumoase montări de operă). În fiecare seară, la fiecare final de spectacol, o sală arhiplina și entuziastă ne ovaționa atât de mult încât eram obligați să bissăm finalul operei. Aplauze în ritm de flamenco, ovații, o stare de nedescris! Directorul teatrului de la vremea respectivă, Jean Luc Choplin, spunea că de la spectacolele cu „Don Carlo” de Verdi, ce îi aveau în rolurile titulare pe Karita Mattila, Roberto Alagna și Thomas Hampson, nu a mai existat un asemenea succes. Materialele video aflate în mediul online dovedesc spusele mele.

– Derulând puțin filmul carierei dvs, care au fost momentele-cheie care v-au marcat viitorul?

– Dumnezeu a adus în viață mea oameni minunați, de la care am învățat enorm. Voi începe cu maeștrii mei cu care am studiat intens: Cristina Măgureanu (prima mea profesoară de canto), baritonul Nicolae Constantinescu (maestrul meu în perioada studiilor în Conservatorul din București), soprana Mariana Nicolesco (maestra cu care mi-am făcut studiul de master în belcanto la Brașov) și soprana Mirella Freni (maestra cu care mi-am făcut studiile în Italia și de la care am obținut Bursa „NICOLAI GHIAUROV”, devenind ceea ce sunt astăzi). Pe parcursul formarii mele că artist, am avut imensa bucurie să fiu sfătuit și ajutat de personalități marcante ale liricii: Nelly Miricioiu, Sylvia Gestzy, Rolando Panerai, Virginia Zeani, Eugenia Moldoveanu, Silvia Voinea, Claudia Hanghiuc, Denyce Graves, Ileana Cotrubaș, Nello Santi, Cecilia Bartoli, Angela Gheorghiu și mulți alții! Momentele cheie despre care vorbim sunt de fapt momentele binecuvântate în care am avut șansa să învăț de la domniile lor! Fiecare a apărut în viața mea atunci când aveam cea mai mare nevoie și le mulțumesc din suflet!

– Care a fost primul dvs rol interpretat? Cu ce ați debutat?

– Contele Almaviva în „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini, la Opera Națională din București. Este rolul pe care l-am cântat cel mai mult în viață mea în toată lumea, de peste 270 de ori.

– Ați cântat alături de artișți celebri, ați fost apreciat de nume sonore ale muzicii. Ce ați preluat de la acești titani? Ce apreciați la fiecare dintre ei?

– Modestia, generozitatea și bucuria de a face muzică împreună! Am învățat că fiecare producție de operă este o muncă de echipă și totul se transformă într-o mică familie muzicală unde respectul, admirația și profesionalismul sunt pietre de temelie. Am și acum două rânduri scrise pe un disc de vinyl al marelui Ruggero Raimondi, cu care am cântat de atâtea ori „Don Pasquale” de Donizetti sau „Mose în Egitto” de Rossini și care, în semn de prețuire pentru mine, spunea așa: „Bogdan, resta come sei e avrai un futuro fantastico! Ti abbraccio – Ruggero” – „Bogdan, ramai așa cum ești și vei avea un viitor fantastic! Te îmbrățișez – Ruggero”.

– Ați spus că v-ați compus întotdeauna variațiunile, temele muzicale de bravură, potrivit abilităților dvs. vocale. Care sunt aceste variațiuni, care sunt cele mai apreciate?

– Așa este! O lecție importantă în belcanto este aceea că artistul a avut și are posibilitatea să își compună variațiunile, respectând obligatoriu stilul, pentru a pune în evidență calitățile sale vocale. Este o amprentă personala a artistului, este o menire a noastră și asta face diferența dintre cântăreți și artiști.

– Ce înseamnă și ce presupune să fii un artist de succes și iubit de public?

– Să fii sincer cu tine și cu arta ta! O spun mereu: pe scena suntem goi în fata publicului. Acolo se vede cu adevărat din ce suntem făcuți! Datoria fiecărui artist este aceea de a transmite emoție, emoție pură și adevărată pe care publicul să o preia și să îi răsplătească pe fiecare în parte după merit. Legătură dintre artist și public este sacră! Dacă ne respectăm și ne iubim publicul, îi oferim fără limite tot ce avem noi mai bun!

-Ați cunoscut succesul, ați strălucit pe scenă. V-ați temut vreodată de insucces? V-au copleșit emoțiile? Ați avut momente de blocaj?

– Am avut și am emoții, Slavă Cerului că sunt mereu constructive! Întotdeauna, când pe scenă m-am aflat într-un moment-cheie sau am simțit că nu este o seară fericită, mi-am spus rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul și neputinciosul”. Nu vă puteți imagina cât este de puternică această rugăciune și cât de mult m-a ajutat și mă ajută în viață! Îl am pe Dumnezeu în sufletul meu și știu că totul are o rezolvare, nu îmi este frică, am învățat să nu mă mai tem de nimeni și de nimic. Încerc și învăț să iert cât pot de mult și să fie în jurul meu o stare de bine generală.

– Pe 8 iunie veți cânta în spectacolul „Don Pasquale”, al Operei Naționale Române Iași. Cum a început colaborarea?

– A fost dorința directorului Operei din Iași, tenorul Andrei Fermeșanu, căruia țin să îi mulțumesc din suflet pentru această invitație extraordinară. Este prima dată când vin să cânt la Iași și abia aștept să bucur, alături de colegii mei de scenă, sufletele celor ce vor veni să ne vadă în „Don Pasquale”, de Donizetti.

– Ce vise are tenorul Bogdan Mihai? Care este rolul la care visați și pe ce scenă ați dori să-l interpretați?

– Ca toate să vină în viața mea atunci când Dumnezeu hotăraște! Singurul lucru pe care îl doresc vieții mele este acela că familia mea și oamenii pe care îl iubesc și pe care îi prețuiesc enorm să fie sănătoși! În rest, nu îi cer lui Dumnezeu nimic întrucât mi-a dat enorm. Să se facă voia Lui și vom vedea ce surprize ne oferă viitorul!

A consemnat Maura ANGHEL

Omagiu lui Verdi

Omagiu lui Verdi

Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” a răsunat de aplauzele publicului prezent la Recitalul Verdi, oferit de către soliștii Operei Naționale Române Iași.  Pe scenă au urcat Diana Bucur, Manuela Barna-Ipate, Diana Bîlcu, Laura Scripcaru, Elena Roșca, Maria Miron Sîrbu, Angelica Solomon, Adrian Ionescu, Ovidiu Manolache și Dmytro Melnik. Acompaniați la pian de către maestrul corepetitor Adina Alupei, ei au interpretat arii și duete din cele mai cunoscute opere ale compozitorului italian. De fapt, mulți dintre ei au debutat cu rolul din creațiile lui Giuseppe Verdi, roluri pe care le-au pus în scenă magistral. „Îmi amintesc cu bucurie și de primul meu rol pe scena Operei din Iași. A fost Ramfis din Aida, de Giuseppe Verdi, în 2013, pe vremea când eram încă la Masterat la Cluj-Napoca. Venisem ca invitat în acest minunat spectacol, unde a fost și debutul meu de rol sub bagheta Maestrului Horvath Jozseph, căruia îi mulțumesc din suflet pentru susținere și recomandare. Mi-aduc aminte că imediat după acest debut, am primit un contract de colaborare pe trei ani la Opera din Freiburg”, a zâmbit basul Andrei Yvan.

Sala s-a umplut nu doar de muzică, ci și de o energie benefică, adusă de publicul dornic de spectacole de calitate. La recital au sosit iubitori ai muzicii, care au dorit să-și facă un dar, să trăiască o poveste frumoasă, să inspire parfumul unor epoci uitate. „Cel mai important moment al carierei a fost debutul în primul rol principal  – Violetta Valery, din opera Traviata, un rol ce mi-a lansat mari provocări. Este rolul meu preferat, care m-a ajutat să devin solistă. Traviata este una dintre cele mai cântate opere din lume, m-a responsabilizat foarte mult încă de la început și mi-a dat ocazia să ofer publicului trăirile cele mai intense ale muzicii lui Giuseppe Verdi. Muzica verdiană necesită dramatism, pasiune, rafinament, sensibilitate, o voce versatilă cu un ambitus destul de larg”, a adăugat și soprana Manuela Barna-Ipate.

Basul Teodor Busnea a început colaborarea cu Opera din Iași în urma unei audiții în cor pentru spectacolul „Aida”. „După această audiție, următorii șapte ani i-am petrecut în cadrul corului, timp în care am avut și roluri solistice. Rolul în care am debutat și care mi-a deschis oportunitățile a fost Sparafucile, din opera Rigoletto, pe care l-am interpretat de cele mai multe ori, în diferite regii și distribuții”, a punctat artistul. Deci, tot Verdi! Pentru soprana Diana Bucur, „Violetta Valery din Traviata a fost, timp de mulți ani, cel mai important rol de artistic liric. Ai multe de arătat, multe de pus din tine. Aşa este mereu când trăieşti din plin viaţa personajului căruia i-ai dat viaţă. Rolul implică o trecere prin toate registrele vocale, emoționale și actoricești. Este unul dintre cele mai cântate titluri de operă din lume, statistic vorbind, ceea ce îi aduce o încărcătură deosebită, o aură aparte la nivelul conștiinței publicului”. Public care a răsplătit măiestria artiștilor cu aplauze, zâmbete și promisiunea că va reveni în sălile de spectacol.

Giuseppe Verdi a fost unul dintre cei mai mari compozitori de operă din lume. Potrivit unor statistici, „Traviata”, „Aida” și „Rigoletto” sunt în mod constant printre operele verdiene cel mai des interpretate, având câteva sute de reprezentații anuale în toată lumea.

Maura ANGHEL