Interviu cu soprana Elena Moșuc

„Îmi doresc să cânt cât mai mult și să aduc multă bucurie celor care mă ascultă și mă iubesc.”

* dialog cu soprana Elena Moșuc, una dintre cele mai valoroase voci ale lumii.

Ce poți să spui atunci când ai în față una dintre marile voci ale lumii decât un „Mulțumesc, Doamne” și să faci o reverență în fața artei? Ce dorință poți să ai atunci când te întâlnești cu una dintre cele mai apreciate soprane ale globului decât să speri că acel timp pe care ți l-a oferit se va repeta? O întâlnire de care să te bucuri din tot sufletul și pe care să o împărtășești cu toți cei care iubesc muzica, onorează opera și artiștii, ei așa cum face zi de zi soprana Elena Moșuc, pe care ieșenii au ascultat-o seara trecută în spectacolul „Traviata”. Reprezentația a încheiat săptămâna aniversară dedicată Operei Naționale Române din Iași, care a împlinit 65 de ani de la prima stagiune.

– Din nou în Iașul drag, din nou acasă, pe scena Operei unde ați debutat, în urmă cu mai bine de 30 de ani. Cum este fiecare revenire la Opera ieșeană? Cu ce gânduri veniți acum?

– Ultima oară am cântat la Iași în 2013, într-o seară de decembrie, în spectacolul „Traviata”. Am fost Violetta Valery, acest rol superb și foarte interesant prin complexitatea lui. Un an mai târziu am avut două concerte crossover foarte frumoase, apoi a urmat o pauză lungă, de șapte ani. Am revenit de multe ori la Iași, am vizitat orașul, familia, dar apariții pe scena Operei, pe sfânta scândură a teatrului, nu am mai avut până în această seară. Revin cu mari emoții și cu imensa bucurie a reîntâlnirii cu publicul ieșean. Din păcate, situația pandemică ne obligă să avem disponibile doar o treime din locuri, ceea ce mă întristează foarte mult pentru că eu știu că sunt iubită de ieșeni, care mereu mă așteaptă cu brațele deschise. O dovadă este și faptul că biletele pentru acest spectacol s-au vândut în opt sau nouă minute, după cum mi s-a spus, ceea ce mă bucură enorm. Când eram elevă la Liceul Pedagogic visam să fiu pe scena Teatrului Național din Iași, pe scena Operei. Muzica m-a căutat mereu și mi-a îndrumat pașii pe toate scenele mari internaționale, dar emoția pe care o am atunci când sunt acasă nu se poate explica în cuvinte. Este ceva care doar se trăiește și simt bucuria celor care abia așteaptă să-mi asculte vocea. Sunt fericită să cânt în spectacolul care va încheia o săptămână festivă a Iașului și a Operei, care a împlinit 65 de ani de existență.

– Emoțiile sunt firești, de Iași vă leagă începuturile…

– Am avut marea bucurie și am fost norocoasă să lucrez ore de canto cu membri fondatori importanți ai Operei din Iași. Prima mea profesoară a fost celebra soprană Mioara Cortez, am lucrat apoi  cu basul George Popa, cu Gina Tripa-Tăbăcaru, care au fost fondatori și mă simt legată, prin intermediul lor, de începuturile Operei Naționale Iași. Au urmat și alți profesori importanți, care au avut ceva de spus pe scena acestei operei, a cărei importanță este vitală pentru cultura românească. Pe scena teatrului s-au aflat nume mari încă de la început. Am avut ocazia să urmăresc soliști nemaipomeniți, de la care am învățat foarte mult atât prin intermediul orelor de canto, dar și urmărindu-i pe scenă. Când am început cursurile Conservatorului, în 1990, după ce aveam deja 10 ani de studiu, am avut-o ca profesoară pe doamna Adriana Severin, un nume sonor pentru lirica românească, de la care am învățatat enorm într-un singur an. Fiind studentă la cursurile fără frecvență, nu am putut lucra mai mult cu domnia sa. La doar un an după ce am fost admisă la studiile universitare ieșene, am început contractul la Zurich, pe care îl consider adevăratul meu conservator. Am stat alături de mari nume ale muzicii – Placido Domingo, Jose Carreras, Mirella Freni, Nicolai Ghiaurov, Alfredo Kraus, Leo Nucci, Francisco Araiza. Am lucrat cu regizori și dirijori foarte importanți. Crescând în această atmosferă de înaltă profesionalism, m-am dezvoltat și eu foarte frumos, am muncit foarte mult, am fost foarte receptivă la tot ceea ce a putut să-mi îmbogățească repertoriul interpretativ, tehnica vocală, stilul, absolut tot ceea ce ajută un solist ca să ajungă celebru.

– În această seară, publicul din Iași va fi alături de dvs la spectacolul „Traviata. Multe artiste spun că Violetta Valery este rolul la care visează fiecare soprană. La dvs cum a fost?

– Rolul este foarte complex, cere o vocalitate interesantă, amplă, cu posibilități vocale din registrul grav și până la cel supraaccut, cere lejeritate, dramatism, finețuri, rafinament prin filigranul frazelor, al îmbinării sunetelor. Îl poți aborda dacă ai o tehnică vocală măcar aproape perfectă, dacă nu perfectă. De fapt, toate rolurile, în special cele din bel canto, cer o pregătire foarte bună din toate punctele de vedere în primul rând vocal, apoi scenic, interpretativ, foarte multă expresie în cânt și în mișcare. „Traviata” fiind o operă foarte des cântată, există în repertoriul tuturor operelor din lume. Nu cred că există teatru care să n-o fi pus în scenă. Fiind atât de des întâlnită în repertorii, și rolul Violettei a fost interpretat de multe soprane, de la lirice până la dramatice. Trebuie să găsim mereu drumul de mijloc și să căutăm să dăm viață unui personaj cu un destin tragic, pe care nu cred că și l-ar fi dorit. A fost o victimă a vremurilor sale, un suflet nobil, dar obligată pe atunci să facă anumite compromisuri. Îi descoperim noblețea sufletului pe tot parcursul dramei, pe măsură ce opera lui Verdi, inspirată din „Dama cu Camelii”, curge pe scenă. Este adevărat că fiecare soprană visează să interpreteze acest rol, așa cum visează și la Norma, pe care l-am avut zilele trecute la Opera București. I se spune „rolul rolurilor” pentru că este foarte lung, dramatic. Este visul multor soprane, dar puține și-l împlinesc pentru că impune o anumită maturitate vocală. Legat de rolul Violettei Valery, fiecare soprană îl poate cânta încă de la începuturile carierei, dacă are o anumită maturitate în tehnica vocală. Rolul este destul de pretențios și dacă nu rezolvi partea tehnică nu ajungi la cea interpretativă și expresivă. Misiunea noastră este de a crea emoții artistice pe care nu le poți oferi dacă nu ai ce să transmiți. Emoțiile artistice vin prin cânt. Fiecare cântăreț are o voce unică, un instrument unic, cu care caută să rezolve cât mai bine partitura compusă de toate geniile creatoare muzicale. Verdi este considerat apogeul muzicii italiene, iar operele sale sunt destul de dificil de abordat. Trebuie să ai o tehnică vocală și respiratorie aproape perfecte pentru a rezolva partitura, trebuie să ai o interpretare care să stârnească emoții artistice care să ajungă la public. Noi trebuie să încântăm publicul prin voce, interpretare și prezență scenică.

– Ați debutat la Scala din Milano cu acest rol.

– Am debutat la Scala din Milano după 17 ani de carieră și a fost foarte bine așa pentru că pe scena Olimpului Operei nu poți ajunge decât dacă ai ceva de spus. Evident că după atâția ani de experiență am avut ceva de spus prin arta mea, care a ajuns la inima publicului italian. Am fost privilegiată și norocoasă că am avut ocazia să cânt sub bagheta dirijorului Lorin Maazel, o legendă și un muzician excepțional care m-a apreciat când am avut audiție la Scala și imediat m-a angajat pentru acest rol foarte important. Să debutezi la Scala cu un rol verdian, și mai ales cu Violetta, nu este de ici, de colo. Am fost foarte fericită să primesc această invitație pe care am onorat-o foarte frumos, cu succese permanente. De la Scala, ca de altfel de pe toate scenele din lume, am amintiri foarte plăcute. Am fost foarte bine pregătită, am dat tot ce a fost mai bun din mine, mi-am pus sufletul pe tavă pentru că îmi iubesc publicul și am vrut să-i ofer ceva frumos, prin arta mea. Am cântat cred că vreo 150 de spectacole cu „Traviata”, plus arii în numeroase concerte. Este un rol care mi se potrivește mănușă, este perfect pentru vocalitatea, sufletul și posibilitățile mele și mă bucur că voi îl voi readuce pe scena ieșeană.  Am debutat la Iași cu acest rol, l-am cântat în toată lumea, s-a maturizat foarte mult, a crescut enorm, a devenit mult mai interesant, are mai multe fațete artistice. Am ocazia să prezint ieșenilor o Violetta Valery mai interesantă și prin prisma experienței și vârstei mele. Noi, artiștii, nu suntem aceleași persoane de acum 30 de ani. M-am schimbat și m-am îmbogățit foarte mult muzical prin toate producțiile și colaborările cu diferiți artiști, regizori, dirijori. Este normal să crești un rol și să-l aduci la o maturitate și interpretare interesantă.

– Din toate rolurile pe care le-ați avut, care v-a rămas lipit de suflet? Există vreunul pe care să vi-l fi dorit și să nu-l fi făcut?

– Fiecare rol este interesant prin el însuși. Așa cum nu există nicio operă la fel, chiar dacă se aseamănă, fiecare rol este unic prin felul în care a fost compus, prin arhitectura sa, prin frazare, prin tot. Referindu-mă la stil, cred că bel canto este cel mai potrivit pentru mine. Este și cel mai greu, dar eu mereu am fost aruncată în apă rece… Directorul meu de la Zurich, Alexander Pereira, a vrut să mă crească de la începutul carierei, mi-a dat mereu cele mai grele roluri și bine a făcut pentru că am fost nevoită să muncesc foarte mult ca să le rezolv tehnic foarte bine. Am lucrat încă de la început cu personalități ale muzicii. Mi-am perfecționat tehnica vocală italiană, cea adevărată, cu o profesoară de canto de la Milano, Mildela D’amico. La rândul ei, a lucrat cu o altă maestră a altor cântăreți celebri, printre care Renata Scotto. Maestra ei se numea Mercedes Llopart, era foarte apreciată, urmărită de mulți cântăreți celebri. Tehnica vocală italiană este baza cântului. Dacă o ai, poți să cânți orice stil. Bel canto este cel mai greu pentru că impune o tehnică vocală perfectă, partiturile fiind foarte pretențioase. Au multe acrobații vocale prin cadențe, coloraturi, fiorituri, cantilene frumoase, fraze lungi, eterice, intercalate cu momente de dramatism. Cere un cântăreț complex, care are o tehnică vocală solidă. Mi s-au lipit de suflet rolurile din „Lucia di Lammermoor”, Elvira din „Puritani”, Gilda, Violetta Valery. În timp, rolurile au crescut prin complexitate ajungând la cele din trilogia „Tudor”, de Donizetti, spre exemplu, adică Ana Bolena, Maria Stuarda. Și da, îmi lipsește din repertoriu rolul Elisabeta, din aceeași trilogie, rol pe care l-am învățat, dar nu l-am interpretat încă pe scenă, am cântat doar ariile în concert. Mi s-a oferit în urmă cu vreo 20 de ani, dar l-am refuzat pentru că, din punct de vedere tehnic, nu eram la nivelul de acum. Eram foarte bine, dar nu pentru acest rol, care este unul de maturitate. Sunt convinsă că va veni și rândul lui, iar eu voi completa trilogia. Alte roluri pe care le țin lângă suflet sunt Norma, chiar am avut o premieră zilele trecute la Opera București, care împlinește 100 de ani, Lucrezia Borgia, Giselle, un rol mostru, extrem de greu, dar care a fost rezolvat foarte onorant. Îmi sunt lipite de suflet rolurile de bel canto pentru că îmi place să mă joc cu sunetele, cărora le dau viață, le interpretez pentru a face muzică adevărată.

– Ați afirmat de multe ori că ați început să cântați în biserică, iar cântul angelic v-a ajutat mereu. Ce este cântul angelic? Cum poate un artist să-l atingă?

– Un cântec angelic este pur, așa cum este muzica lui Bellini. Dacă mă gândesc la Norma, acolo am fraze angelice, eterice, suspendate, care vin de Sus. Nu este ceva concret, ci provine dintr-o altă dimensiune. De mic copil am cântat în biserică unde nu poți face nicio interpretare decât dacă ai dimensiunea Divinității în voce, pe care o aveam de la Dumnezeu. Respirația este Duhul Sfânt din mine și pun foarte mult accent pe ea. În momentul în care cânt, acel Duh Sfânt dă viață sunetelor. Cântul angelic este foarte aproape de Dumnezeu și l-am înțeles mai bine atunci când am crescut și am ajuns în Corul Mitropoliei din Iași, unde am fost sub coordonarea domnului Alexandru Verdeș. Cu ajutorul dumnealui mi-am perfecționat cântecul angelic în momentul în care am avut o oarece experiență și o anumită tehnică vocală. Acest lucru nu se poate înțelege de la început, se dezvoltă în voce o dată cu trecerea timpului, când creștem cântând un repertoriu din ce în ce mai bogat, mai expresiv. Am fost foarte impresionată atunci când am ascultat pentru prima oară Corul Mitropoliei pentru că printre momentele de forte, când răsuna întreg lăcașul, erau multe momente intime de cânt în piano, în pianissimo. Acesta este cântul angelic, care este mult mai aproape de Dumnezeu decâ acel cânt concret, expansiv și exteriorizat. Este un cânt concentrat în piano și pe fraze eterice, iar ca să-l obții ai nevoie de o anumită tehnică vocală, bazată pe respirație.

– Școala românească de muzică a dat nume mari, la nivel internațional. Unde credeți că se situează, ca nivel de pregătire pe care îl oferă viitorilor artiști? Căror școli cunoscute s-ar putea alătura?

– Școala românească de canto este foarte bună pentru că limba noastră este foarte apropiată de cea din Italia, unde s-a născut opera. În urmă cu mulți ani l-am întrebat pe maestrul Corneliu Calistru (dirijor și fost director al Operei din Iași – n.r.), cu care am debutat și cu care am făcut multe spectacole și concerte, de ce oare opera s-a născut în Italia? Iar domnia sa mi-a spus: „Măi, uite un răspuns foarte simplu – Acolo este cald, iar când stă sub razele soarelui, lumea are tendința de a cânta. Unde este frig, nu prea îți vine să cânți”. Am păstrat răspunsul domniei sale, mi-a plăcut. Limba muzicii italiene este bazată pe o intercalare de consoane și vocale, ultimele fiind mai numeroase, ceea ce ajută la  emisia sunetelor. Pentru mine, cel puțin, este mult mai ușor să cânt în italiană, spre deosebire de germană, care are foarte multe consoane. Școala românească de canto este foarte importantă pentru că a avut mulți soliști care au studiat cu maeștri italieni și au dus tehnica vocală mai departe. Am avut și avem mulți cântăreți apreciați în toată lumea, ne mândrim cu nume importante. Mă gândesc la Haricleea Darcle, Virginia Zeani, Mariana Nicolesco, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Ionel Voineag și mulți alții. Școala românească de muzică s-ar putea alătura celei italiene.

– Aveți o experiență incomensurabilă, studii finalizate cu un doctorat Summa Cum Laude la București. V-ați gândit să abordați și latura pedagogică? V-ar plăcea să deschideți o școală de muzică sau să vă alăturați unei universități de arte?

– Da! În urmă cu câțiva ani am avut primul meu masterclass în Japonia, cu câteva reeditări. Au fost primele mele experiențe cu studenții. Erau foarte receptivi. Ca absolventă de Liceu Pedagogic, știu foarte bine cum să abordez cântărețul, să-i explic pas cu pas ce trebuie să facă pentru a obține o emisie cât mai corectă și frumoasă. Mi-am dat seama că am acest talent. Am mai făcut masterclassuri în Elveția, în România. Am primit o invitație din partea Conservatorului din București de a mă alătura corpului academic și sper să se concretizeze anul viitor. Ar fi foarte onorant pentru mine să fac parte din grupul celor care pregătesc cântăreți la Universitatea Națională de Muzică din București. Dacă propunerea se va concretiza, am ambiția să fac cea mai bună școală de canto din lume. Ori de câte ori am preluat un proiect l-am făcut bine. Dacă voi aborda și cariera pedagogică, vreau să fie la superlativ. Lucrând cu studenții, mi-am dat seama că am multe lucruri de spus. Alături de ei mi-am amintit detalii din cariera și experiența mea din care ei vor avea ce învăța, dacă vor fi receptivi.

– Nu sunteți doar un muzician cu har, ci și o pictoriță dăruită. Ce înseamnă pentru dvs iconografia? Ce v-a adus nou în viață?

– Pictura mi-a plăcut mereu, m-a pasionat de mic copil, dar nu m-am dedicat ei așa cum ar fi trebuit. În urmă cu doi ani am urmat câteva cursuri de pictură bizantină la Parohia Ortodoxă din Zurich, predate de doamna Ruxandra Lăcătuș, care vine periodic în Elveția. M-am înscris și eu, am învățat regulile de bază, iar de anul trecut, de când a venit această nenorocire cu noul coronavirus, m-am dedicat picturii zilnic. A devenit ca un drog pentru mine! Pot trăi foarte bine din muzică, din sunele care mă înnobilează, dar am constatat că pictura mă bucură enorm, la fel ca și cântul. Cu fiecare icoană m-am perfecționat, așa cum am făcut cu fiecare rol. În muzică îmi place să mă joc cu toate nuanțele și dinamicile, iar în pictură mă joc cu toate culorile pe care le vedem și îmi exprim creativitatea de care mă bucur din plin. Îmi place să descopăr multe lucruri, să creez, să diversific cât mai mult ceea ce fac. Îmi place să mă descopăr. Așa cum muzica m-a chemat la ea, așa și pictura m-a căutat și m-a găsit. De câte ori vin în România îmi cumpăr blaturi pentru icoane, care nu se găsesc în Elveția, acolo nefiind o tradiție în iconografie. Am pictat și pe pânză, dar icoanele pe lemn sunt mult mai rafinate, iar rafinamentul mă preocupă. O parte din icoane le-am păstrat, dar multe le-am oferit. Cel mai frumos cadou pe care poți oferi este cel realizat de mâna ta. Prin icoană, o parte din mine și din sufletul meu sunt oferite în dar.

– Un gând pentru Opera din Iași – ce vă doriți pentru teatrul în care ați debutat?

– Îmi doresc foarte multe lucruri pentru Opera din Iași, în primul rând să aibă posibilitatea de a realiza mai multe producții interesante. Îmi doresc să atragă cât mai mulți spectatori. Știu că publicul din Iași este educat, iubește calitatea și ar trebui să i se ofere un repertoriu cât mai variat. Evident, acest lucru depinde și de partea financiară, care este destul de limitată. Toate operele din țară au mari probleme financiare și îmi este greu să înțeleg de ce pentru că arta este hrană pentru noi. Sufletul nostru se îmbogățește, crește din punct de vedere spiritual dacă este hrănit cu muzică, pictură, dans. Opera este cea mai completă și complexă artă. Publicul vine la teatru să se refugieze într-o altă lume decât cea reală, care nu mai este frumoasă. Omul are nevoie de frumos, iar opera și teatrul i le oferă. Îi doresc Operei din Iași o viață cât mai lungă și să dea generații de cântăreți și muzicieni excepționali, așa cum au fost și până acum. Este bine să aducem un omagiu celor care au pus bazele acestei instituții importante și îmi exprim recunoștința față de toți cei care au pășit înaintea mea pe această scenă minunată. Am avut ocazia să văd spectacole de înalt nivel artistic și îmi aduc aminte că repertoriul Operei era vast, mult mai mare decât cel actual. Păcat că titlurile s-au mai redus, dar să sperăm că într-o zi și în domeniul artei, în special al muzicii, va fi mai bine.

– Ce vis ascuns are Elena Moșuc, ce dorință arzătoare aveți? 

– Visul meu este să cânt. Placido Domingo spunea că noi suntem ca păsărelele, trebuie să cântăm toată viața, cât putem. Îmi doresc să cânt cât mai mult și să aduc multă bucurie celor care mă ascultă și mă iubesc. Am un motto pe care de multe ori îl repet – Io son l’umile angela del genio creator. Asta spune Adriana Lecouvreur (opera compusă de italianul Francesco Cilea – n.r.), adică „Eu sunt instrumentul umil al geniului creator”. Eu îmi doresc să fiu un instrument cât mai perfect pentru că iubesc ceea ce fac, iubesc muzica și să dea Domnul să pot cânta cât mai mult timp. La mulți ani, Operei Naționale Române din Iași!

A consemnat Maura Anghel

Născuta la Iași, Elena Moșuc a studiat la Universitatea de Muzică „George Enescu”. A câștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind ARD Wettbewerb, concursul televiziunilor germane în 1990, care i-a deschis drumul unei cariere internaționale, și i s-au decernat multe distincții și premii prestigioase. În 2005, Președinția României i-a acordat titlul de Ofițer al Artelor, înaltă recunoaștere a meritelor ei excepționale. În 2009 a obținut titlul de Doctor în muzică Summa cum laude la Universitatea de Muzică din București și a fost desemnată Femeia Anului 2009. În 2010, a primit titlul de Cetățean de onoare al Iașului, iar în 2015 i se acordă Marele Premiu al Operelor Naționale din România. În 2019, a reușit extraordinara performanță de a câștiga „Oscar della Lirica”, cea mai prestigioasă distincție internațională a muzicii de operă, echivalentul muzical al Premiilor Oscar pentru cinematografie. Astfel, Elena Moșuc a devenit cea mai valoroasă soprană a lumii.

Elena Moșuc a început cariera internațională la Opera din Zürich, unde și-a demonstrat talentul în diverse roluri, majoritatea interpretate în toată lumea,  precum Regina Nopții (interpretat de 250 de ori), Konstanze, Donna Anna, Zerbinetta, Lucia, Linda di Chamounix, Elvira, Gilda, Violetta, Mimi, Musetta, Micaela, Maria Stuarda, Norma. A fost invitată să cânte atât în întreaga Europă, pe cele mai faimoase scene internaționale (la Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs-Elysées din Paris, Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, Bucuresti, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv etc.) și în festivaluri de renume (Salzburg, Arena din Verona, Savonlinna în Finlanda, Torre del Lago – Italia), cât și în SUA (la Metropolitan Opera New York și Dallas), în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Sir Colin Davis, Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev etc și cu regizori de marcă (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej etc.)