Orice moment aniversar invită nu doar la bucurie, ci și la reflecție. În aceeași măsură, orice moment aniversar poate oferi, dacă este bine înțeles, o nouă cale deschisă. Este punctul în care se află, cred, Opera Națională Română din Iași la momentul împlinirii a 65 de ani de ființare instituțională. E punctul în care se pot trasa, intersubiectiv, liniile directoare ale unui Manifest pentru o Operă Deschisă. În contextul unei explicații relative la sintagma pe care o „împrumut” din gândirea lui Umberto Eco – menținându-i sensul filosofic, dar conferindu-i și un atribut instituțional, după cum se va vedea –, componenta managerială vine abia la urmă. În firescul lucrurilor, prim-planul e ocupat – și așa trebuie să rămână mereu – de Oamenii Operei, fie aceștia artiștii și publicul fără de care ei nu pot exista, regizorii, coregrafii, scenariștii, personalul tehnic și administrativ. Cu toții, împreună, creează o lume. Este acea lume magică a teatrului liric și a baletului pe care ieșenii, și nu doar ei, o văd și o ascultă pe scena Operei din Iași de 65 de ani încoace. Este, cum ar spune Edmund Husserl, o „lume a vieții” (Lebenswelt).
Cum prinde viață această lume? Iată un prim pas al reflecției invocate la început. În anul în care Opera Națională Română din Iași își aniversează cei 65 de ani, am privilegiul încercării de a răspunde la această întrebare pe baza experienței provocatoare pe care o am din luna martie încoace. Pentru a mă menține în cadrele limbajului husserlian – știind că, da, este posibilă o fenomenologie a realizărilor culturale! –, voi apela la o reducție, la o „punere între paranteze” (Einklammerung) a tuturor pre-judecăților (în sens gadamerian) vehiculate în spațiul public referitor la evoluția de până astăzi a Operei ieșene. O astfel de suspendare (epoché) îmi oferă accesul, din câte îmi este îngăduit să sper și să îmi dau seama, la înțelegerea hermeneutică (Verstehen) a nașterii actului artistic și a lumii pe care acesta o poartă cu sine. Este vorba aici despre „complementaritate”, una care evidențiază, în premieră într-o intervenție publică pe care o asum (orice text publicat, implicit cel de față, este astfel), relația directă dintre infinitatea interpretărilor ce pot fi alocate de fiecare subiect implicat unui act propriu teatrului liric (operă și operetă, incluzând, evident, componenta instrumentală a fiecăreia în parte) sau baletului (ibidem) și structura culturală de profunzime pe care aceste interpretări o împărtășesc.
Aceasta este, cred, intersecția din care se naște „lumea vieții” Operei noastre (iar cadrul poate fi, bineînțeles, extins, având valențe universale), printr-un joc intersubiectiv al percepțiilor, implicând trăiri, sentimente și multă, multă dăruire. În acest proces al creației culturale prin „umplere cu sens” (același Husserl amintește, într-un loc, despre faptul că „orice realitate există doar prin «donație de sens»”), fiecare actant are contribuția sa specifică, indiferent că se află pe scenă, în fosa orchestrei, în culise, în stal, la lojă sau balcon ori participă virtual la spectacole, grație noilor tehnologii ale comunicării. Fiecare, deci, „dirijează lumea” și, astfel, îi „descoperă magia”. Îmi spun că aceasta este semnificația profundă a Operei Deschise și că această bună înțelegere a faptului că nu poate exista teatru liric și nici balet, ca opere de artă, în absența „ființărilor” ce le fac posibile (artiștii, publicul, partenerii culturali, economici și media, toți cei implicați, comunitatea ieșeană în ansamblul său) reprezintă un al doilea pas al reflecției pe care aniversarea din acest an o aduce în fața tuturor celor care îndrăgesc ONRI. În acest sens profund, Opera Deschisă nu poate fi o „monadă fără uși și fără ferestre”, ci devine o experiență multidimensională, printr-un proces (noesis) finalizat cu rezultatul „intenționalității” (noema), al ceea ce intenționăm să facem atunci când, cu fiecare spectacol, construim această Lume. Și îndrăznesc să spun că niciunul dintre spectacolele din repertoriul ONRI (din trecut, prezent sau viitor) nu poate eluda această realitate, această Lebenswelt, fiind realitatea însăși. Așa cum a fost, cum este și cum va fi creată de intersubiectivitatea Oamenilor Operei.
Componenta managerială a Operei Deschise vine, cum spuneam, abia la urmă și ea implică atributul instituțional despre care aminteam la început. În înțelegerea mea, care, la rându-i, are nevoie de complementaritatea intersubiectivă invocată, Opera Deschisă este adaptabilă. Instituțional, trebuie să răspundă provocărilor noutății fără a-și altera profilul „aristocratic”, se îndreaptă paideutic spre noi categorii de public spre a le aduce la înălțimea scenei, respectă individualitățile și sensibilitățile respingând orgoliile care macină, îndeobște, lumea noastră culturală, își fixează obiective de anvergură în sensul unor bucurii viitoare ale efortului comun. Ca Operă Deschisă, Opera Națională Română din Iași nu se poate bloca provincial (fapt înțeles de generațiile a căror memorie istorică am căutat, în acest an, să o recuperăm în mod onest), ci are datoria de a se deschide lumii. Pentru că lumea pe care o creează prin fiecare spectacol este parte integrantă a întregii lumi.
Acest album, elaborat spre a marca aniversarea de 65 de ani într-un timp foarte scurt și cu un efort imens (mulțumesc, Andrei Fermeșanu, mulțumesc, Aliona Paciurca, mulțumesc, Cătălin Sava, mulțumesc, Ligia Fărcășel, mulțumesc, Cristina Todi, mulțumesc, Ozolin Dușa!), oferă imagini ale Lumii Vieții de la Opera ieșeană. Împreună cu Galeria Oamenii Operei, pe care am constituit-o și inaugurat-o, de asemenea, în acest mandat, ar putea re-prezenta substratul profund al construcției instituționale a unei Opere Deschise, așa cum ONRI merită și poate să fie.
Prof. univ. dr. Florin-Daniel ȘANDRU