Category Archives: Uncategorized

Interviu cu soprana Mădălina Barbu

„Momentele pline de grație divină sunt atunci când mă aflu pe scenă!”

* dialog cu soprana Mădălina Barbu, invitată special în spectacolul „Indiile Galante”, de Jean Philippe Rameau

Unul dintre cele mai de succes spectacole din repertoriul Operei Naționale Române din Iași, „Indiile Galante”, de  Jean Philippe Rameau, în regia lui Andrei Șerban, revine pe scena teatrului liric. Marți, 14 iunie, cu începere de la ora 18:30, publicul va avea posibilitatea să vadă, pentru prima dată în această stagiune, creația compozitorului francez, care a avut premiera la Opera Iași în urmă cu zece ani. Spectacolul a mai fost montat de Andrei Șerban și la Opera Garnier din Paris, în 2003.
Alături de soliști ai teatrului liric ieșean, Corul, Baletul și Orchestra Operei Naționale Române Iași, spectatorii vor putea urmări și câțiva invitați – soprana Mădălina Barbu, basul Lucian Dolhăscu și soprana Rodica Vica. Am stat de vorbă cu soprana Mădălina Barbu despre muzică și despre bucuriile pe care această artă le aduce.

– În scurt timp, publicul ieșean vă va urmări în rolul L-amour, din opera „Indiile Galante”, de J. P. Rameau. Ce v-a atras la acest rol? Când și unde ați debutat cu el?

– Am avut ocazia să interpretez pentru prima dată rolul L-amour aici, la Iași, în anul 2018. A fost o plăcere să descopăr muzica lui Jean Philippe Rameau în acest colectiv și în regia lui Andrei Șerban. Revin cu plăcere de fiecare dată să interpretez acest rol, este foarte ofertant atât muzical, dar și din punct de vedere regizoral. Apreciez foarte mult și artiștii ieșeni pentru profesionalismul, prietenia și calitățile lor vocale.

– V-ați ales o misiune foarte frumoasă, de a aduce bucurie prin glasul dvs. De cât timp cântați? Ce v-a atras la muzică?

– Eu am început să cânt prin casă de la vârsta de 3 ani, ascultam foarte mult Andrea Bocelli. Apoi, la grădiniță am cântat în serbările care erau organizate și doamna co-repetitoare le-a spus părinților mei că am ureche muzicală și că ar fi bine să urmez un liceu de muzică. Am continuat cu pian în principal, timp de opt ani, apoi, în clasa a IX-a am urmat cursul de canto clasic, după care a venit,  bineînțeles, Universitatea Națională de Muzică din București.

 – Care a fost prima întâlnire cu Opera? Care a fost momentul în care ați simțit că muzica va fi calea dvs de destin?

– Prima dată am fost la Opera de ziua mea, împlineam 9 ani, și am fost fermecată de această lume, de costume, de muzică, de voci. Atunci am simțit că aș putea să fac această meserie pentru tot restul vieții mele.

– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. De pe scenă ce se vede în sală? Ce așteaptă artistul?

– Răsplata cea mai mare pentru un artist sunt aplauzele și zâmbetele publicului. Fără ele noi nu existăm.

– Vocea este un instrument sensibil. Cum aveți grijă de el? L-ați trădat vreodată? V-a trădat?

– Nu fac nimic special, totul decurge normal. Nu pot să zic că ne-am trădat vreodată.

– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul? Mentori, momente dificile, momente pline de grație divină…

– Mă consider extrem de norocoasă, am avut parte de profesori și mentori foarte buni, începând din liceu cu doamna Mariana Chihaia, la facultate și master cu doamna Eleonora Enachescu, iar mai târziu cu doamna Nelly Miricioiu. De asemenea, le-am urmărit pe Natalie Dessay, Sumi Jo și Diana Damrau, fiecare dintre ele având o voce unică și o tehnică aparte. Cel mai dificil moment a fost în timpul pandemiei, când nu am putut să fiu pe scenă și să fac ceea ce iubesc cel mai mult. Ei bine, de aici se înțelege faptul că momentele pline de grație divină sunt atunci când mă aflu pe scenă!

– Fiecare artist are întâlnirile sale de destin. Ale dvs care au fost și cu cine?

– Aștept să mi se întâmple acea întâlnire de destin, încă nu am avut ocazia.

– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să cântați?

– Am avut ocazia să cânt la Opera din Brașov, Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, Filarmonica din Cluj-Napoca, Filarmonica din Sibiu, Filarmonica „George Enescu” din București, Sala Radio, Teatrul Național București, Opera Națională București. Am avut un turneu cu nouă spectacole în Marea Britanie, cu opera „Lakme”. Nu pot spune că am o scenă preferată, toate sunt frumoase în felul lor și este o plăcere să mă aflu acolo de fiecare dată. Visul meu este să fiu cât mai profesionistă ca să pot cânta pe scenele de peste hotare.

– Ați fost și cadru didactic. Ce v-a atras la catedră?

– Am fost, pentru o perioadă scurtă de timp, și cadru didactic, o meserie frumoasă și solicitantă. Mi-am dorit foarte mult să le prezint elevilor lumea încântătoare a muzicii clasice, să descopere pentru ei o viitoare evadare din lumea cotidiană.

– Dacă muzică nu ar fi, ce ar fi? Ce ar face soprana Mădălina Barbu fără muzică?

– Îmi este greu să îmi imaginez viață fără muzică, indiferent de genul muzical abordat. Și totuși, dacă nu aș fi avut o carieră în muzică, aș fi fost medic veterinar. Iubesc animalele, este o altă latură a mea și aș fi fost fericită să le pot ajuta.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Bogdan Mihai

„Legătură dintre artist și public este sacră!”

* interviu cu tenorul Bogdan Mihai, invitat special în spectacolul „Don Pasquale” al Operei Naționale Române Iași

A cântat la Stuttgart Staatsoper, la Dresden Semperoper, Deutsche Oper Berlin, Teatro Verdi Trieste, Opera din Montreal și Suntory Hall din Tokyo, la Opera din Zurich, la Theatre de Chatelet și Theatre des Champs Elysees din Paris, la Grand Teatre del Liceu din Barcelona, Opera de Oviedo în Asturias și la Filarmonica din Berlin ori Grand Theatre de Geneva, la Suntory Hall din Tokyo. A fost primul artist român care a cântat la Opera din Dubai, la inaugurarea instituției, a făcut o premieră și la Teatrul Bolșoi. O carieră impresionantă pentru un tenor tânăr, construită nu într-un foarte lung timp. Aceasta este cartea de vizită a tenorului Bogdan Mihai, alături de care am făcut un scurt parcurs al carierei sale.

– Care este secretul acestei reușite?

– Foarte multă muncă, răbdare, dorință de autodepășire, pasiune și încrederea în maeștrii și impresarii mei, cei cărora le datorez reușitele. Nimic nu mi-a venit din cer în afara harismei (darul suprem al lui Dumnezeu). Pentru fiecare succes, pentru fiecare debut, pentru fiecare rol sau teatru de operă important în care am avut onoarea să cânt am muncit enorm! Este un studiu ce continuă și astăzi și care se va termina numai în ziua în care voi decide să părăsesc scena, iar asta cu siguranță nu se vă întâmpla prea curând! Un secret al succesului în profesia noastră, în arta noastră, îl reprezintă cei 7 ani de acasă! Bunul simț față de muzică, față de scenă, de colegi, de maeștri, față de public. Nimeni nu s-a născut învățat și, indiferent cât de mult succes poate să aibă un artist și indiferent cât de apreciat este de public și de industrie, dacă este arogant, înfumurat și îi tratează cu nasul pe sus pe oamenii cu care interacționează, în fața mea este egal cu zero! Marele bariton Nicolae Herlea, o legendă a scenei lirice românești și internaționale, îmi spunea: „Bogdan, indiferent cât de sus vei urca pe scara succesului, nu uita de unde ai plecat!”. Iată un sfat de viață pe care îl respect cu sfințenie! Niciodată nu am uitat drumul anevoios al urcușului meu, al muncii mele și întotdeauna am respectat pe toată lumea de la mic la mare!

-Aria finală a Contelui Almaviva în „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini – Cessa di piu resistere este o adevărată dantelărie. Care este secretul interpretării?

– Va rămâne pentru totdeauna aria maestrei mele din Italia, legendara soprană Mirella Freni, cea care m-a format ca „tenore di grazia” și care a făcut posibilă schimbarea tehnică de la vocalitatea de bariton liric la cea de tenor. Am studiat această arie cu maestra mea timp de 6 luni. Fiecare virgulă din partitură, fiecare respirație, accent, coloratură, totul în cel mai mic detaliu. Mă veți întrebă de ce șase luni? Răspunsul este simplu: o arie de o asemenea anvergură, dificilă din punct de vedere tehnic, lungă ca durată și mai ales că vine la sfârșitul operei, atunci când deja ești sătul de cântat cele două acte, o face extrem de dificilă și aproape inabordabilă. Acesta este și motivul pentru care în decursul istoriei, foarte multe teatre de operă au ales să taie această arie de final! Eu am avut onoarea și bucuria să o cânt pentru prima dată în România la Opera Națională din București în anul 2007, atunci când am debutat. Pentru acest lucru trebuie să îi mulțumesc marii noastre soprane Mariana Nicolesco, cea care a procurat materialul de orchestră pentru operă și care mi-a dăruit din secretele domniei sale în arta belcanto-ului. Așa am reușit să fac o premieră absolută în România, incluzând această arie finala în spectacol. Premiera pe care aveam să o repet în 2018 pe scena marelui teatru Bolshoi de la Moscova, fiind primul interpret din istoria acestui prestigios teatru care a cântat vreodată acolo această arie.

– Care a fost momentul în care v-ați simțit un artist complet, pe ce scenă l-ați trăit, în ce rol?

– Este foarte greu de ales pentru că fiecare rol, fiecare teatru și fiecare succes au avut parfumul lor. Dacă este să aleg un moment, cu siguranță mă întorc în timp, în anul 2011, când debutam rolul Almaviva în „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini, la Grand Theatre du Chatelet de la Paris. Nu voi uita niciodată studiul cu maestrul Jean Christophe Spinosi și genialul regizor spaniol Emilio Sagi (un geniu absolut al unora dintre cele mai frumoase montări de operă). În fiecare seară, la fiecare final de spectacol, o sală arhiplina și entuziastă ne ovaționa atât de mult încât eram obligați să bissăm finalul operei. Aplauze în ritm de flamenco, ovații, o stare de nedescris! Directorul teatrului de la vremea respectivă, Jean Luc Choplin, spunea că de la spectacolele cu „Don Carlo” de Verdi, ce îi aveau în rolurile titulare pe Karita Mattila, Roberto Alagna și Thomas Hampson, nu a mai existat un asemenea succes. Materialele video aflate în mediul online dovedesc spusele mele.

– Derulând puțin filmul carierei dvs, care au fost momentele-cheie care v-au marcat viitorul?

– Dumnezeu a adus în viață mea oameni minunați, de la care am învățat enorm. Voi începe cu maeștrii mei cu care am studiat intens: Cristina Măgureanu (prima mea profesoară de canto), baritonul Nicolae Constantinescu (maestrul meu în perioada studiilor în Conservatorul din București), soprana Mariana Nicolesco (maestra cu care mi-am făcut studiul de master în belcanto la Brașov) și soprana Mirella Freni (maestra cu care mi-am făcut studiile în Italia și de la care am obținut Bursa „NICOLAI GHIAUROV”, devenind ceea ce sunt astăzi). Pe parcursul formarii mele că artist, am avut imensa bucurie să fiu sfătuit și ajutat de personalități marcante ale liricii: Nelly Miricioiu, Sylvia Gestzy, Rolando Panerai, Virginia Zeani, Eugenia Moldoveanu, Silvia Voinea, Claudia Hanghiuc, Denyce Graves, Ileana Cotrubaș, Nello Santi, Cecilia Bartoli, Angela Gheorghiu și mulți alții! Momentele cheie despre care vorbim sunt de fapt momentele binecuvântate în care am avut șansa să învăț de la domniile lor! Fiecare a apărut în viața mea atunci când aveam cea mai mare nevoie și le mulțumesc din suflet!

– Care a fost primul dvs rol interpretat? Cu ce ați debutat?

– Contele Almaviva în „Il Barbiere di Siviglia” de Rossini, la Opera Națională din București. Este rolul pe care l-am cântat cel mai mult în viață mea în toată lumea, de peste 270 de ori.

– Ați cântat alături de artișți celebri, ați fost apreciat de nume sonore ale muzicii. Ce ați preluat de la acești titani? Ce apreciați la fiecare dintre ei?

– Modestia, generozitatea și bucuria de a face muzică împreună! Am învățat că fiecare producție de operă este o muncă de echipă și totul se transformă într-o mică familie muzicală unde respectul, admirația și profesionalismul sunt pietre de temelie. Am și acum două rânduri scrise pe un disc de vinyl al marelui Ruggero Raimondi, cu care am cântat de atâtea ori „Don Pasquale” de Donizetti sau „Mose în Egitto” de Rossini și care, în semn de prețuire pentru mine, spunea așa: „Bogdan, resta come sei e avrai un futuro fantastico! Ti abbraccio – Ruggero” – „Bogdan, ramai așa cum ești și vei avea un viitor fantastic! Te îmbrățișez – Ruggero”.

– Ați spus că v-ați compus întotdeauna variațiunile, temele muzicale de bravură, potrivit abilităților dvs. vocale. Care sunt aceste variațiuni, care sunt cele mai apreciate?

– Așa este! O lecție importantă în belcanto este aceea că artistul a avut și are posibilitatea să își compună variațiunile, respectând obligatoriu stilul, pentru a pune în evidență calitățile sale vocale. Este o amprentă personala a artistului, este o menire a noastră și asta face diferența dintre cântăreți și artiști.

– Ce înseamnă și ce presupune să fii un artist de succes și iubit de public?

– Să fii sincer cu tine și cu arta ta! O spun mereu: pe scena suntem goi în fata publicului. Acolo se vede cu adevărat din ce suntem făcuți! Datoria fiecărui artist este aceea de a transmite emoție, emoție pură și adevărată pe care publicul să o preia și să îi răsplătească pe fiecare în parte după merit. Legătură dintre artist și public este sacră! Dacă ne respectăm și ne iubim publicul, îi oferim fără limite tot ce avem noi mai bun!

-Ați cunoscut succesul, ați strălucit pe scenă. V-ați temut vreodată de insucces? V-au copleșit emoțiile? Ați avut momente de blocaj?

– Am avut și am emoții, Slavă Cerului că sunt mereu constructive! Întotdeauna, când pe scenă m-am aflat într-un moment-cheie sau am simțit că nu este o seară fericită, mi-am spus rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul și neputinciosul”. Nu vă puteți imagina cât este de puternică această rugăciune și cât de mult m-a ajutat și mă ajută în viață! Îl am pe Dumnezeu în sufletul meu și știu că totul are o rezolvare, nu îmi este frică, am învățat să nu mă mai tem de nimeni și de nimic. Încerc și învăț să iert cât pot de mult și să fie în jurul meu o stare de bine generală.

– Pe 8 iunie veți cânta în spectacolul „Don Pasquale”, al Operei Naționale Române Iași. Cum a început colaborarea?

– A fost dorința directorului Operei din Iași, tenorul Andrei Fermeșanu, căruia țin să îi mulțumesc din suflet pentru această invitație extraordinară. Este prima dată când vin să cânt la Iași și abia aștept să bucur, alături de colegii mei de scenă, sufletele celor ce vor veni să ne vadă în „Don Pasquale”, de Donizetti.

– Ce vise are tenorul Bogdan Mihai? Care este rolul la care visați și pe ce scenă ați dori să-l interpretați?

– Ca toate să vină în viața mea atunci când Dumnezeu hotăraște! Singurul lucru pe care îl doresc vieții mele este acela că familia mea și oamenii pe care îl iubesc și pe care îi prețuiesc enorm să fie sănătoși! În rest, nu îi cer lui Dumnezeu nimic întrucât mi-a dat enorm. Să se facă voia Lui și vom vedea ce surprize ne oferă viitorul!

A consemnat Maura ANGHEL

Omagiu lui Verdi

Omagiu lui Verdi

Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” a răsunat de aplauzele publicului prezent la Recitalul Verdi, oferit de către soliștii Operei Naționale Române Iași.  Pe scenă au urcat Diana Bucur, Manuela Barna-Ipate, Diana Bîlcu, Laura Scripcaru, Elena Roșca, Maria Miron Sîrbu, Angelica Solomon, Adrian Ionescu, Ovidiu Manolache și Dmytro Melnik. Acompaniați la pian de către maestrul corepetitor Adina Alupei, ei au interpretat arii și duete din cele mai cunoscute opere ale compozitorului italian. De fapt, mulți dintre ei au debutat cu rolul din creațiile lui Giuseppe Verdi, roluri pe care le-au pus în scenă magistral. „Îmi amintesc cu bucurie și de primul meu rol pe scena Operei din Iași. A fost Ramfis din Aida, de Giuseppe Verdi, în 2013, pe vremea când eram încă la Masterat la Cluj-Napoca. Venisem ca invitat în acest minunat spectacol, unde a fost și debutul meu de rol sub bagheta Maestrului Horvath Jozseph, căruia îi mulțumesc din suflet pentru susținere și recomandare. Mi-aduc aminte că imediat după acest debut, am primit un contract de colaborare pe trei ani la Opera din Freiburg”, a zâmbit basul Andrei Yvan.

Sala s-a umplut nu doar de muzică, ci și de o energie benefică, adusă de publicul dornic de spectacole de calitate. La recital au sosit iubitori ai muzicii, care au dorit să-și facă un dar, să trăiască o poveste frumoasă, să inspire parfumul unor epoci uitate. „Cel mai important moment al carierei a fost debutul în primul rol principal  – Violetta Valery, din opera Traviata, un rol ce mi-a lansat mari provocări. Este rolul meu preferat, care m-a ajutat să devin solistă. Traviata este una dintre cele mai cântate opere din lume, m-a responsabilizat foarte mult încă de la început și mi-a dat ocazia să ofer publicului trăirile cele mai intense ale muzicii lui Giuseppe Verdi. Muzica verdiană necesită dramatism, pasiune, rafinament, sensibilitate, o voce versatilă cu un ambitus destul de larg”, a adăugat și soprana Manuela Barna-Ipate.

Basul Teodor Busnea a început colaborarea cu Opera din Iași în urma unei audiții în cor pentru spectacolul „Aida”. „După această audiție, următorii șapte ani i-am petrecut în cadrul corului, timp în care am avut și roluri solistice. Rolul în care am debutat și care mi-a deschis oportunitățile a fost Sparafucile, din opera Rigoletto, pe care l-am interpretat de cele mai multe ori, în diferite regii și distribuții”, a punctat artistul. Deci, tot Verdi! Pentru soprana Diana Bucur, „Violetta Valery din Traviata a fost, timp de mulți ani, cel mai important rol de artistic liric. Ai multe de arătat, multe de pus din tine. Aşa este mereu când trăieşti din plin viaţa personajului căruia i-ai dat viaţă. Rolul implică o trecere prin toate registrele vocale, emoționale și actoricești. Este unul dintre cele mai cântate titluri de operă din lume, statistic vorbind, ceea ce îi aduce o încărcătură deosebită, o aură aparte la nivelul conștiinței publicului”. Public care a răsplătit măiestria artiștilor cu aplauze, zâmbete și promisiunea că va reveni în sălile de spectacol.

Giuseppe Verdi a fost unul dintre cei mai mari compozitori de operă din lume. Potrivit unor statistici, „Traviata”, „Aida” și „Rigoletto” sunt în mod constant printre operele verdiene cel mai des interpretate, având câteva sute de reprezentații anuale în toată lumea.

Maura ANGHEL

Interviu cu mezzosoprana Lilia Istratii

Visez să mă împrietenesc cu vocea mea, să-mi depășesc fricile și să aduc dragoste în tot, iubirea fiind centrul de gravitație al esenței mele”

* dialog cu mezzosoprana Lilia Istratii, de la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” Chișinău

„Lilia Istratii este omul mic într-o lume foarte mare. Totul și nimic. Cel mai mare vis? Le aveam până nu demult, scene și teatre renumite. Acum visez să mă împrietenesc cu vocea mea, să-mi depășesc fricile și să aduc dragoste în tot, iubirea fiind centrul de gravitație a esenței mele”, spune îndrăgita mezzosopranei Lilia Istratii, de la Teatrul Național de

Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău, pe care am aplaudat-o recent în rolul Maddalenei, din spectacolul „Rigoletto”, de G. Verdi, în care a evoluat alături de tenorul de talie internațională Ștefan Pop, sosit special din Italia, și baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională București.

–Pentru prima oară la Iași Cum a început colaborarea cu Opera din Capitala Moldovei?

– Colaborarea cu Opera Națională Română din Iași a început cu dreptul! De la prima repetiție am știut că va fi bine căci am simțit cum m-a primit teatrul.

– Cum a fost lucrul cu echipa de la Iasi?

– Cu  echipa de la Iași am avut o conexiune directă și am colaborat foarte bine, dintr-o răsuflare. Cu o parte din artiști mă cunoșteam, dar totul a fost sublim!

– Ce însemănate a avut pentru dvs rolul Maddalenei? Cum ați creat acest personaj? Ce v-a atras la el?

–  Maddalena este o bijuterie în tot repertoriul meu de până acum. Nu pot spune că m-a atras ceva inițial la ea, eu regăsindu-mă în alte personaje, de o factură psihologică mai complexă. Mi-am creat o sarcină în raport cu Maddalena – am vrut să evidențiez și partea luminoasă a ei, fiind capabilă sa iubească, chiar dacă fapta-i macabră nu se iartă.

– Cum ați ales muzica? Ce bucurii v-a adus?

– Nu voi fi originală în răspuns și voi spune că încă din copilărie am avut înclinații muzicale și nu doar. Din cele povestite de familia mea, eram vedeta fiecărei sărbători – cântamd la vioară (improvizată dintr-un umeraș, la microfon (adică un pieptene) și la pian (adică pervazul la fereastră). În adolescență eram pasionată de rock și din acest motiv am ales să studiez chitara la Școala de Muzică. Îmi doream mult să fac și canto și aici îmi amintesc de un moment foarte amuzant. Ori de câte ori fredonam câte o piesă ajungeam doar la registrul mediu și nu înțelegeam de ce nu pot mai sus, ca alte interprete. Așa am înțeles că nu sunt bună de cântat cu un diapazon limitat. Cine știa pe atunci că sunt doar o mică mezzo-soprană în devenire?

– Și cum a continua povestea?

– Mai târziu am decis că trebuie să fac studii muzicale, să văd ce-mi spun mentorii. Vroiam să cânt estradă, dar la admitere mi-au zis să fac Canto Academic. Puțini au depus la admitere opțiunea de Estradă și s-au gândit că nu avea rost să mai deschidă o clasă. Astfel, mi-au propus să mă transfer la Estradă peste un an. Eu, neavând nimic în comun cu Opera, mi-am pus mâinile în cap, dar înțelegeam că nu am de ales. Am ajuns în clasa Galinei Galat și nici nu bănuiam că peste câteva luni voi fi vedeta clasei. Am avut doi mentori foarte importanți – doamna Galina Galat și maestrul Mihai Muntean, doi piloni de bază la începutul acestei călătorii în lumea muzicii. Doamna Galat mi-a sădit pofta și dragostea față de Operă, iar maestrul Muntean mi-a oferit toate secretele și instrumentele acestei „bucătării”.

– Semifinalistă la Operalia (un concurs foarte important în lumea artiștilor lirici, coordonat de Placido Domingo – n.r.), un alt moment important din cariera dvs. Cum a fost întâlnirea cu marele tenor?

– Operalia! Viața mea se împarte până și după acest moment în care mi-am cunoscut îngerii și demonii. Nu voi uita niciodată întâlnirea cu Placido Domingo. Eram cazați în același hotel, aflat în centrul Moscovei, dar acest detaliu l-am aflat ceva mai târziu. Eu ieșeam din lift, iar maestrul aștepta să intre cu bodyguard-ul. Când l-am văzut am amuțit, fiind absolut surprinsă de întâlnire. El, răbdător și calm, aștepta o reacție din partea mea. M-am adunat, l-am salutat și mi-am manifestat toată recunoștința pentru talentul său. El m-am întrebat de unde vin, iar când i-am spus că sunt din Republica Moldova a tresărit și a spus: „Voi ne-ați lovit?”. Se referea la cum au dat lovitura moldovenii de la Sheriff Tiraspol și au obținut victoria fabuloasă cu Real Madrid. Ne-am aprins în dialog și glumeam pe acest subiect, eu întrebând dacă nu va influența asta cumva prestația mea din prima etapă. Placido Domingo este un titan care-ți oferă senzația că sunteți la fel și călcați pe același pământ.

– Care este compozitorul preferat? Dar rolul cel mai drag?

– Chiar dacă sunt îndrăgostită de toți compozitorii câte puțin, o dragoste aparte o port pentru Georgy Sviridov. Rolul cel mai drag îmi este Amneris (din opera „Aida”), iar din toate, Scarpia („Tosca”). Dacă aș putea alege, aș cânta Scarpia cu o octavă mai sus.

– Ce simțiți când sunteți pe scenă?

– Pe scenă simt responsabilitate și un control colosal. Nu știu, probabil savoarea concomitentă cu efortul depus, e urmatoarea etapă.

– Cine este Lilia Istratii ? Care este cel mai mare vis al ei?

– Și eu vreau s-o cunosc, sunt în proces și sper să nu-mi ia toată viața pentru asta. Un lucru este cert – Lilia Istratii este omul mic într-o lume foarte mare. Totul și nimic. Cel mai mare vis? Le aveam până nu demult, scene și teatre renumite. Acum visez să mă împrietenesc cu vocea mea, să-mi depășesc fricile și să aduc dragoste în tot, iubirea fiind centrul de gravitație a esenței mele.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu baritonul Alexandru Constantin

„Sunt îndrăgostit de fiecare rol pe care îl abordez”

* dialog cu baritonul Alexandru Constantin, de la Opera Națională Română din Iași

„Cu fiecare reluare a spectacolului mă simt provocat să descopăr noi fațete ale personajelor. E o continuă căutare de a da sens fiecărui cuvânt, fiecărui sunet! E o muncă de creație! Îmi place să joc oriunde merg, alături de artiști care dau totul pe scenă, care oferă cu generozitate publicului ceea ce au în suflet și în voce”, spune baritonul Alexandru Constantin, de la Opera Națională Română din Iași, pe care publicul l-a aplaudat din nou în spectacolul „Paiațe”, de Ruggero Leoncavallo. Am stat de vorbă cu talentatul bariton despre muzică, artă, maeștri și lied, un gen care aduce tuturor bucuria de a trăi.

– Nici bine nu s-au stins aplauzele din Recitalul susținut alături de artiștii care au participat la masterclassul susținut de reputata soprană Elena Moșuc că sunteți din nou pe scenă. De această dată, în „Paiațe”, de Ruggero Leoncavallo. Ce v-a atras la rolul lui Silvio?

– Sunt extrem de fericit ca în decursul acestor zile să fac parte din grupul Masterclass-ului de perfecționare vocală susținut de mare noastră Soprană Elena Moșuc. Masterclass-ul s-a încheiat cu o Gală minunată unde am avut bucuria și onoarea să cânt duett-ul din ,,Lucia di Lammermoor”, de Gaetano Donizetti, alături de Maestra noastră, Doamna Elena Moșuc! Au fost clipe de mare bucurie și emoție! De rolul Silvio mă leagă multe amintiri, încă din perioada studiilor de masterat ale Academiei Naționale de Muzică din București. Pentru prima dată l-am interpretat pe scena Concursului Internațional de Canto ,,Hariclea Darclee” de la Brăila, unde am avut ocazia să studiez în detaliu personajul Silvio sub îndrumarea marii noastre Soprane Mariana Nicolesco! Debutul meu pe Scena Operei Naționale din București în rolul Silvio din ,,I Pagliacci”, de Ruggero Leoncavallo, s-a produs în anul 2019, într-o producție superbă a cărei regie a fost semnată de regretatul Ion Caramitru, de la care am învățat extrem de multe lucruri și pe care îl port în amintire și în suflet cu mare drag.

 – Un jurist și un teolog care si-a dedicat cariera muzicii, absolvent a patru facultăți. Cum a câștigat muzica în fața celorlalte cariere? Care a fost atuul suprem?

– Vă mărturisesc faptul că am fost fascinat de toate aceste domenii. Mi-ar fi plăcut să fiu un preot bun la început și am luat hotărârea să încep studiile teologice dintr-o convingere proprie. Mă atrăgea ideea de a-i vedea pe oameni apropiați, într-o unitate și o sinceritate puternică. M-a atras în special ideea de a le transmite oamenilor că niciodată nu sunt singuri și chiar și atunci când cred că nu mai există nicio speranță, totuși mai există una! Apoi a urmat Facultatea de Drept și Studii Administrative, în paralel cu Facultatea de Teologie Pastorală, și, în final, m-am oprit la Muzică pentru că asta am simțit că pot face cu totală dăruire! Desigur, celelalte m-au ajutat să înțeleg viața din mai multe perspective.

– Care a fost momentul în care ați știut că scena va fi locul unde veti petrece mare parte din viață? Ce resort a fost declanșat și de către cine? 

 – Primul meu contact cu muzica de operă a fost încă din anul întâi de facultate, când am început să studiez canto cu Maestrul Corneliu Fănățeanu, un pedagog excepțional, un Suflet minunat și un Om în care am putut avea încredere deplină! A fost ca un părinte pentru mine și va rămâne mereu în amintirea mea momentul întâlnirii noastre. Îi sunt recunoscător căci mi-a aprins flacăra pentru muzică și dragostea pentru scenă. 

– Care a fost prima scenă pe care ați cântat, în ce spectacol și cu ce rol? Cum a început colaborarea cu Opera din Iași?

– Am debutat pe scena Operei Naționale din București, în spectacolul „Elixirul Dragostei”, de Gaetano Donizetti, în rolul Sergentului Belcore. De altfel, cânt acest rol de fiecare dată cu bucurie și nostalgie. 

Colaborarea cu Opera Națională din Iași a început tot în „Elixirul Dragostei”, la invitația doamnei Beatrice Rancea, manager la acea vreme, și care m-a auzit pe scena Operei din București. Am onorat invitația, apoi au urmat spectacole pe care le-am jucat cu mare plăcere aici, pe scena ieșeană, alături de artiști valoroși! 

– Care au fost rolurile care vi s-au lipit de inimă? În ce teatre v-a plăcut cel mai mult și alături de care artiști? 

– Sunt îndrăgostit de fiecare rol pe care îl abordez. Cu fiecare reluare a spectacolului mă simt provocat să descopăr noi fațete ale personajelor. E o continuă căutare de a da sens fiecărui cuvânt, fiecărui sunet! E o muncă de creație! Îmi place să joc oriunde merg, alături de artiști care dau totul pe scenă, care oferă cu generozitate publicului ceea ce au în suflet și în voce. Nu-mi plac oamenii care fentează meseria. Până acum am avut șansa să lucrez cu oameni care chiar iubesc ceea ce fac și oferă totul pentru frumusețea muzicii și bucuria oamenilor.

– Ce roluri aveți în pregătire și cum le-ați ales? Ce roluri v-au pus în dificultate și de ce? 

– Acum studiez „Nunta lui Figaro”,  de W.A. Mozart și „Les Pecheurs de perles” de Georges Bizet , mă mențin în formă cu Germont din „La Traviata”, de Giuseppe Verdi. Am început să studiez un rol pe care îl voi debuta putin mai târziu, Baronul Scarpia din opera „Tosca” de Giacomo Puccini. Îmi place să studiez roluri de maturitate încă de pe acum, ceea ce cred că nu e un lucru greșit, dimpotrivă! Nu există roluri care să mă fi pus în dificultate pentru că atunci când aleg să abordez un rol mă sfătuiesc cu cântăreții buni care au mers pe acea cărare înaintea mea. Nu plec la drum fără cineva care să mă îndrume!

– Care sunt artiștii pe care îi apreciati cel mai mult și ce ați preluat de la fiecare? 

– Cel mai mult apreciez artiștii care respectă această meserie, care tratează cu dragoste și seriozitate fiecare aparitie pe scenă! Deși nu mai este printre noi, îi mulțumesc maestrului Corneliu Fănățeanu pentru toată dragostea și omenia domniei sale. Mulțumesc deasemenea tuturor profesorilor mei care au avut încredere în mine. Mulțumesc din suflet Maestrului Marius Vlad Budoiu, alături de care am fost pe scenă ale cărui sfaturi tehnice din punct de vedere al cântului au fost decisive în drumul meu artistic, Maestrului Dirijor David Crescenzi, alături de care am debutat în roluri importante, Maestrului Pianist Alexandru Petrovici alături de care mi-am pregătit majoritatea rolurilor de operă, dirijorilor, pianiștilor excepționali ai Operei Naționale din București și din Iași, tuturor regizorilor și nu în ultimul rând minunatei doamne, Soprana Elena Moșuc, alături de care am lucrat ultimul Masterclass de la Opera Națională din Iași și ale cărei sfaturi îmi sunt deja de mare folos. Sunt mulți artiști minunați cărora le port un profund respect și cărora le mulțumesc! 

– Interpret de lied, un cânt de mare finețe. Ce v-a atras la acest gen? 

– M-am îndrăgostit de acest gen atunci când am auzit-o cântând pe profesoara mea de la clasa de lied, doamna Bianca Luigia Manoleanu. Eu am perceput lied-ul ca pe o școală esențială de cânt pentru un artist care vrea să fie bine pregătit. Sunt onorat că am câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Lied ,,Hariclea Darclee” ediția de la București, oferit de Maestra noastră, Soprana Mariana Nicolesco. Astfel, lied-ul a ocupat mereu un loc special în inima mea. Recomand tuturor să asculte acest gen ca metodă terapeutică, de liniștire și pace sufletească.

– Dacă ar fi să compuneți o astfel de piesă, cum s-ar intitula și cui i-ați dedica-o?

 – Sunt fascinat de cântecul păsărilor precum odinioară compozitorul francez Olivier Messiaen! Mă opresc pe stradă și le ascult fascinat „orchestra”! Sunt drăgălașe și cântă frumusețea naturii! Avem multe de învățat din veselia păsărilor! Muzica lor îmi aduce bucurie și cred că este profund vindecătoare. Dacă ar fi să scriu un lied, probabil ar cânta frumusețea naturii și minunile pe care Dumnezeu ni le descoperă în fiecare zi. Aș denumi acest lied „Bucuria de a trăi!”.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu baritonul George Proca

„Divinitatea alege pentru noi un drum, iar noi avem obligația să îl urmăm. Destinul meu este Arta”

* dialog cu baritonul George Proca, de la Opera Națională Română din Timișoara

Născut într-o familie de intelectuali, la Piatra Neamţ, baritonul George Proca, de la Opera Națională din Timișoara, și-a dovedit încă de la o vârstă fragedă talentul muzical. A aprofundat studiul de belcanto la Universitățile de Muzică din Bucureşti și Iaşi, a participat la masterclass-uri atât în ţară cât şi în străinatate, iniţiate de mari maeştrii în arta cântului precum Viorica Cortez, Giuseppe Pastorello, Leontina Văduva, Corneliu Fănăţeanu, Marina Krilovici, Corneliu Murgu. Este laureatul multor concursuri de interpretare muzicală. La Iași, publicul l-a aplaudat în spectacolul „Paiațe”.

– Din nou la Iași, de această dată în „Paiațe”, unde ați interpretat rolul comediantului Tonio. Ce v-a atras la el?

– Este vorba de complexitatea și factura rolului, fiind prezente categoriile artistice frumos-urât, lumină-întuneric, cât și antagonismul personajelor, în sensul că este alcătuit din persoana Tonio și rolul pe care acesta îl joacă.

– „Paiațe” oferă publicului o frântură din viață artiștilor care, dincolo de scenă, se confruntă cu dureri și bucurii. Care au fost cele mai mari bucurii pe care vi le-a adus cântul?

– Bucuria de a transmite emoții care ajung la inima spectatorilor, transformându-i în cei mai fideli suporteri ai Artelor Cântului.

– Au fost și momente de tristețe sau dezamăgire? Care să fi fost cauzele?

– Bineînțeles că există și momente de cădere, însă ca artiști este în puterea noastră de a ne ridica și de a mege mai departe, nefiind, de altfel, puși la adăpost de provocările vieții. Sunt situații firești, dar zi de zi încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră.

– Dacă tot am aruncat o privire către trecut, vă întreb cum ați ales muzica? Unde ați debutat?

– Părinții și familia mi-au îndrumat pașii spre studiul pianului la vârsta de 5 ani, este deci o înclinație genetică de pe urma căreia a venit această alegere. Rolul de debut a fost în ,,Don Giovanni’’, pe scena Operei Române din Iași, în anul 2011. De altfel, am început colaborarea cu ONRI încă de când eram student, ca mai apoi să devin solist.

– Care au fost rolurile care vi s-au lipit de inimă? În ce teatre v-a plăcut cel mai mult să cântați și alături de care artiști?

– Au lăsat o impresie puternică asupra mea rolurile din operele „Aida”, „Trubadurul” și „Toreador”. A fost o onoare pentru mine să pot fi prezent și să pot participa alături artiști talentați în diverse teatre, m-am simțit foarte bine peste tot. Colegii cu care am cântat au fost superbi.

– Ce roluri aveți în pregătire și cum le-ați ales? Ce roluri v-au pus în dificultate și de ce?

– Va urma debutul în Scarpia și am în lucru rolul Iago. Fiecare rol are unicitatea lui și gradul de dificultate , cheia stă în capacitatea mea că artist să mă transpun în  personaj și să redau jocul artistic cu veridicitate.

– Care sunt artiștii pe care îi apreciați cel mai mult și ce ați preluat de la fiecare?

– Există o pleiadă de artiști care m-au influențat, începând cu Nicolae Herlea și terminând cu Corneliu Murgu. Nu ne-ar ajunge rândurile să-i amintesc pe toți titanii, dar încă două nume cu rezonanță se remarcă în mintea mea: Bastianinni și Hvorostovski. Am acordat o atenție deosebită celor două elemente esențiale în arta cântului: prezența scenică și tehnica vocală

– Dacă ar fi să faceți o reverență largă mentorilor dvs, cui ați aduce mulțumiri și pentru ce?

– Sunt recunoscător doamnei profesoare Ada Chicu, care m-a descoperit, doamnei profesoare de canto Elena Botez, domnului profesor Corneliu Solovăstru și, nu în ultimul rând, domnului Corneliu Murgu care a crezut cel mai mult în mine. Au fost oameni care mi-au influentat destinul artistic și au au pus o cărămidă la omul și artistul de astăzi.

 – Sunteți un artist apreciat. Ce înseamnă succesul pentru dvs?

– Pentru mine, succesul înseamnă dragostea și aprecierea publicului, cu nădejdea de a nu fi uitat peste timp.

– Dacă n-ar fi fost muzica, ce ar fi fost în locul ei?

– Cred că suntem meniți fiecare să îndeplinim un Destin. Divinitatea alege pentru noi un drum, iar noi avem obligația să îl urmăm. Pentru mine cu siguranță este Arta, generic vorbind. Deci probabil că dacă nu ar fi fost Opera m-aș fi îndreptat tot spre un domeniu din categoria Artelor.

– Ce face baritonul George Proca atunci când nu cântă?

– Când nu interpretez un rol pe scenă, îmi place foarte mult să gătesc, să grădinăresc și să călătoresc. Mă bucură orice îmi îmbogățește sufletul și mintea.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu balerina Georgiana Dimitrescu

„Arta nu se poate copia”

* dialog cu balerina Georgiana Dimitrescu, protagonista spectacolului „Giselle”, balerină la Opera Națională Iași

Seara trecută, ieșenii au fost invitați la un nou spectacol de balet – „Giselle”, de Adolphe Adam. Reprezentația, de o rară frumusețe și sensibilitate, adusă în luminile rampei de Ziua Mondială a Artei, a fost oferită de către artiștii Georgiana Dimitrescu (Giselle, debut), Ștefan Popa (Albert), Mariya Lozanova-Buzincu (Myrtha), Elvis Gache (Hans), Viviana Olaru și Dumitru Buzincu (Pas de deux peasant), Roua Spătărescu (Mona/Bertha) și Vittoria Siluzzio (Zulma). Am stat de vorbă cu Georgiana Dimitrescu despre dans și despre artă, dar și despre temeri și finalurile fericite. 

– Debut în „Giselle”, un spectacol de mare sensibilitate și de mare clasă. Ce v-a atras la acest rol?

– Este cel mai important rol de până acum pentru mine. Este o provocare din toate punctele de vedere. Povestea acestui spectacol este una emoționantă, despre iubirea care ne animă, dar ne și sfâșie sufletele.

– Care au fost momentele cele mai provocatoare din repetiții?

– Repetițiile nu sunt mereu la fel. Uneori, forma fizică nu este cea mai bună, alteori poate psihicul sau partea emoțională. Provocări sunt multe pentru un dansator, mereu ne dorim să fim mai buni decât în ziua precedentă din orice punct de vedere. De la un simplu pas sau gest până la o săritură sau turație. Greutățile întâmpinate pe drumul de până la apariția în fața publicului sunt amintirile cu care rămânem după fiecare spectacol.

– Cum dați viață unui rol prin dans? Ce trebuie să facă o balerină ca să transmită dragostea, bucuria, tristețea?

– Un rol prinde viață atunci când crezi în ceea ce faci, când știi ce vrei să transmiți. Fiecare balerină își poate adapta personajul și îi poate da o nuanță personală, însă asta stă la baza unei povesti și a unui personaj clar. – Grație, talent, muncă… Vă rog să completați dvs lista ingredientelor pentru o carieră de succes.

– Nu cred că există o rețetă universală, pe care trebuie să o respectăm, însă cu siguranță o carieră de succes are la bază muncă și dorință. În rest, celelalte ingrediente sunt specifice fiecărui dansator, le simte și le adaugă.  – Care sunt balerinii sau balerinele pe care îi apreciați cel mai mult?

– Eu sunt de părere că avem de învățat de la fiecare persoană. Sunt multe balerine pe care le urmăresc și de la care mă inspir. În acest mod caut să îmi găsesc și eu propria identitate în ceea ce fac. Arta nu este ceva ce putem copia.

– Care este spectacolul la care visați de când ați îmbrăcat primul tutu? În cel rol și pe ce scenă?

– Nu am avut niciodată un vis legat de un rol anume. Mereu am crezut că trebuie să încerc cât mai mult, apoi să aleg ce mi se potrivește și ce mă reprezintă. Mi-aș dori să pot dansa pe cât mai multe scene. În ultimii doi ani, lipsa artei, în contextul pandemiei, a creat o dorință mai mare de a dansa oriunde, doar să putem face ceea ce iubim.

– Cum arată un spectacol perfect?

– Pentru mine nu există nici spectacolul perfect și nici perfecțiunea. Consider că fiecare persoană este diferită și poate fi avantajată sau dezavantajată de ceea ce face. Contează enorm să tindem spre a fi mai buni decât în clipa anterioară și mereu să progresăm. Cred că perfecțiunea poate fi creată și din mici greșeli sau lipsuri. Asta aduc în artă naturalul, umanul și firescul, care îi apropie pe artiști de oameni.

– Am vorbit de ceea ce vă bucură, dansul, arta în general. Ce ați putea spune despre temeri?

– Cred că toți oamenii avem frici și e ceva normal. Uneori cred că frica e punctul care ne poate motiva spre a depăși un anumit moment în care ne aflăm și să evoluăm. Dacă ar fi să numesc o frică mai mare, atunci  este cea care privește sănătatea. Îmi este frică de o accidentare care mi-ar putea opri cariera sau de o problemă de sănătate care m-ar împiedica să mai pot urca pe scenă. Sper să nu apară astfel de situații așa că până mă voi opri voi dansa mereu cu bucuria și plăcerea ca fiind ultima dată. 

– Cum arată un final pentru dvs?

– Finalul…. Pentru mine, mereu finalul a fost momentul în care brusc am realizat că totul se termină. Vin aplauzele, privesc publicul și îmi dau seama că pentru acel moment am muncit. Privesc colegii și îmi dau seama că împreună am reușit, că unul fără altul nu am ajunge în final, că suntem cu toții o familie la bine și la rău. La final, cred că ard cu o încărcătură emoțională imensă. Este momentul în care plec deja spre casă, zâmbesc și mă gândesc la un nou început.

Spectacolul de balet „Giselle” a avut premiera în vara anului 1841, la Teatrul Academiei Regale de Muzică din Paris.  Sursele de inspirație pentru libretul alcătuit de dramaturgul francez Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges și de scriitorul Théophile Gautier au fost reprezentate de volumul de versuri „Orientales”, al lui Victor Hugo.

Prima Giselle a fost Carlotta Grisi și primul Albrecht a fost Lucien Petipa, fratele lui Marius Petipa. „Giselle” este una dintre cele mai mari capodopere ale baletului clasic și una dintre puținele din perioada romantică timpurie care a rămas în repertoriu până în prezent.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Alin Anca

„Din momentul în care deschid partitura și până la aplauzele de după spectacol savurez fiecare clipă de studiu”

* dialog cu basul Alin Anca, de la Opera din Hamburg

Bistrițean la origine, Alin Anca este solist la Opera din Hamburg, un bas care promite mult. Publicul l-a aplaudat la Iași în spectacolul „Rigoletto”, unde a cântat alături de alți doi bistrițeni – celebrul tenor internațional Ștefan Pop și baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională din București. Alin Anca a debutat în rolul lui Sparafucile și a fost foarte încântat de colaborarea cu artiștii lirici ieșeni.

 – Debut în „Rigoletto”, la Iași. Cum a fost această experință pentru dvs?

– Fiind într-un rol nou, pentru prima dată la Opera Națională Română din Iași și cu asemenea colegi de excepție pe scenă, a fost o seară plină de emoții constructive. Ospitalitatea și amabilitatea întregului colectiv al Operei m-au făcut să mă simt ca acasă. Le mulțumesc domnilor directori Andrei Fermeșanu și Florin Guzgă, la fel și tuturor colegilor de la Iași. Am avut sentimentul ca la Operă toți fac parte dintr-o familie. Pe lângă tenorul Ștefan Pop (sosit de la Teatro Regio din Parma – n.r.), invitatul special al serii și un artist de prim-rang internațional, toți soliștii casei au fost la înălțime. Am fost impresionat și de orchestră, de omogenitatea și frumusețea sunetului. Sunt onorat că am putut face parte din acest spectacol. Nu am mai fost la Iași de când eram elev și m-am bucurat să redescopăr un oraș atât de frumos și bogat în semne ale istoriei, un teatru de operă splendid, și oameni atât de primitori.

– Sunteți solist al Operei de Stat din Hamburg. Cum a fost drumul până la acel punct?

– Când eram student în anul al II-lea la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj am intrat în corul Operei. Așa au apărut și primele debuturi în diverse roluri de la Comisarul Imperial din „Madama Butterfly” până la Don Giovanni din opera omonimă, înainte de a pleca în Germania. Am fost trimis mai întâi la o audiție la Studioul de Operă al Staatsoper Berlin de către doamna Luisa Petrov, căreia i se datorează cariera internațională a multor artiști români. După doi ani la Berlin au urmat încă șase ca membru al Ansamblului de soliști al Staatsoper Hamburg. Acolo am cântat de la Doctorul din „Traviata” până la Leporello din „Don Giovanni” sau Figaro din „Le Nozze di Figaro”, în care am fost distribuit de mai multe ori în ultimii ani. Un rol, cu cât reprezintă o provocare mai mare, cu atât aduce și satisfacții mai mari. Pentru mine, de obicei rolul și compozitorul preferat sunt acelea pe care le am în studiu. Din momentul în care deschid partitura și până la aplauzele de după spectacol savurez fiecare clipă de studiu, indiferent că este Mozart, Rossini, Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini. Există și excepții, iar gândul mă duce la anumite opere moderne și contemporane cu care în Germania se experimentează destul de frecvent.

– Care sunt cele mai mari provocări ale unei cariere de bas?

–  Cred că provocările sunt în funcție de fiecare persoană, nici bașii nu suntem toți la fel. Pentru mine, o provocare a fost, și încă este, să aștept. Încă de la primele ore de canto îmi spunea profesorul meu de atunci, basul Mircea Moisa de la Cluj, că vocea de bas se maturizează târziu, începând de la 35 de ani. Iată că, întâmplător sau nu, abia acum la 35 de ani am debutat într-unul din rolurile visurilor mele, anume Filippo II din opera „Don Carlo” de G. Verdi. Am înțeles că a fost justă așteptarea și că abia acum începe adevărata mea carieră de bas. Pe lângă Filippo II, un alt rol la care visez de când eram student este Zaccaria din opera „Nabucco” de G. Verdi, pe care îl am în pregătire și-l voi debuta destul de curând. Mai sunt și alte roluri de maturitate pe listă ca, de exemplu, Mefisto în „Faust” de Charles Gounod. Totodată, îmi face o deosebită plăcere să cânt Bellini, pe care îl găsesc perfect pentru vocea mea de acum.

– Care sunt cele mai mari temeri? Dar visele cel mai aprinse? Ce faceți când nu sunteți pe scenă?

– Temeri cred că avem cu toții de lucrurile pe care nu le putem controla, ca de exemplu recenta situația politică sau pandemică, însă eu sunt convins că dacă vrei cu adevărat să reușești și muncești pentru asta în fiecare zi, se găsesc soluții în orice context. Nu visez la anumite teatre sau anumiți parteneri de scenă, ci doar la a avea mereu provocarea de a fi mai bun. Restul cred că vine de la sine.

– Cum este privită România de la Hamburg? Dar artiștii români?

– Artiștii români sunt foarte apreciați peste tot și la Berlin, și la Hamburg, și în Italia. Prin ansamblul de soliști de la Hamburg au trecut mulți români ca, de exemplu, Ghiță Petean, dar colegii mai în vârstă de acolo își aminteau și de spectacole cu Nicolae Herlea, David Ohanesian sau Dan Serbac. Vorbesc de spectacole derulate la Hamburg, Berlin sau în alte teatre.

– Ca tânăr artist, cum este viața peste hotare? Ce sfaturi ați da unui artist la început de drum pentru a-și construi o carieră solidă? În afară de muncă și talent, ce ar trebui să mai aibă în bagajul profesional?

– În general, pe lângă perseverență, aș zice că e nevoie de răbdare și de echilibru. Un sfat mai concret ar fi următorul: dacă e vorba de un rol important din repertoriul italian, studiază-l în Italia sau cu un italian. Pentru mine, studiul cu basul Bonaldo Giaiotti (Milano – n.r.) și cu pianistul Simone Savina (Parma – n.r.), ambii recomandați de Ștefan Pop, a fost de-a dreptul revelator. Și la Catania, unde în decembrie am cântat Don Basilio în „Il Barbiere di Siviglia”, am întâlnit maeștri extraordinari. Sunt foarte norocos că am avut ocazia să lucrez la Cluj cu David Crescenzi care, pe lângă faptul că e un dirijor excepțional, e italian, format în Italia sub mâna marilor maeștrii din școala veche. Are acel ceva care, după parerea mea, doar în Italia se poate învăța. Toți cei care cântă în România cu Maestrul Crescenzi sunt norocoși să îl aibă aici.

Când nu cânt, încerc să mă bucur de fiecare moment cu familia mea, la Hamburg, sau călătorind împreună. Îmi place să descopăr lumea o dată cu băiețelul meu, Alex, care are aproape 2 ani.

A consemnat Maura Anghel

Concursuri: artist instrumentist vioara II și artist instrumentist percuție