Interviu cu regizoarea Mihaela Bogdan
„Sunetul muzicii este musicalul meu de suflet. Mi-a adus o familie”
* dialog cu Mihaela Bogdan Sandu (Cluj), regizoarea îndrăgitului musical, invitată la Opera Națională Română Iași
De mai bine de 60 de ani, musicalul „Sunetul muzicii” aduce bucurie celor care îl urmăresc fie pe scenele de operă, fie la cinematografe ori din confortul fotoliului, în fața televizorului. Cu un debut pe Broadway în 1959, piesa a fost ecranizată într-unul din cele mai cunoscute filme din istoria cinematografiei, devenind o emblemă și un standard al filmelor muzicale. Producția este inspirată din povestea adevărată a Mariei von Trapp, a cărei dorință de a deveni călugăriță este total schimbată în momentul în care este angajata ca guvernantă pentru copiii familiei von Trapp. Cu zece ani mai devreme de lansarea musicalului, Maria a publicat cartea intitulată „Povestea Cântăreților Familiei Trapp”, în care își prezintă întreaga viață. Rămasă orfană, Maria August Kutschera a crescut într-o mănăstire, de unde a fost trimisă de către stareță să fie guvernanta unuia dintre copiii Baronului Georg Von Trapp. Ceva mai târziu, cu toții au emigrat în SUA, unde au devenit vedetele unei mici comunități muzicale. De la lansare, musicalul umple mereu sălile de spectacole, așa cum este și la Opera Națională Română din Iași, unde aplauzele mereu însoțesc povestea familiei Von Trapp. Am stat de vorbă cu regizoarea Mihaela Bogdan Sandu (de la Opera Națională Română Cluj), pentru care „Sunetul muzicii” nu este doar spectacolul de suflet pe care l-a montat în urmă cu zece ani, ci și începutul unei povești personale.
– Spectacolul „Sunetul muzicii” v-a adus din nou la Iași. Cum a început relația cu orașul marelor iubiri?
– (zâmbește cald) Cu o mare iubire! Sau cu două, adăugând și musicalul. Am venit la Iași pentru prima oară în 2012, ca regizor pentru titlul „Sunetul muzicii”. Am găsit atunci, apoi am regăsit, un oraș duios, romantic, cu foarte multă poezie, cu oameni foarte calzi și deschiși. Mi-a făcut o reală plăcere să lucrez cu toată compania de la Iași, iar alături de artiști m-am simțit ca într-o familie, exact ca Von Trapp. De altfel, și un spectacolul aduce bucurie și-i contaminează cu veselie pe toți cei care participă. A fost una dintre cele mai plăcute experiențe ale mele, cu toate că eram departe de casă. „Sunetul muzicii” mi-a adus nu doar familia de artiști, ci și una personală. Mi-am cunoscut soțul în timp ce lucram la spectacol!
– Montarea de la Iași a fost a doua pentru dvs. Ce ați adus nou?
– Primul spectacol l-am făcut la Cluj, tot cu aceeași echipă de realizatori, împreună cu scenograful Valentin Codoiu. Este un spectacol destul de greu, emblematic pentru epoca de aur a musicalului. După cum știm cu toții, a fost și ecranizat, ceea ce înseamnă că are o structură foarte ritmică, plină de schimbări, cu o succesiune de scene foarte rapide. Din experiența mea pe care o avusesem la Cluj cu această montare, am încercat cumva să folosim punctele forte, să fluidizăm unele momente, să introducem mai multă coregrafie. Atunci am avut bucuria să lucrez cu coregraful Edi Stancu, care a avut o viziune foarte proaspătă. Lucrând împreună pe structura de caracterizări și cu elementele de regie pe care le aveam eu, a ieșit un spectacol foarte frumos. A fost o infuzie de veselie din partea tuturor. Am avut atunci posibilitatea de a lucra pe o scenă rotativă, ceea ce a adus un parfum aparte producției. Aduc în discuție acest lucru pentru că este un element tehnic nu foarte întâlnit și nu doar în țară, ci și pe multe scene ale lumii. Ei bine, acest element a dat doza de noutate musicalului care, în general, se folosește de detaliile tehnice, de anumite efecte, de coregrafie.
– După montarea de la Iași a urmat o alta la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, în 2019, cu o echipă de actori, de această dată, apoi spectacolul de la Opera din Cluj, foarte bine primit. Ați făcut translația dintre regia de teatru și cea de operă. Care este cea mai provocare pentru dumneavoastră?
– Eu sunt regizor de operă, sunt licențiată în acest domeniu. În cazul meu, teatrul a fost noutatea, montarea de la Oradea. Pentru un cântăreț de operă, teatrul este o provocare pentru că ei sunt obișnniți să își transpună emoțiile prin subtextul muzical. Este adevărat că muzica oferă deja un fundament de subtext – letimotivele, atmosfera aproape fizică așa cum este la Puccini sau bogată în substrat psihologic, așa cum este la Mozart. Muzica ajută foarte mult, creează armosferă, asigură un fundament inclusiv în producțiile de teatru prin anumite coloane sonore. Însă, pentru un cântăreț de operă, prezența textului îl lasă cumva dezgolit de conținut și este o provocare în a redescoperi valențele și profunzimea textului. După ce îi regăsește toate nuanțele, substratul și profunzimea, le transpune și dă o plusvaloare partiturii muzicale. La fel și la actori – unii, în momentul în care încep să cânte, se pot bloca fiindcă au impresia că partea muzicală îi constrânge, ei fiind obișnuiți cu textul gol, căruia urmează a-i descoperi valențele. Îi dau valoare, îi găsesc nuanțele sau le impun, aduc idei cu imaginația și creativitatea lor. Ei bine, în momentul în care vine muzica, paletarul se restrânge pentru că muzica deja a fost gândită de un creator, de un interpret sau un compozitor care a adunat acest valente și le-a oferit. Astfel, un actor se poate simți încorsetat în interiorul partiturii. La final, succesul ține foarte mult de antrenamentul fiecăruia, de senbilitatea și de modul în care îi abordează partitura fie că este una simplă, de script, de text sau combinată cu muzică, în cazul nostru.
– Ce v-a atras la regie? De ce v-ați dorit o astfel de misiune?
– (râde) Eu am fost atrasă de operă de când eram copil. Nici măcar nu eram la școală, însă îi tot repetam bunicului meu că vreau să ajung cântăreață de operă. Cântam de zor la un microfon improvizat din antena de la radio. Aici cred că este contribuția bunicului matern care asculta spectacole de operă la radio, iar eu mă distram în jurul lui. Visul meu cel mai mare era să primesc un pian, dorință care mi s-a îndeplinit când aveam șase ani, iar de atunci lucrurile au fost clare. Oricât de mult a încercat familia să-mi deschidă un alt orizont, eu mi-am păstrat aceeași direcție. Sunt foarte emotivă când vine vorba să fiu pe scenă, însă încă din anii liceului, când cochetam cu psihologia, cu literatura sau filosofia, am descoperit regia de teatru, de operă. A fost evident că acesta este drumul pe care toate aspirațiile mele se combinau după cum îmi doream. Așa puteam fi în spatele scenei, foarte fericită să mă bucur de ceea ce cântă alții. Aceasta este calea la care am visat din copilăriei, nu mă văd făcând altceva.
– Care au fost cele mai frumoase momente din carieră?
– E greu de spus, la fel ca și întrebarea legată de spectacolul preferat, care este mereu cel la care lucrez. Este ca și iubirea, care se întâmplă în prezent. Au fost momente foarte emoționante, mai ales producțiile la care era pe scenă și soțul meu, dar la toate lucrez cu drag. Dacă ar fi să mă gândesc, cred că spectacolul de suflet rămâne „Sunetul muzicii”. M-a emoționat mereu și mi-a adus cele mai frumoase amintiri. L-am trăit ca un eveniment special care mi-a schimbat viața, la fel ca și în povestea familiei Von Trapp.
– Privind spre viitor, ce spectacol v-ați dori să puneți în scenă?
– Eu sunt îndrăgostită de musical și am o afinitate cu un compozitor, Stephen Sondheim, care îmi place foarte mult. Visez să pun în scenă, undeva în România, spectacolul „Into the woods” („În inima pădurii”), însă am un titlu pe care îmi doresc să-l pun pe scenă încă din studenție. Nu cred că este foarte târziu niciodată, deși necesită o companie mai amplă și cu un efectiv de dansatori disponibili într-un anumit fel, dar și actori și cântăreți. Vorbesc de „West Side Story”, de Leonard Bernstein. În ultima perioadă doar la musical visez!
A consemnat Maura ANGHEL
