„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele lui Caragiale?”
Să fi știut nenea Iancu ce succes va avea, peste ani, comedia „D-ale Carnavalului” le-ar fi șfichiuit câteva vorbe de la obraz celor care au fluierat-o atunci când a scos-o pe scenă pentru prima oară. Se întâmpla la un început de primăvară, în 1885, pe scena Teatrului Național București (TNB). De fapt, comedia fusese scrisă pentru un concurs organizat de TNB, pe care autorul l-a câștigat. Premiera a fost un insucces, din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatice D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România Liberă. Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei. A fost nevoie de explicațiile lui Titu Maiorescu, oferite la scurt timp într-un articol publicat în revista „Convorbiri literare”, prin care lămurea relația etic-estetic. „Există aceste tipuri în lumea noastră? Sunt adevărate aceste situații? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem doar să ni le prezinte în mod artistic, iar valoarea lor morală este afară din chestie”, scria Maiorescu, consolidând astfel prestigiul celui ce avea să devină cel mai mare dramaturg român.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale?”
Peste ani, comedia a fost ecranizată și pusă în scenă de foarte multe ori, chiar și dansată! Marele Caragiale a fost omagiat prin mișcare încă din 2002. Primul artist care a avut curajul să-i transpună coregrafic opera a fost Adina Cezar, care a adus pe scenă spectacolul „La douășpe trecute fix”. Zece ani mai târziu, Gigi Căciuleanu a propus un teatru coregrafic în „D’ale noastre” pe scena Teatrului Național din București. În același an, Ioan Tugearu a pus în scenă spectacolul de teatru-dans„D’ale Carnavalului”, la Opera Națională Română din Iași (ONRI). Din păcate, s-a jucat foarte puțin, apoi a fost lăsat deoparte. Asta până nu demult când s-a decis că Anul „Caragiale” merită un omagiu de elită oferit de balerinii Operei Naționale Române Iași. O contribuție deosebită pentru readucerea acestui savuros spectacol pe scena ieșeană aparține Cristinei Todi, care, pe lângă meticuloasa coordonare coregrafică a balerinilor, s-a implicat și în pregătirea textului.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale? Eu văd dansul peste tot – în natură, când se mișcă frunzele copacilor, când adie vântul, în mersul oamenilor. Fiecare are dinamica lui, ritmul lui, gândurile lui. Peste tot este dans. Am plecat de la dorința unui omagiu oferit marelui scriitor. Știam de spectacolul De-ale Carnavalului, știam că, din păcate, a fost lăsat uitării. Eu am lucrat cu maestrul Ioan Tugearu, știu ce spectacole face și am dorit să reluăm acest spectacol pentru că abandonarea lui ar fi fost un sacrilegiu nu atât pentru arta coregrafică, dar mai ales pentru public. Este un spectacol de elită, de reală calitate, de mare rafinament artistic. Eu m-am îndrăgostit de el, este fabulos. Cum să privezi publicul de o așa încântare?”, a spus Cristina Todi, coordonatorul Corpului de Balet al ONRI.
Dans de excepție și umor rafinat
Reprezentația aduce multe noutăți față de producția din 2012. S-a lucrat cu atenție la fiecare detaliu, balerinii nu doar dansează, ci au și replici, pe scenă se râde, se plânge, totul te încântă. Apoi, aduce o distribuție nouă. „Din spectacolul din 2012 mai avem doar patru interpreți, restul sunt artiști noi. Este un spectacol proaspăt cu o trupă nouă, care aduce mai mult dinamism, inclusiv în dialog, și o altă trăire”, a completat Cristina Todi.
În spectacol vor intra cei 23 de balerini ai ansamblului, 7 balerini soliști, 19 colaboratori dintre care mulți sunt de peste hotare din Ucraina, Slovenia, Bulgaria, Italia, Japonia, „avem o trupă internațională”. Publicul va putea admira și măiestria unor studenți de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și a unor elevi de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Misiunea elevilor este foarte importantă și nu doar pentru că vor dansa pe scena Operei, ci și prin faptul că, pe lângă repetiții, ei trebuie să facă față și cerințelor din sălile de clasă. „Ei au nevoie de o cultură generală foarte bine pusă la punct. Un balerin trebuie să fie deștept. Cultura și educația rafinată își pun amprenta în dans”, a atras atenția Cristina Todi, care va urca pe scenă alături de balerini. Domnia sa a recunoscut că fiecare revenire la rampă este plină de emoții, trăiri pe care le simte profesorul și coordonatorul Corpului de balet. În spatele tuturor rolurilor și personajelor este Omul Cristina Todi, care iubește dansul cu toată ființa sa: „Sunt recunoscătoare că fac parte din acest sistem, sunt o norocoasă că pot să fac ceea ce iubesc. Meseria mi-a fost alături mereu, nu am cum să n-o iubesc. Mă așteaptă oricând, oricum”.
Clovni, dans ţigănesc, charleston, polka și cadril se îmbină cu umorul rafinat de interpretarea soliștilor Cătălin Ailiesei (Nae), Roua Spătărescu (Mița), Monica Ailiesei (Didina), Ștefan Popa (Iordache), Alexandru Radu (Pampon), Bogdan Tuluc (Crăcănel), Dumitru Buzincu (Catindatul), Vlad Mărculescu (Bețivul), Viviana Olaru, Dragoș Sabaiduc, Adrian Ionescu și a întregului corp de balet, care punctează magnific stările conflictuale și latura comico-dramatică a personajelor. Vă așteptăm cu bucurie la acest spectacol joi, 31 martie 2022, ora 18:30, pe scena Operei Naționale Române din Iași!
„În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere”
* dialog cu solista de balet Roua Cornelia Spătărescu, de la Opera Națională Română Iași
– De cât timp dansați? Care a fost momentul în care ați știu că veți deveni balerină?
„Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva trăiri aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine”, spune balerina Roua Cornelia Spătărescu, alături de care am am aflat cum este viața trăită pe poante.
– De când dansați?
– Dansez dintotdeauna, încă de când am făcut primii pași… Îmi plăcea muzica, mai ales cea clasică, iar balerină mi-a fost predestinat să fiu… Nici nu se putea altfel, fiind fiica lui Vasile Răuț, solist al primei trupe de balet a ONRI și unul dintre fondatorii Secției de coregrafie a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Mereu am fost în conexiune permanentă cu lumea artistică, mai ales cu cea a baletului
– Care a fost primul spectacol și ce rol ați avut?
– Zâmbind, îmi amintesc cu drag de momentul în care am pășit pentru prima dată pe scenă, clipe care m-au marcat ca viitor artist – eram copilul de cinci ani al Madamei Butterfly, celebra operă a lui Puccini, în care protagonistă era distinsa doamna Adriana Severin. Mi-a rămas întipărită imaginea chimonoului negru cu stele aurii și strălucirea pumnalului din recuzită, detalii care m-au făcut să plâng în hohote ore… Cred că acesta a fost momentul decisiv al definirii vocației mele.
– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și cum a continuat acest parteneriat minunat?
– Colaborarea mea cu Opera din Iași a început încă de pe băncile școlii. Ca și în prezent, trupa de balet a Operei își completa distribuția pentru spectacolele mari cu elevii Colegiului de Artă. Astfel, am avut onoarea să fiu selectată, pe când eram în clasa a X-a, pentru spectacolul „Lacul Lebedelor”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu. Au urmat și alte spectacole precum „Romeo și Julieta”, „Esmeralda”, „Spărgătorul de nuci”, „Giselle”.
– Ce a urmat? Care sunt spectacolele de suflet?
– Tinerețea, curiozitatea, dorința de împlinire profesională mi-au călăuzit pașii după absolvirea cursurilor liceale spre Constanța, iar de acolo mult, mult mai departe, tocmai în Slovenia, în Maribor, orașul meu de suflet, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri și experiențe profesionale. Acolo m-am format ca om, ca artist, ca dansatoare complexă. Maribor este orașul de care mă leagă onorabila colaborare și amiciție cu Edward Clug în montările căruia am avut marea bucurie să-mi aduc modesta contribuție. Aceste montări m-au introdus în Marea lume a dansului contemporan și a teatrului-dans: ,,Arhitectura tăcerii” pe muzica Requiemului lui Mozart, „Noaptea Valpurgiei” din ,,Faust” de Gounod, „Lacrimas”. O montare dragă mie este „Zorba grecul”, în montarea lui Lorca Massine, pe muzica lui Mikis Teodorakis, spectacolul cu care am făcut înconjurul lumii cu multe reprezentații. Nu pot să uit „Balkan projekt” a lui Jiri Kylian, unul dintre cei mai mari dansatori contemporani. Am fost selectată să dansez alături de cei mai minunați artiști din toată regiunea balcanică. A fost, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase experiențe de viață și profesionale pe care le-am trăit ca balerină, ca dansatoare, ca artistă, ca novice în arta actorului.
Da, o jumătate din mine este strâns legată de Maribor și de repertoriul contemporan, iar cealaltă jumătate de orașul meu natal și de repertoriul clasic.
– Cu ce gânduri ați revenit la Iași?
– Am revenit pe scena Operei din Iași cu dor, cu bucurie cu mare emoție, cu o oarecare reținere, poate chiar teamă. Nu am plecat de pe meleagurile natale cu gândul să ajung solistă, să ajung mare și nici nu mi-am permis să visez că voi interpreta un rol principal chiar pe aceeași scenă ca tatăl meu.
– Așa a început o nouă etapă frumoasă, care v-a adus multe roluri. Care au fost cele mai dragi?
– Ajunsă la Iași, în plină maturitate profesională, am primit șansa din partea coordonatorilor ansamblului de balet și coregrafilor invitați să abordez diferite tipuri de personaje care mi-au fost în egală măsură de dragi. Este vorba despre Clara din „Spărgătorul de nuci”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu, Lise din „La fille mal gardee” a maestrului Mihai Babuska, „Anotimpurile” de Vivaldi, a doamnei Roxana Colceag, Giselle și Mirtha în „Giselle”, adaptare după coregrafia clasică rusă de Mihail Motovilov. Nu în ultimul rând, trebuie amintită și îndelungata colaborare cu marele maestru Ioan Tugearu, ale cărui partituri coregrafice au fost o permanentă provocare – „Nunta însângerată”, „Logodnica”, „Carmina Burana”, (Omnia), „D’ale carnavalului” (Mița Baston).
Ofertante îmi sunt și rolurile negative și cele de compoziție pe care încă nu le-am gustat și a căror provocare o aștept cu nerăbdare… Copil fiind visam la rolul Julietei, dar acum mă văd mai degrabă o Carabosse din „Frumoasa adormită”.
– Cum este viața unei balerine? La ce renunțați pentru dans?
– Baletul impune o rutină zilnică, o anumită disciplină și mult echilibru, studiu, alimentație calitativă, nu și cantitativă, și bineînțeles odihnă. Ca și sportivii de performanță, balerinii sunt în permanentă relație cu propriul corp, ascultăm de propriul corp, oferindu-i ceea ce are nevoie la momentul potrivit. Personal, recunosc că mai fac excese din când în când pentru că tentația este mare când vine vorba de mâncarea tradițional românească așa, „ca la mama acasă”. Sunt o persoană retrasă. Când nu dansez, mă bucur de copiii mei, de soțul meu și de familie. Prezența lor mă încarcă și mă motivează.
– Ce simțiți în momentul în care dansați? Ce v-a adus dansul în viață?
– Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva cuvinte aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine. Când devine conștientă, începi să-ți îndrepți atenția asupra posturii, a respirației, a tuturor senzațiilor interioare pe care încerci să le transformi conștient sau instinctual în pași, gesturi sau în stări. În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere. „Dansatorii sunt atleții lui Dumnezeu”, spunea Einstein, iar eu sunt total de acord cu această idee!
„Un spectacol ce a durat ca o clipă sau invers”, a spus basul Andrei Yvan la finalul operei „Don Pasquale”, oferită ieșenilor de Ziua Fericirii. Spectacolul, impecabil pus în scenă de artiștii Operei Naționale Române Iași (ONRI), a marcat și o serie de aniversări, toate legate de debuturi. „Spectacolul a avut o însemnătatea specială pentru mine. În luna martie 2002, debutam pe scena Operei Naționale Române din Cluj cu Don Pasquale”, a rememorat apreciatul dirijor Vladimir Lungu momentele de început ale carierei sale.
Pentru basul Andrei Yvan, spectacolul îndeplung aplaudat de public i-a adus încă un debut. „Am trăit momente magice o dată cu debutul meu în rolul lui Don Pasquale, alături de dragii, frumoșii, puternicii, talentații și minunați mei colegi, îndrumați de bagheta Marelui Maestru Vladimir Lungu, acompaniați de acuratețea muzicală a Orchestrei si a Corului Operei Naționale Române din Iași, cu o concepție deosebită a regizorului Victor Zaharia. Totodată este și o mare bucurie de a sărbători cei 10 ani de la debutul meu oficial pe scenă, care a avut loc la Opera Națională din Cluj, oraș în care mi-am absolvit studiile muzicale, am crescut si m-am dezvoltat. Vă mulțumesc enorm tuturor!!! Maestrului meu Marius Vlad, tuturor colegilor și profesorilor mei din Cluj, vă sunt tuturor foarte recunoscător!!!Sunteți și veți rămâne mereu în inima mea! Felicitări din tot sufletul meu tuturor colegilor mei minunați de la toate compartimentele Operei pentru minunatul spectacol”, a spus adăugat Andrei Yvan.
„Mulțumesc”, de Ziua Fericirii
„Ziua fericirii” a fost pentru mulți artiști despre „Don Pasquale” și despre „Mulțumesc!!!”. „Felicitări și un Mare mulțumesc tuturor celor ce au contribuit la realizarea acestui spectacol pe scenă și din culise. Sunt mulți!!! Mulțumim Victor Zaharia pentru felul în care ne-ai unit cu bucurie în această producție, maestrului dirijor Vladimir Lungu pentru conducerea precisă și cu aplomb! Felicitări minunaților parteneri de scenă. Andrei Yvan, ce debut!!! Bravo!! Alexandru Constantin, ca de fiecare dată, formidabil. Stefan von Korch, mulțumim pentru promptitudine! Simpaticii Iulia Zamfirache, Gabriel Doru și Cătălin Berea, corul și orchestra, ați fost minunați! Mulțumim publicului nostru drag, care ne-a copleșit cu aplauze!! A fost emoționant să vedem, după atâta timp, sala plină! Cum să nu fii fericit și recunoscător!!??”, a fost mesajul sopranei Gristina Grigoraș, îndelung aplaudată în rolul Norinei.
În lumea incredibilei muzici a lui Donizetti
Publicul a făcut o largă reverență artiștilor, care însă o dată și-au dovedit profesionalismul. În lumea incredibilei muzici a lui Donizetti și a încântării, prin spectacolul unei reușite superbe, „Don Pasquale”, în regia lui Victor Zaharia, a fost o surpriză minunată. „Remarc încă o data detaliile prețioase care fac demnă de o mare scena aceasta producție. Azi, la debutul in rolul titular, Andrei Yvan a adăugat carate întregului, cu vocea sa frumoasa, Cristina Grigoraș a fost adorabilă, Alexandru Constantin neîntrecut, iar corul în mare formă și jovialitate! Să nu trec cu vederea ceva — mi-am dat seama ca Victor a făcut o parte consistentă regiei Corului (et pour cause!), cu desene gândite îndelung, skepsis în mișcări, elegantă dispoziție și dinamică rafinată, o voi numi justiția corului! Dirijorii, Manuel Giugula pentru cor și Vladimir Lungu la pupitrul orchestrei, au fost la înălțime. Pantomima lui Gabriel Doru e irezistibilă și îl felicit cu toată bucuria! În rolul lui Ernesto, tenorul clujean Stefan Korch, invitat, a fost chemat să-i țină locul lui Andrei Fermeșanu (managerul interimar al ONRI – n.r.). Lipsa sa din spectacol este colosală, pentru publicul lui captiv, în care mă prenumăr. A fost însă la prora acestui minunat eveniment, care i-a adus în sală invitații de inimă, pe mult încercații semeni din Ucraina. Bravisssimi tutti, oameni dragi și nespus de frumoși!”, a fost mesajul prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu (Facultatea de Litere a UAIC), unul dintre ieșenii nelipsiți de la spectacolele ONRI.
Reprezentația a avut premiera anul trecut, după o absență de 15 ani, și a fost foarte bine primit de public. Cât despre reașezarea lui pe afiș, titlul a fost ales de maestrul dirijor David Crescenzi, de comun acord cu tenorul Andrei Fermeșanu, pe atunci coordonatorul artistic al Operei. „Andrei Fermeșanu mi-a propus acest proiect. Publicul din Iași cred că își dorea foarte mult o comedie, care să se potrivească felului nostru vesel de a fi, al moldovenilor.După ultima perioadă, mai ales, era mare nevoie de un spectacol luminos, care să ne aducă tuturor un zâmbet pe buze. Așa încât acest titlu a fost programat la momentul perfect”, spunea, la momentul premierei, regizorul Victor Zaharia.
Don Pasquale este o operă bufă în trei acte de Gaetano Donizetti, după un libret de Michele Accursi și Giacomo Ruffini. Premiera operei a avut loc pe 3 ianuarie 1843, la Teatrul Italian din Paris.
* dialog cu tenorul Adorján Pataki, de la Opera Maghiară din Cluj
Publicul iubitor de muzică a fost așteptat în această seară la o nouă reprezentație a operei „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, un spectacol cu două distribuții de talie internațională, prima având loc pe 16 martie. Pe scenă au urcat soprana Manuela Barna-Ipate (Violetta Valery), tenorul Adorjan Pataki (Alfredo Germont, invitat), baritonul Șandor Balla (Giorgio Germnont, invitat), Florentina-Irina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brîndușa Moțoc (Annina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d’Obigny), Florin Roman (Giuseppe), Octavian Ionescu (Grădinarul), Ivan Dikusar (Bucătaru) și Viviana Olaru (Fata lui Giorgio Germont), dar și corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijorul corului este Manuel Giugula, iar coordonator coregrafic Cristina Todi. Am discutat cu tenorul Adorjan Pataki, de la Opera Maghiară din Cluj, despre operă și despre drumul care i-a adus o carieră frumoasă, completată și cu roluri la Iași.
– În această seară, publicul v-a putut urmări în „La Traviata”, alături de artiști de la Opera Națională Română din Iași. Ce v-a atras în capitala Moldovei?
– Am răspuns unei invitații lansate de către direcțiunea operei. M-a atras foarte mult propunerea mai ales că nu era pentru prima oară când făceam o astfel de călătorie. Am mai fost la Iași, însă cântasem în două gale câte o arie (Adorjan Pataki fiind premiat, în 2019, în cadrul Galei Operelor Naționale — n.r.). Mi-au plăcut orchestra și modul în care se face muzică aici. Am cunoscut mulți artiști, colegi de scenă și mi-am dorit să revin la Iași, să cânt într-un spectacol, și iată-mă aici. Colaborarea a fost foarte frumoasă, mi-a făcut o deosebită plăcere să cânt cu Manuela Barna-Ipate, soprana care va interpreta rolul principal. Iașul mi-a lăsat o impresie frumoasă și sper că voi mai colabora cu artiștii, că vom avea timp să legăm prietenii, dar și pentru a face schimb de experiență.
– Ați fost aplaudat de multe ori în rolul lui Alfredo Germont, din cunoscuta operă „La Traviata”. Ce amintiri vă leagă de el? Ce vă place la opera lui Verdi?
– Rolul lui Alfredo l-am interpretat pentru prima oară la Opera Națională din Cluj, apoi am făcut regii în multe opere și teatre din țară, dar și din străinătate. Este provocator, îmi place mult. Eu, ca și artist, apreciez mulți compozitori, însă îmi place foarte mult Giuseppe Verdi. Este compozitul meu de suflet, ador mai ales lucrările scrise în ultima parte a vieții sale. Am cântat multe din aceste piese, mai puțin „Otello”, iar vocea mea se regăsește în roluri semnate de Verdi. Acum, uitându-mă peste timp, cred că am făcut peste 11 roluri.
– Și dacă tot am întors albumul carierei la primele file, cum ați ales calea muzicii? E o întrebare pe care o adresez multor artiști ca o invitație la o călătorie care deschide mereu lumea artei.
-Eu am urmat Liceul Teologic Reformat din Cluj și am fost atras de muzică încă de pe când eram elev. Dorind să cunosc mai multe detalii, am luat ore de teorie muzicală, de pian. Când eram elev în clasa a XII-a m-am apropiat de canto la sugestia dirijorului corului, Arpad Szekely, care a fost și directorul liceului. El m-a îndrumat. Mi-a ascultat vocea și mi-a recomandat să mă orientez către cariera de tenor. Am urmat Conservatoul „Gheorghe Dima” din Cluj, inițial la secția Pedagogie, apoi am trecut la Canto Clasic.
– Un prim pas spre studiul cu maeștrii care v-au conturat viitorul.
– Așa este, am studiat, la început, cu maestrul Marius Vlad Budoiu, un foarte bun profesor, care acum îmi este un prieten foarte bun. El mi-a dat startul și mi-a arătat primele taine ale cântului. După Conservator am lucrat și cu alți maeștri pentru a-mi verifica și consolida vocea. Cântărețul are mereu nevoie de o a treia ureche care, pentru mine, aceasta este Alexandru Agache.
– Ce v-a adus muzica? Dvs ce i-ați dăruit?
– Muzica mi-a adus o carieră, bucuria de a cânta, de a fi alături de artiști și de public. Am avut o surpriză foarte plăcută în Ungaria, la Miskolc. În urmă cu trei ani, la opera din acel oraș a avut loc o premieră cu spectacolul „Don Carlos”, de Giuseppe Verdi. Rolul nu este foarte expus fiindcă nu are o arie propriu-zisă, însă pe mine m-a încântat enorm, mi-a venit ca o mănușă. Eu am fost foarte mulțumit de arta mea. Am simțit apreciere atât din partea publicului, cât și a colegilor mei. Este unul dintre rolurile mele preferate.
– La ce rol visați și pe ce scenă?
– M-am pregătit foarte bine pentru un rol pe care mi l-am dorit foarte mult și am fost foarte aproape de a-l interpreta pe scena din Budapesta, însă a fost scos din program. Este vorba despre rolul Enzo Grimaldi, din opera „La Gioconda”, de Amilcare Ponchielli. M-am pregătit foarte mult și sper să am ocazia să-l cânt în următorii ani.
– Ce face tenorul Adorjan Pataki atunci când nu este pe scenă?
– Eu am mai multe pasiuni, depinde de anotimp. Iarna sunt la schi de tură sau pur și simplu la schi, cu familia. Vara sunt cu bicicleta în munți. Sunt un om al naturii și al muzicii.
Cu bucurie vă anunțăm că spectacolele lunii aprilie au fost deja stabilite.
Programul lunii viitoare este intens și acoperă toate preferințele muzicale.
Luna aprilie debutează cu două reprezentații al operei „Rigoletto” de Giuseppe Verdi, care se vor juca pe 1 și 3 aprilie, avându-l cap de afiș pe celebrul tenor Stefan Pop în rolul Ducelui de Mantova.
Biletele pentru evenimentele din luna următoare se pot achiziționa începând de mâine, 18 martie 2022, de la ora 10:00, de pe operaiasi.ro și de la Agenția de bilete situată în foaier.
Vă așteptăm cu drag!
P.S.: Programul Agenției de bilete este de luni până vineri, între orele 10:00 – 16:00.
„Opera este mai mult o pasiune decât un loc de muncă. Muzica este mereu o plăcere și o oglindire a sufletului”
* dialog cu baritonul Sandor Balla, de la Opera Maghiară din Cluj
După un spectacol superb care a umplut de aplauze sala mare a Operei Naționale Române din Iași (ONRI), publicul este invitat, în această seară, de la ora 18:30, la o nouă reprezentație a operei „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, care îl are ca invitat pe baritonul Sandor Balla, de la Opera Maghiară din Cluj. Cunoscut de altfel ieșenilor, baritonul cu voce de tunet, așa cum a fost caracterizat de mulți critici, a refăcut, într-un scurt dialog, călătoria care l-a legat de Iași în urmă cu cinci ani cu același rol, tot în „La Traviata”. Alături de domnia sa, pe scenă vor urcasoprana Manuela Barna-Ipate (Violetta Valery), Adorjan Pataki (Alfredo Germont, invitat), Florentina-Irina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brîndușa Moțoc (Annina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d’Obigny), Florin Roman (Giuseppe), Octavian Ionescu (Grădinarul), Ivan Dikusar (Bucătaru) și Viviana Olaru (Fata lui Giorgio Germont), dar și corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijorul corului va fi Manuel Giugula, iar coordonator coregrafic – Cristina Todi. Am discutat cu Sandor Balla despre Iași, despre muzică și despre dorința sa de a se dărui total artei care i-a deschis scenele filarmonicilor și operelor din România, dar și din multe alte țări.
– Cu ce gânduri la Iași? Cum ați regăsit Opera și artiștii ei?
– Prima dată am fost invitat la Iași în 2017 de către doamna Beatrice Rancea la un spectacol „La Traviata”, aceeași operă superbă de Giuseppe Verdi în care voi cânta în această seară. Am găsit un colectiv foarte bine închegat, un colectiv tânăr, foarte bine pregătit profesional. De atunci am colaborat foarte bine și a fost mereu o plăcere să revin la Iași.
– Ce vă place la rolul interpretat la Iași?
– Prima dată l-am cântat la Opera din Craiova și de atunci mi-a rămas, ca și multe altele, lipit de suflet. Fiind și eu tată de băiat, a fost o provocare foarte interesantă atât vocal, cât și interpretativ.
– Dacă am vorbit de călătorie în lumea artei, v-aș oferi un bilet spre trecut, cu oprire la prima stație…
– La început a fost pianul, instrument căruia m-am dedicat destul de mult, până când am descoperit clarinetul. Nu a fost vorba de trădare, ci de o nouă pasiune pe care mi-am consolidat-o cu studii universitare. Am absolvit Conservatorul din Brașov, am devenit clarinetist, am cântat în orchestre. Eu iubesc muzica, îmi plac și instrumentele, dar și cântul vocal căruia m-am dedicat la un moment dat. Mi-am dorit să cânt și nu oricum, ci cu studii așa că am urmat o a doua facultate, la Conservatorul „Gheorghe Dima”la Cluj, unde am absolvit Canto. Am cântat în cor, în orchestră și încet, încet am ajuns pe un drum de pe care a trebuit să las clarinetul de o parte și să mă axez mai mult pe cântul vocal.
Îmi place enorm să cânt. Pentru mine este mai mult o pasiune decât un loc de muncă. Muzica este mereu o plăcere și o oglindire a sufletului.
– Cărei opere și cărui compozitor v-ați dedicat mai mult?
– Fiecare apariție pe scenă, fiecare operă și fiecare rol au farmecul și frumusețea lor. Nu am un compozitor preferat, cât despre roluri, au fost multe și tuturor m-am dedicat cu aceeași ardoare. Îmi place să cânt orice gen în care regăsesc un sens și care mă ajută să cresc ca și artist.
Nu pot să zic că am avut un spectacol mai solicitant. Fiecare are provocările sale, la fel și fiecare rol. Pentru mine, cea mai interesantă experiență profesională a fost anul trecut, la Opera Română din Cluj, când a trebuit să interpretez rolul lui „Rigoletto”. Domnul director mi-a trimis un mesaj pe la ora 13 că s-a îmbolnăvit și că la ora 19 este spectacolul în care urma să urc pe scenă. Eu nu mai cântasem rolul din martie, ultima oară îl făcusem aici la Iași, iar regia nu o cunoșteam deloc. Eu eram la Târgu Mureș când am primit mesajul. Am urcat în mașină, am ajuns la Cluj, m-am pregătit cu pianista, apoi am urcat pe scenă și am cântat. A fost o mare provocare atât personală, cât și profesională, dar zarurile fuseseră norocos aruncate și am făcut față. Și-au spus cuvântul pregătirea și experiența mea profesională dovedite inclusiv la Iași, unde cântasem în „Rigoletto”. Ca artist, m-am simțit foarte bine, am dat totul și am primit răsplata publicului, cel care ne arată mereu cât am fost de buni.
– Atunci când vă gândiți la viitor, partitura cărui rol râvnit începe să ruleze în minte?
– Nu visez la niciunul în mod special. Încerc să găsesc frumusețe și să descoper personajul din fiecare operă nouă. Las muzica să mă conducă, să-mi vorbească, să mă inspire pentru ca eu să-mi pot pune amprenta personală. În general, toți artiștii lirici visează, la început de carieră, să ajungă pe marile scene ale lumii, să aibă roluri grandioase, să fie apreciați, dar eu nu am plecat la drum cu această premisă. Am ales o cale mai relaxată. Eu știu că tot ceea ce este al meu e pus deoparte și încerc să fac o carieră frumoasă cu demnitate, fără compromisuri. Am parcurs un drum destul de frumos, am cântat în toate filarmonicile și operele din România, dar și foarte mult peste hotare. Accept cu drag orice provocare. În rest, încerc să mă bucur de micile plăceri ale vieții, mai ales în aceste vremuri destul de tulburi, să mă gândesc cu entuziasm și cu o atitudine pozitivă la viitor.
Baritonul Sandor Balla este licențiat al Facultățții de Muzică din Brașov, Secția clarinet (prof Daniel Theodoru) și absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima Cluj”Napoca, Secția canto (prof Alexandru Fărcaș). Din 2011 este solist la Opera Maghiară din Cluj Napoca. Alături de spectacole de operă, a susținut concerte de arii și lieduri în Austria, Franța, Spania, Statele Unite, Ungaria. A colaborat cu dirijori celebri – Misa Katz, Cristian Mandeal, Marius Hristescu, Alexandru Iosub, Florian George Zamfir, Emil Maxim, Horváth József, Florentin Mihăescu, Leonard Dumitriu, Jankó Zsolt.
„Există o forță Divină care te inspiră și te ajută să dai mai departe, prin cânt, din ceea ce ai primit”
* dialog cu tenorul Florin Guzgă, coordonatorul artistic al ONRI
Opera Națională Română din Iași prezintă în această seară, începând cu orele 18:30, un nou spectacol „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, aflată pe lista noilor producții ale instituției de cultură. Distribuțiile sunt de nivel internațional, prima seară oferind o diversitate a vocilor și personalităților care vor fi în rolurile principale: renumita soprană Rodica Vică, sosită de la Viena, și apreciații soliști Florin Guzgă și Șerban Vasile. Am stat de vorbă cu tenorul Florin Guzgă, coordonatorul artistic al ONRI despre spectacol, despre arta sa și despre muzică, despre bucuriile pe care i le-a adus de-a lungul carierei.
– Ce aduce nou acest spectacol?
– În primul rând avem niște invitați deosebiți, fiind vorba despre soprana Rodica Vică și baritonul Șerban Vasile. Rodica Vică nu este pentru prima oară la Opera din Iași, iar în această seară va debuta în rolul Violettei Valery. Cu Șerban Vasile am mai cântat în „La Traviata”, dar nu la Iași, ci la Galați, de două ori. La Iași am fost alături pe scenă în „Bal Mascat”. Ne cunoaștem demult, este un artist recunoscut pe plan internațional, a cântat inclusiv la Metropolitan Opera din New York. Am relaționat foarte bine cu ei și la repetiții, și la filmarea finală.
– Cum alegeți invitații pentru un nou spectacol? Există anumite reguli?
– În acel moment ținem cont de mai multe aspecte. Pe de o parte trebuie să existe și elementul de noutate, dar ne orientăm către artiștii pe care îi recomandă o carieră frumoasă, derulată pe scene mari, titulari de roluri. Într-o operă precum „La Traviata”, accentul cade, în primul rând, pe personajul principal, iar un artist invitat în acest rol face ca spectacolul să fie și mai interesant.
„La Traviata” este un spectacol greu din punct de vedere regizoral pentru că implică multe mișcări. Știam acest lucru încă de la început. Despre producția de la Iași se spunea că nu se poate face o salvare de spectacol. Acesta este limbajul folosit în eventualitatea în care ai rămas fără artistă în ajunul spectacolului și trebuie să apelezi la altcineva pe ultima sută de metri. Se mai întâmplă, mai sunt și situații accidentale, și eu m-am regăsit în astfel de momente de salvare. Am fost invitat și am intrat fie direct în spectacol, fie în repetiția generală. Or, în „La Traviata” nu este posibil, este nevoie ca artiștii din rolurile principale, adică soprana, baritonul și tenorul, să aibă măcar o săptămână și jumătate de repetiții pentru a-și croi regia, care conține foarte multe amănunte de mișcare scenică.
– De fapt, tocmai aceste detalii dau și nota de dificultate. Și dacă totuși se întâmplă și este nevoie de salvare?
– Atunci apelăm la cei care au mai jucat deja în producție și care pot să-și reamintească într-un timp mai scurt rolurile. Și eu am nevoie de măcar două regii ca să pot juca, plus repetiția generală.
– Vorbiți cu multă pasiune despre acest spectacol. De câte ori ați cântat în „La Traviata”?
– Până la debutul pandemiei de COVID 19 am notat cu minuțiozitate fiecare spectacol și erau 20, apoi, date fiind condițiile, am lăsat deoparte agenda. Totuși, uitându-mă în urmă, până astăzi cred că au fost 25 de spectacole cu această minunată operă în care am jucat. Recunosc că eu am o atracție deosebită pentru Giuseppe Verdi, are ceva special. Când am urcat pentru prima dată pe scenă am debutat într-una din operele sale. Am interpretat rolul Ducelui de Mantua, în „Rigoletto”, iar următorul spectacol a fost „La Traviata”, alături de doamna Elena Moșuc. A fost pentru mine o provocare care m-a zguduit profund. Aveam nevoie să fiu la un nivel înalt, alături de Elena Moșuc.
– Nu vă întreb de emoții…
– Oooo, au fost imense și de lungă durată! Am trăit o perioadă foarte intensă, din cauza spectacolelor aveam insomnii. Mă trezeam în puterea nopții, iar în minte începea să cânte muzica. Aveam uvertura în cap și începea să cânte tot spectacolul. Îmi tot spuneam „Oprește-l, oprește-l”, dar nu reușeam, muzica își urma calea. Între timp emoțiile s-au mai liniștit, dar tot mă mai trezesc cântând.
– Ce v-a atras la muzică?
– Mi-a plăcut enorm de mult muzica vocală. Eu am început să cânt în biserică, inițial am urmat o școală teologică. În Biserica Ortodoxă se cântă exclusiv vocal și sunt mulți tineri talentați care astfel își descoperă vocația și vor să facă mai mult. Acesta este și motivul pentru care în teatre sau conservatoare sunt mulți tineri care au absolvit și Teologia. Ei bine, și la mine a fost la fel. Fiind pasionat de muzica vocală, îmi doream să fac cât mai multe, să-mi înmulțesc talantul. Știam și primisem confirmări că am o voce frumoasă, ceea ce m-a determinat să îmi doresc să fac mai mult. Când am venit la Iași, la facultate, am căutat un profesor de canto, care mi-a spus că aș putea avea realizări frumoase. A urmat admiterea la Conservator, unde am fost acceptat la clasa maestrului Corneliu Solovăstru, care a avut un rol crucial în viața mea. A fost cel care, pe lângă faptul că m-a învățat enorm de multe detalii, m-a convins cumva să fac pasul către o carieră profesionistă. Când am fost admis la Conservator venisem cu gândul să fac muzică doar din pasiune. Or, domnul Corneliu Solovăstru m-a convins să fac pasul către o carieră pe scenă. Îi datorez enorm de multe din acest punct de vedere.
– A avut dreptate maestrul, iar aplauzele publicului, nu doar ale celui din Iași, v-au confirmat valoarea.
– Îmi place enorm de mult Opera din Iași. Iubesc să cânt și în alte teatre pentru că schimbi scena, atmosfera, vezi alte tehnici, te poți îmbogăți ca pregătire. Ai multe de învățat și eu am făcut acest lucru, am preluat de la fiecare artist pe care l-am întâlnit – și de la cei foarte buni, și de la cei care poate mai au de lucrat. De la public am învățat adevărata măsură a valorii, el fiind cel mai atent și exact critic. Există public mai rece sau mai cald, dar indiferent cum ar fi, în interiorul spectacolului el îți va da mereu un răspuns cu aceeași măsură cu care te oferi muzicii. Noi facem totul pentru public și nu mă refer doar la actul în sine, adică tot ceea ce oferim pe scenă. Acolo este doar momentul final, însă tot ceea ce ai făcut până în seara spectacolului, toate orele de studiu individual, de lucru în cabină cu pianistul, absolut totul este direcționat către public. Cu cât te pregătești mai bine, cu atât nivelul profesional va crește, iar spectatorii te vor răsplăti mai bine.
– Ați simțit vreodată că nu ați oferit pe cât v-ați fi dorit?
– Da, categoric! La începutul carierei știam că pot mai mult, că pot fi mult mai bun. Mereu mi-am propus să învăț, să lucrez și am căutat profesori de canto, mentori, dirijori, maeștri care să mă direcționeze corect. Este foarte important să ai de la cine afla cât mai multe din arta cântului, este o meserie care se învață de la maestru. Nu se poate teoretiza foarte mult, trebuie să fii mereu îndrumat de un maestru. Înveți prin viu grai foarte mult.
– Din câte se vede, muzica nu este doar o pasiune, o bucurie, un dar, ci și o modalitate de a deveni mai buni cu fiecare zi fie că suntem spectatori, fie artiști. Care a fost rolul la care ați tinut cel mai mult?
– O amintire foarte dragă este legată de debutul meu în rolul Ducelui de Mantua, din „Rigoletto”, dar cele mai multe satisfacții mi le-a adus Edgardo, din „Lucia di Lammermoor”. L-am cântat în multe teatre, chiar și peste hotare la Zagreb, la Toulouse. Este un rol foarte greu, între tenori se spune că dacă l-ai interpretat, poți cânta orice. Nu știu dacă este chiar așa, dar categoric este o piatră de încercare pentru toți tenorii.
– La ce rol visați?
– Mi-e greu să spun. Tot repertoriul de tenor liric, lirico-spint îmi place, dar vreau ca lucrurile să se așeze în mod natural, după voce. Nu vreau să mă grăbesc, să merg spre un repertoriu mai greu pentru că nu vreau să fac greșeli pe care să mi le reproșez. Nici nu vreau să stau pe loc, să reduc motoarele, dar nici să accelerez pentru că rezultatul ar putea fi unul deloc plăcut. În general, mă sfătuiesc cu maeștri, cu dirijori înainte a aborda un rol și țin cont de părerea lor.
– Cum definiți dvs greșeala?
– Ei bine, poți aborda un repertoriu nepotrivit pentru vocea ta sau cel puțin pentru momentul în care te afli cu pregătirea tehnică, dar și cu maturizarea vocii și atunci poate fi considerat o greșeală. Sunt multe cazuri în istoria operei în care voci extraordinare, cântăreți buni, chiar foarte cunoscuți, au regresat sau au avut probleme vocale din cauza repertoriului greșit ales.
– Am aflat cât de mult poate fi afectată vocea din cauza unei erori, dar ce anume o animă?
– O voce bună este clar influențată de o stare bună. Se cântă pe inimă bună. Mi-a plăcut mult vorbele mezzosopranei Ruxandra Donose, pe care nu am avut bucuria să o cunosc, dar am citit un interviu în care spunea așa: „Ca să cânți bine trebuie să fii bine hrănit, bine dormit și bine dispus”. Eu sunt perfect de acord cu toate cele trei condiții. Instrumentul nostru este vocea, care este legată de fizicul nostru, de psihic, de mental, de emoții. Ai nevoie de o stare foarte bună pentru a fi la înălțimea meseriei.
– V-ați temut vreodată pe scenă cărolul nu va ieși așa cum vă doriți?
– Da, la începutul carierei, când am urcat pe scenă pentru prima dată și starea asta o trăiesc mulți cântăreți. Bine, ești pregătit că altfel nu ai fi fost distribuit, dar nu știi încă toate secretele din spatele cortinei. După ce faci trecerea la nivelul profesionist încep să apară problemele. Ai de cântat mult, ai repetiții, iar tu nu ești obișnuit cu acest ritm. În acel moment, ai nevoie și mai mult de o tehnică vocală aprofundată. Este un moment în care ori urci la următorul nivel de pregătire, ori, dacă nu, lucrurile nu vor fi bune. Am simțit, cândva, că tot ceea ce știam nu era de ajuns. Am intrat pe scenă și aveam trac, nu mă puteam odihni noaptea pentru că erau detalii pe care încă nu le stăpâneam așa cum ar fi trebuit. Mă surprindeau. Este adevărat că tot timpul poți fi surprins și există acel element care ne aduce emoții – gândul că poate nu va ieși totul așa cum îți dorești, dar trebuie să ajungi la o stăpânire de sine. Altfel, o meserie care ar trebui să îți aducă o imesă bucurie și împlinire devine generatoare de teamă.
– Ați amintit de public, că este cel mai puternic critic. Cum este cel din Iași?
– (râde) Ce să zic… Eu sunt un răsfățat pentru că simt foarte multă căldură din partea spectatorilor, simt că sunt apreciat, iubit, mă simt la mine acasă.
– Care sunt scenele pe care v-a plăcut să vă aflați? Unde v-ați dori să cântați?
– La Iași, evident, dar foarte mult îmi place și la București, și la Chișinău. Publicul de peste Prut este la fel de cald ca și cel de acasă. De fiecare dată mă duc la ei cu inima deschisă. Mi-aș dori să cânt oriunde există public care iubește muzica. Este clar că orice artist își dorește să urce pe cele mai mari scene ale lumii, dar, din păcate, nu toți ajungem să avem astfel de împliniri. Important este să nu renunțăm la visul nostru și să ne pregătim tot timpul, să țintim cele mai înalte orizonturi.
– Ați simțit vreodată mâna lui Dumnezeu pe scenă?
– De fiecare dată! Am avut momente de rugăciune mai profunde în culise decât în biserică. Spre rușinea mea spun asta. Îndrumat de bunica mea, eu am fost crescut de mic în Biserică, unde eram ca acasă. Scena, cu toate provocările ei, mi-a arătat cât de multă nevoie am de ajutorul oferit de Dumnezeu.
– Mulți artiști lirici au vorbit de legătura cu Dumnezeu și de fiecare data au amintit de cântul angelic. Cum se ajunge la o astfel de performanță?
– În primul rând este nevoie de talent, apoi de muncă și de dorința de a performa. Dacă ești înzestrat cu o voce, ai un dar de la Divinitate. Tu, ca și artist, nu ai făcut nimic ca să-l ai, l-ai primit și atât. Și pentru asta nu poți fi decât recunoscător! Ca artist, ești preocupat de suflet cu mult mai mult decât o persoană care lucrează într-un alt domeniu. Inevitabil îți dai seama că există o forță Divină care te inspiră și te ajută să dai mai departe, prin cânt, din ceea ce ai primit. Așa îți împlinești menirea!
Pe Florin Guzgă îl veți putea urmări în rolul lui Alfredo Germont. Alături de îndrăgitul tenor se vor mai afla soprana Rodica Vică (Violetta Valery), Șerban Vasile (Giorgio Germont), Florentina Irina Onică (Flora Bovoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brândușa Moțoc (Anina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d”Obigny), Florin Roman (Giuseppe).
Interpretează soliștii invitați alături de soliștii, corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijor cor: Manuel Giugula, coordonator coregrafic: Cristina Todi.
„Mă animă iubirea pentru public și dorința de a-i aduce alinare sau bucurie în momentul în care mă aflu pe scenă”
* dialog cu soprana Rodica Vică
Este solist invitat al multor opere și filarmonici atât din România, cât și din străinătate. A debutat pe scena Operei Naționale București la numai 24 de ani, urmând mai apoi să colaboreze permanent cu această instituție, interpretând roluri principale în opere din repertoriul universal.
Este câștigatoarea a numeroase premii la concursuri naționale si internaționale: Premiul I la Concursul Internaţional de muzica barocă „La Stravaganza” Cluj- Napoca, Premiul II la Concursul Radiodifuziunii Române „Drumul spre celebritate”, Premiul pentru cea mai Buna Interpretare Muzicală în cadrul Trofeului „Ion Dacian” pentru Tineri Interpreţi.Activitatea artistică premiera mondială a oratoriului ”Strigoii” de George Enescu – alături de Rundfunk Sinfonieorchester Berlin la Konzerthaus Berlin, „Canto Barocco” la Teatro La Fenice, „Gloria” de Antonio Vivaldi, alături de Accademia Bizantina – condusă de Ottavio Dantone, la deschiderea Festivalului Baroc Varazdin, „La Lumiere Comique”, cu orchestra Musica Ricercata, la Festivalul de Muzică Veche de la Budapesta. Cartea sa de vizită include și Matthäus Passion de J.S. Bach, sub conducerea dirijorală a lui Cristian Măcelaru, la Ateneul Român, „Poemes pour mi” de Olivier Messiaen – alături de Filarmonica Transilvania, sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal, concert în cadrul Lunii ”Oedipe” la Londra, serată inclusă în evenimentele premergătoare premierei operei enesciene la Royal Opera House Covent Garden. Toate aceste merite sunt trecute în dreptul sopranei Rodica Vică, pe care ieșenii iubitori de muzică o vor aplauda în spectacolul „La Traviata”, care va avea loc miercuri, 16 martie, de la orele 18:30.
Am stat de vorbă cu îndrăgita soprană despre muzică și pasiunea dedicată artelor frumoase.
– Din nou la Iași. Cum ați (re)găsit Opera în care ați avut debuturi memorabile? Cum a început colaborarea cu instituția de cultură?
– Este o reală plăcere de a reveni la Opera Națională Română din Iași, de a reîntâlni muzicieni extraordinari, de a face muzică alături de aceștia și de a-mi face debutul în Violetta Valery, alături de o echipă formată doar din profesioniști. Reîntâlnirea se simte ca o relație veche de prietenie bine închegată în care trecerea timpului nu s-a făcut simțită. În anul 2012 am colaborat pentru prima oară cu Opera ieșeană pentru două roluri superbe în opera „Indiile galante”, de J. Ph. Rameau. Am revenit pentru alte reprezentații ale acestei opere, după care a urmat un alt debut la Iași, în rolul Donna Anna din „Don Giovanni”. Toate aceste experiențe mi-au rămas foarte aproape în suflet.
– Debut la Iași, în „Traviata”, o operă la care visează multe soprane. Ce v-a atras la rolul Violettei?
– Într-adevăr, pe 16 martie voi face debutul absolut la Iași. Este un rol de o complexitate extraordinară, un rol care necesită mult timp, atenție, studiu de proporții cu numeroși specialiști ai operei verdiene, minuțiozitate, analiză psihologică a personajului, este o adevărată provocare… iar eu sunt eminamente un om al provocărilor. Nu sunt, însă, grăbită ci am mereu răbdare, iar odată cu experiența artistică acumulată, acest rol a apărut firesc în viața mea.
– Vă definiți ca o persoană ambițioasă, generoasă și curioasă. Ce vă animă? Ce vă motivează pentru performanță? Care este cel mai mare vis al dvs?
– La toate cele trei întrebări aș putea să vă dau un singur răspuns. Iubirea pentru publicul din sală și dorința de a-i aduce alinare sau bucurie în momentul în care mă aflu pe scenă. Pentru a transmite cât mai bine emoțiile mele către ei e nevoie de dorința de a fi cât mai autentică în procesul creativ și totodată cât mai corectă în relația dintre mine și compozitorul care a semnat lucrarea respectivă.
– Care a fost momentul în care v-ați dorit să aveți o carierăîn muzică? Ați întâmpinat piedici, v-ați temut de eșec?
– Nu aveam nici 4 ani când am pășit pentru prima oară pe o scenă. Acest lucru se întâmpla datorită mamei mele care mereu s-a ocupat de copiii foarte talentați, fiind profesor la Palatul Copiilor. Tot la Palatul Copiilor mi-a fost descoperit talentul cântatului, iar din acel moment am făcut cursuri de multiple arte ale spectacolului: teatru, balet, dans, muzică ușoară și populară. Apoi am fost îndrumată spre educația școlară a muzicii clasice, studiind vioara, pianul și canto clasic. Și în cazul acestui parcurs, drumul a fost firesc spre o carieră în muzică. În ceea ce privește teama pentru eșec… la început nu te temi de ceea ce nu cunoști. Odată ce întâmpini, eșecul depinde foarte mult de cum te raportezi la el. Eu am avut parte de mentori incredibili, culminând cu cea care mi-a fost alături 12 ani de îndrumare continuă, Eleonora Enăchescu, alături de care orice eșec de la începutul carierei a fost depășit cu normalitate, concentrându-ne mereu pe ce avem de învățat din astfel de momente de cumpănă. Acum știu că orice eșec poate fi un câștig ulterior.
– Sunteți specializată în muzica barocă, un stil grandios, dramatic. Cum l-ați ales și ce v-a adus în carieră?
– Vocea mea are o particularitate si anume cea de a fi foarte agilă. Acest lucru se întâmplă atât datorită unei particularități fizice, cât și a unui studiu specific pentru acest stil muzical. Nu l-am ales eu, ci am fost distribuită de-a lungul anilor în mai multe producții baroce unde am avut bucuria de a descoperi și de a cerceta într-o mare măsură individual această muzică extrem de intensă, de o valoare inestimabilă.
– Jazz și Vivaldi, două idei aparent incongruente. Cum le-ați alăturat și ce a ieșit?
– Pe cât sunt de incongruente, pe atât de multe au în comun. Da, este un paradox, însă atât muzica de jazz, cât și muzica vivaldiană cunosc necesitatea improvizației specifice vremurilor în care au apărut. Atât barocul, cât și jazz-ul au la bază contrastul, mișcarea, detaliile, profunzimea sau factorul de surpriză. Și iată, ideea proiectului JazzT Vivaldi a apărut destul de ușor, iar în 2021 a fost și prezentată publicului vienez și nu numai.
– Care sunt mentorii care v-au inspirat, oamenii care v-au marcat?
– Cea care a avut cea mai mare influență asupra formării mele este soprana Eleonora Enăchescu, care, din păcate, nu se mai află printre noi dar care este mereu prezentă în ceea ce fac.
– Călătoriți mult, ați cântat pe multe scene. Cum este viața unui artist între două avioane? Dar între două spectacole?
– Îmi folosesc acest timp de călătorie pentru a studia mental proiectele viitoare sau de a crea altele noi. De câțiva ani am și produs proprii proiecte muzicale. Munca din spatele unui astfel de proiect este una extrem de solicitantă, iar în timpul călătoriilor încerc să folosesc acest răgaz pentru a da viață altor proiecte. Timpul dintre două spectacole îl folosesc într-o mare măsură de a rămâne concentrată pentru spectacolul următor.
– Ați spus despre dvs că sunteți un om curios. Ce va atrage în afară de muzică, ce faceți atunci când nu cântați? Ce vă face fericită?
– Când nu cânt îmi caut inspirația, iar e aici și curiozitatea mea… Vizitez muzee, mă înconjor de frumusețe, citesc, mă plimb în natură, cunosc oameni noi despre care vreau să aflu cât mai multe, poveștile celorlalți pot fi lecții prețioase pentru noi, petrec timp cu familia care încearcă să călătorească mai mult alături de mine, dansez, fac yoga, meditez. Toate aceste activități mă fac fericită și mă inspiră deopotrivă.
– Dacă ar fi să fiți portretizatăîntr-un tablou, cum v-ar plăcea să arătați? Cum v-ați imagina chipul dvs așternut pe o pânză?
– Vai, ce întrebare frumoasă și o propunere splendidă la imaginație… Îmi plac culorile, culorile tari, culorile pale, îmi place spectrul interminabil de nuanțe și mi-ar plăcea ca o astfel de pânză să fie una cum multe culori și linii clare.
Apropo de culori, la finalul lui 2022 voi lansa un proiect inedit dedicat iubirii mele pentru culori.
După ce Dumnezeu a creat Lumea, s-a oprit o clipă și i-a oferit Artele. Le-a ales atent, la fel cum a făcut și cu cei care urmau să le slujească. Celor cu darul vorbirii meșteșugite le-a dat condeiul și le-a promis că vor avea mereu inspirație dacă îl vor sluji cât mai bine. Celor cărora le plăcea armonia mișcărilor le-a dat dansul, iar arhitectura a fost încredințată oamenilor care știau a transforma în zidire orice loc în care ar fi zăbovit mai mult de o suflare. Oamenii cărora culorile le făceau să le scânteieze sufletul le-a dat penelul, iar celor care simțeau inima stâncilor le-a dat sculptura. Filmul l-a așezat în brațele celor care știau a alege frânturi de viață, iar muzica celor ale căror glasuri se confundau cu vocile îngerilor. Le-a spus tuturor că, la un moment dat, se vor întâlni pe o scenă divină, unde vor lucra împreună întru bucuria Spiritului.
Zorii unei cariere de succes
Pe o astfel de scenă a urcat de mii de ori soprana Adriana Severin, o voce de aur a liricii românești și un cadru didactic de excepție, care și-a folosit harul în a modela vocile multor artiști, nume sonore ale operei la nivel mondial. Alături de domnia sa am pornit într-o călătorie într-un trecut plin de amintri frumoase, care au creionat o carieră de vis. „Eu cred că am fost o norocoasă, pentru că muzica m-a ales pe mine și nu invers. Inițial, eu am dorit să urmez Politehnica din București. Am dat examen, aveam 17 ani, și am intrat a 14-a, cu media 9.66. Din păcate, nu am putut absolvi. Tatăl meu a fost prizonier în Rusia, fapt care nu era convenabil regimului, așa că a trebuit să părăsesc, fără voia mea, institutul academic. Dar cât am fost studentă la Politehnică, am luat contact cu lumea Operei. Studenții primeau bilete la spectacolele de teatru și de operă. Așa am văzut Nunta lui Figaro pentru prima oară, în 1957. Până atunci nu știam de existența acestei forme de artă. Am fost atât de emoționată și mi-a plăcut atît de mult că mi s-a lipit de suflet. Încă mai păstrez caietul de sală de atunci! Impresionată, am mers la multe spectacole, iar gândul mi s-a dus către vocea mea, eu cântam de când eram copil. Mi-a părut rău când am fost nevoită să întrerup studiul ingineriei pentru îmi plăcea enorm chimia organică, dar m-am gândit că nu ar fi rău să-mi cultiv vocea. Am mers la mama Feliciei Donceanu, doamna Elena Niculescu, și am rugat-o să mă asculte, să-mi spună dacă am voce sau nu”, a rememorat doamna Adriana Severin câteva clipe de la începutul carierei.
După ce a primit decizia de încetare a studiilor, fosta studentă de la Politehnică și-a luat bilet către Bacău, orașul natal, unde s-a angajat la Uzina de Reparat Avioane, unde a lucrat trei ani, la Departamentul Desen Tehnic. Nu renunțase la artă și chiar a luat lecții de teatru, pe care îl adora, cu un regizor. S-a înscris apoi la Școala Populară de Artă și a susținut și un concert, „am cântat Adela”. Între timp, la Iași se înființase Consevatorul, la care visa tânăra artistă, însă au fost preluați muzicieni de la Filarmonică. „Privind în urmă, a fost mai bine pentru că am avut timp să-mi sedimentez cunoștințele. La un an distanță am dat admitere la Conservatorul din București, eram împreună cu Marina Krilovici, și am picat amândouă. Nu am renunțat și în următorul an am dat din nou admitere, de data asta la Conservatorul din Iași. Erau doar cinci locuri, câte unul pentru fiecare voce – soprană, mezzosoprană, tenor, bas și bariton. Erau multe candidate, 14 la număr, însă eu am reușit pe locul de soprană. Maestrul Achim Stoia m-a remarcat, i-a plăcut vocea mea. Eram bine pregătită, m-au ajutat și spectacolele pe care le urmărisem la Festivalul George Enescu, pe când eram la București, dar și lecțiile luate cu regizorul. În operă este nevoie nu doar de voce, ci și de atitudine. Mi-a plăcut mereu să introduc lucruri noi, dacă mi se potrivesc, dacă sunt bune pentru mine. Nu am respins niciodată nimic, nici măcar o bârfă pentru că poate conține un miez de adevăr”, a continuat povestea doamna Adriana Severin.
După absolvirea Conservatorului din Iași a urmat o nouă călătorie, începută la Baia Mare, la Secția de Operetă unde fusese repartizată: „Am debutat cu Saffi, din Voievodul Țiganilor de Johan Strauss, supranumită Aida Operetei. Am avut mult succes pentru că fiecare personaj ieșea singur la aplauze. Pe unde am fost în turneu, primeam aplauze care confirmau că sunt pe drumul cel bun”.
În 1969 s-a transferat la Opera Română din Iași, ca soprană în cadrul Corului, apoi a primit și roluri solistice în „Elixirul Dragostei”, de G. Donizetti, Fenena din „Nabucco” de G. Verdi, „Lăsați-mă să cânt”, de Ghelase Dendrino, în rolul Bertei, și altele. Primul spectacol la Opera din Iași a fost „Lăsați-mă să cânt”, ca și soprană în cor, apoi au urmat multe alte reprezentații. „Îmi amintesc că atunci când am dat concurs pentru solist aveam de ales între Aida și Don Carlos. Dumnezeu mi-a întins o mână și am ales Don Carlos. De ce zic ajutor, pentru că la celălalt spectacol cumva se știa distribuția”, a continuat CV-ul doamna Adriana Severin. La scurt timp a primit o invitație de la Cluj pentru a face „Madama Butterfly”, o adevărată provocare pentru că nu mai cântase această operă, dar pregătirea solidă a ajutat-o enorm. „Am avut o săptămână de repetiții, dar nu a fost și cea generală. Părea cumva un obstacol de netrecut, Madama Butterfly fără repetiție generală, dar mi-am verificat vocea cu doamna Stela Simonetti, care mi-a spus că pot duce misiunea la bun sfârșit și așa a fost. Am debutat în Madama Butterfly fără generală, ceea ce părea imposibil! După acest spectacol, Opera din Cluj a trimis o cerere de transfer la Iași, dar nu a fost aprobată. Am venit la Iași, pe atunci director era maestrul Tăbăcaru. Transferul nu mi s-a acceptat, iar eu mi-am dat demisia. Când m-am dus să-mi iau rămas-bun, maestrul Tăbăcaru mi-a întins o mână tremurândă peste birou. Ei bine, în acel moment am simțit că nu m-aș putea despărți niciodată de Iași și am rămas. Imediat am debutat ca solistă în Boema, cu rolul Mimi, și în Madama Butterfly, apoi au urmat multe spectacole”.
Aplauze pe mari scene ale lumii
Destinul fusese atent pregătit pentru viitoarea soprană de succes. A urmat cursuri de măiestrie oferite de Ministerul Culturii în 1969 cu profesorul emerit Constantin Stroescu, cu celebra Arta Florescu (1971), cu prof. univ. Stela Simonetti (1968) cu Magda Ianculescu (1985-1986). A urmat Cursul de măiestrei la Conservatorul „Fr. Liszt” din Weimar (1974), la clasa profesurului Pawel Lisizian, în urma căruia i-a fost acordată o bursă de către rectorul prof. dr. Hans Rudolf Jung, „pentru înaltul nivel artistic la care s-a prezentat”, așa cum se arată și în scrisoarea primită din partea instituției academice.
În anul 1971 a participat la Concursul Internațional de Canto „Maria Canals”, din Spania, unde a obținut Diploma de Onoare a Juriului, iar trei ani mai târziu a devenit prim-solistă a Operei Române din Iași. „Am susținut un concurs cu rolul Elisabetha din Don Carlos, de G. Verdi. Am rămas pe acest post și am interpretat numai roluri principale în peste 1.000 de spectacole până în anul 1994. Mi s-au încredințat toate spectacolele de premieră și cele cu invitați din țară și din străinătate”, a rememorat prof. univ. dr. Adriana Severin momentele unei cariere la care ar visa orice muzician. Publicul a aplaudat-o în rolurile principale din „Nunta lui Figaro” (Contesa Almaviva), „Carmen” (Michaela), „Faust” (Margareta), „Cavalleria rusticana (Santuzza), „Boema” (Mimi), „Madama Butterfly” (Cio-Cio-San), „Aida” (Aida), „Don Carlos” (Elisabeta), „Trubadurul” (Leonora), „Bal Mascat” (Amelia), „Ernani” (Donna Elvira), „Nabucco” (Abigaille, un rol foarte ofertant , dar și dificil deopotrivă), „Stejarul din Borzești” (Domnița Maria), „Alexandru Lăpușneanu” (Domnița Ruxandra), „Traian și Dochia” (Dochia), „Silvia” (Silvia), „Voievodul țiganilor” (Saffi), dar și în lucrări vocal-simfonice – „Simfonia a IX-a” de Beethoven, „Stabat Mater” de Dvorak, „Requiem” de Verdi, „Soarele libertății” de Gh. Dumitrescu, „Lumina” (cantată) de Sabin Păutza și în recitaluri de lieduri. „Îmi amintesc cu drag de toate acele momente, erau înălțătoare. Este o minune să poți bucura oamenii cu vocea ta, să simți că, pentru câteva ore, au fost alături de tine, că au fost poate mai buni și mai aproape de sufletul lor”, a zâmbit doamna Adriana Severin, cu gândul și la aplauzele din turneele făcute în Franța, Italia, Germania, Spania, Serbia, Bulgaria, Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Israel și Grecia. Vocea distinsei soprane a impresionat multe jurii care au răsplătit-o cu distincții naționale pentru rolurile Ruxandra din „Alexandru Lăpușneanu” de Al. Zirra și Dochia din „Traian și Dochia”, de Dimitrie Cuclin. Colecția de distincții a fost completată cu Premiul „Ionel Perlea”, medalia comemorativă „Haricleea Darclee” și Diploma de onoare la Centenarul „Ionel Perlea” (Slobozia). Vocea domniei sale a fost imprimată pe trei discuri cu arii din opere și se regăsește și în multe înregistrări radio și TV, cu arii și lieduri.
Mentor și profesor emerit
Și pentru Universul este darnic cu cei bine pregătiți, în 1994 i s-a oferit posibilitatea de a îndruma studenții de la Conservator. „Am susținut un concurs, am fost admisă și am înlocuit scena Operei din Iași cu o catedră de conferențiar universitar. Am făcut ultimul spectacol, care a fost Madama Butterfly, și am spus: Gata!. Pentru mine, începea un nou drum alături de tinerii pe care i-am susținut mereu. Primele mele studente au fost Elena Moșuc și Cristina Simionescu, artiste de renume acum. Mi-a plăcut să lucrez cu studenții și i-am ajutat atât în sala de studiu, cât și la concursuri. Îi simțeam, vedeam în ei dorința de a sluji arta”, a continuat doamna Adriana Severin. S-a dedicat muncii de la catedră cu aceeași abnegație cu care care a slujit și scena, activitatea didactică finalizându-se cu numeroase recitaluri, spectacole de operă și 20 de premii la concursuri naționale și internaționale de canto obținute cu studenții. A editat și un curs, „Metodica predării cântului”, apărut la Editura Artes Iași, a participat la simpozioane de specialitate, a făcut parte din juriile concursurilor naționale de canto „Mihail Jora” București, „Ionel Perlea” Slobozia, „Norbert Petri” (Brașov), „Primăvara artelor” (Bacău), „Miniatura romantică” (Galați), „Marțian Negrea” (Ploiești), precum și din Juriul internațional de canto V. Bellini, în Italia – Caltanissetta. A susținut cursuri de master class la Conservatorul Gkouletsou din Larisa (Grecia), dar și la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași. „Tot ceea ce am realizat a fost prin forțe proprii, nu am avut nici relații și nici proptele. Mereu mi-am făcut misiunea cu seriozitate, cu dăruire. Dacă nu aș fi fost muzician, aș fi fost un inginer foarte bun, pentru că mi-a plăcut mult și această latură. Am iubit muzica, opera, am avut multe succese, dar cea mai mare realizare este fiica mea, Oana, tot absolvent de Conservator”, a încheiat distinsa doamnă Adriana Severin, conferențiar al Universității Naționale de Arte „George Enescu”, povestea unui album de viață plin de realizări.
Când le privești pe scenă te gândești cât de generos a fost Universul cu darurile pe care le-a trimis în dar. Frumoase, elegante, talentate, artistele Operei Naționale Române din Iași (ONRI) sunt mereu un model pentru tinerii care iubesc arta și un etalon pentru cei care o slujesc. Strălucesc mereu în luminile scenei, dar își păstrează eleganța și în zilele în care viața personală este scena pe care își continuă rolurile. Atrag atenția nu doar prin talent, ci și prin generozitate, blândețe, altruism și pot oferi definiția multor roluri pe care le interpretează, în aprecierea unanimă a partenerilor de scenă sau de viață. „Doamna față de care am o apreciere cu totul aparte e caracterizată în primul rând de înălțimea bunătății, apoi a inteligenței generoase și, nu în ultimul rând, a feminității elegante”, am aflat de la tenorul Andrei Fermeșanu, managerul interimar al ONRI. În opinia domniei sale, artista pe care o admiră trebuie să aducă pe scenă bogăția ei interioară: „O frumusețe a chipului tainic ce transpare în privire, dublată de un profesionalism neerodat de impuritățile orgoliului sau autosuficienței”. Pe scenă, tenorul Andrei Fermeșanu își dorește să fie cu „artista care mă inspiră și alături de care sunt veridic în rol. Oricât de bine s-ar cânta, reușita unui spectacol stă și în potrivirea energetică a interpreților”.
Partituri și reverențe
În zi de frumoasă sărbătoare, așa cum este 8 Martie, gândurile multor artiști ai ONRI se îndreaptă către doamnele sufletului lor, „către soția mea dragă care este, în același timp, iubita, prietena și mama copilașilor noștri dragi și frumoși. O apreciez și o iubesc foarte mult pe mama mea scumpă, care m-a ajutat și m-a sprijinit în toate. O respect enorm de mult și fără ea nu aș fi ajuns aici, alături de dumneavoastră”, a recunoscut și tenorul Andrei Yvan, care apoi a trimis omagiile către artistele cu „talente extraordinare și supraomenești” pe care le-a apreciat pentru sprijinul oferit noilor generații și etalonul înalt adus Operei. „Fac o largă reverență către Maria Calas, Renata Tebaldi, Montserrat Caballé, Viorica Cortez, cu care avem și o relație specială, am lucrat cu dumneaei în Paris, Virginia Zeani, Anna Netrebko, Angela Gheorghiu și lista poate continua…”, a continuat tenorul. Dacă ar fi să deschidă o partitură și să dea timpul înapoi, și-ar fi dorit să cânte alături de Maria Calas. „Pe lângă vocea și muzicalitatea perfectă ce le avea, simt din fiecare înregistrare audio sau video o energie extraordinară ce o emană în jurul ei și ne inspiră pe noi, artiștii lirici. Mi se pare un dar divin acest lucru și îmi imaginez că dacă aș fi cântat alături de ea pe aceeași scenă, ar fi fost o experiență unică”.
Reverențele se îndreaptă și către mentorii care au marcat unele momente din viața artiștilor. În viața basului Ștefan Linu, după bunica și mama, care este doamna pe care o apreciază cel mai mult, există și mentori cărora le-a adus mulțumiri – Andreea Marin și Delia Matache. Recunoaște că dacă ar fi să aleagă o anumită artistă din lumea Operei alături de care să cânte i-ar fi imposibil să limiteze lista, dar și-ar dori să cânte „un duet sau mai multe cu Lady Gaga”. Mama este și doamna pe care o poartă în suflet tenorul Teodor Busnea, la fel și Cosmin Marcovici, care și-ar dori din tot sufletul „un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…”. În schimb, la fel ca toți artiștii lirici, este posibil să dea grai sufletului prin muzică, arta care stârnește în fiecare din noi gândurile cele mai profunde.
