Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu basul Ivan Dikusar

„Prin muzică, omul devine un univers întreg”

* dialog cu basul Ivan Dikusar, de la Opera Națională Română Iași

„Opera face ca toate momentele frumoase din trecut să se reîntrupeze în mine. Opera face ca prezentul să devină mai frumos și să capete valoare și sens. Și tot opera ne ajută să sperăm la un viitor frumos”, spune basul Ivan Dikusar, de la Opera Națională Română Iași. Între două repetiții pentru spectacolele pe care le prețuiește enorm, am stat de vorbă despre muzică, artă și împlinirea unui artist.

– De cât timp cântați, domnule Ivan Dikusar? Cum v-ați apropiat de muzică?

– Eu cânt de când mă știu, de când eram copil, de pe la vârsta de 3 ani când fredonam prin casă. Puțin mai târziu am început studiul viorii, care a trecut pe primul plan, apoi cântul cu vocea. De ce am ales muzica? Din simplu fapt că îmi place, mă împlinește spiritual și nu doar.

– Ce v-a oferit muzica? Ce i-ați dăruit?

– Am descoperit această artă la vârsta de 8 ani, când am început să aud mai multă muzică frumoasă la orele de vioară și canto. Am absolvit Colegiul Național de Arte „Isidor Vorobchevici” din Cernăuți, secția vioară, în paralel cu canto-clasic. Acolo am înțeles că opera este ceea ce vreau să fac. Apoi am urmat studiile la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, la secția Canto, clasa domnului lector Ionuț Urdeș. Actualmente sunt masterand în anul al II-lea, în cadrul aceleiași facultăți. 

– Cum ați început colaborarea cu Opera din Iași? Care a fost primul rol din cariera dvs?

– Am început colaborarea cu ONRI în 2018, când eram student în anul al II-lea. Am participat la o audiție pentru spectacolul „Aida” de Verdi, am cântat în cor. La distanță de un an, după ce m-am obișnuit cu scena și am acumulat ceva experiență, am îndrăznit să particip la audiția pentru rolul lui Gremin din opera „Evgheni Oneghin”, de P. I. Ceaikovski. Am fost acceptat, am debutat cu acest minunat rol și așa am intrat mai profund în lumea operei. Este primul meu rol pe scena Operei care m-a marcat și mi-a marcat calitățile vocale. Sunt convins că va rămâne tot timpul unul din preferatele mele.

– Magia scenei v-a fermecat. Ați putea să o părăsiți vreodată?

– Nu cred că va exista vreun rol din care aș vrea să ies de pe scenă, mai ales de pe scena Operei din Iași și din fața acestui public, care este minunat și călduros. De câte ori cânt, îmi place să știu că am reușit să transmit mesajul, emoțiile acestui rol sau ariei pe care o interpretez și aș face-o continuu.

– La ce rol visați? Și, de fapt, ce îl determină pe un artist să viseze la un anumit rol?

– Nu am un anumit rol, ci doar dorința să pot cânta și interpreta cât mai multe roluri. Cred cu multă convingere, și nu e doar părerea mea, am mai auzit aceasta de multe ori, că un artist nu are o altă viață decât aceea pe care o dedică melodramei. Știu cazul multor artiști, care pierzându-și vocea, în scurt timp s-au stins, iar exemplul cel mai la îndemână pe care îl am e Maria Callas. Profesia aceasta te răpește cu totul: artiștii fredonează arii din opere pe stradă, cântă în timp ce gătesc sau la volan. Despre Caruso se spune că uneori cânta în somn. Un artist nu mai poate avea o altă viață decât cea de pe scenă.

– Sunteți la începutul unei călătorii ce se anunță a fi frumoasă. Ce vă doriți pentru cariera dvs.?

– Ceea ce îmi doresc în mare parte s-a împlinit. Am visat de mic copil să devin artist liric și sunt. Am întâlnit la Iași un mediu cultural extraordinar care mă împlinește și care îmi lipsește ori de câte ori părăsesc cetatea. Cu toate acestea, mi-ar plăcea mult să iau pulsul vieții culturale din Europa sau din alte părți ale lumii ce acordă artei lirice importanța cuvenită. Aș fi încântat dacă, peste ani, cariera mea ar urma același traseu ca al marilor artiști români, care au încântat publicul în temple lirice precum Teatro alla Scala, Metropolitan Opera și altele, după care s-au întors acasă, aduși de dorul publicului din țară. Mi-ar plăcea, de asemenea, să particip la concursul Operalia, nu doar pentru competiția în sine, ci mai ales pentru a intra în contact cu marii artiști ai lumii. Cred că alături de un premiu important, prietenia cu cei ce împărtășesc această dragoste pentru operă ar fi câștigul cel mai mare. Iubesc opera pentru complexitatea ei și pentru faptul că, prin muzică, omul devine un univers întreg. Opera face ca toate momentele frumoase din trecut să se reîntrupeze în mine. Opera face ca prezentul să devină mai frumos și să capete valoare și sens. Și tot opera ne ajută să sperăm la un viitor frumos.

A consemnat Maura ANGHEL

Omagiu lui Puccini, oferit de Oamenii Operei

Omagiu lui Puccini, oferit de Oamenii Operei. Muzica descoperită dintre note

„Calcul rece, pete de culoare aleatorii, construcţie matematică exactă (prezentată în mod clar sau ascuns), care acum este tăcut şi dintr-o dată devine strident; aceasta este muzica”, spunea Giacomo Puccini, unul dintre cei mai mari exponenți ai realismului operistic.

S-a născut sub o stea norocoasă, într-o familie care, timp de două secole, a dat directorii muzicali ai Catedralei San Martino din Lucca. Era firesc să urmeze aceeași carieră,  mai ales că Universul a fost darnic cu el și i-a oferit toate înzestrările necesare unui viitor compozitor de succes. Puccini spunea că „baza unei opere este subiectul și tratamentul ei” și în toate lucrările sale a susținut stilul vocal tradițional al operei italiene, în care cântăreții poartă povara frumoasă a muzicii. În acest context, recitalul „Puccini”, oferit de către artiștii Operei Naționale Române din Iași a venit ca un demers firesc dedicat artei sale și mult apreciat de către un public dornic de spectacole de înaltă ținută.

Acompaniate de către pianista Adina Alupei, pe scenă au urcat sopranele Manuela Barna-Ipate, Simona Titieanu, Irina Scafaru, Nicoleta Maier, Diana Bucur, Mihaela Grăjdeanu alături de tenorii Florin Guzgă, Cosmin Marcovici, baritonul Alexandru Constantin și basul Ivan Dikusar. Pentru ieșenii iubitori de muzică, recitalul a fost mai mult decât o încântare, a fost un elixir de suflet oferit din drag de muzică de către artiști. „Giacomo Puccini este compozitorul meu preferat, din foarte multe motive, cel mai important fiind cel legat de particularitățile pe care nu le poate transmite oricine ȋn interpretare, fie ea vocală, pianistică, orchestrală sau dirijorală. Cu încredere deplină, domnul manager Andrei Fermesanu mi-a oferit ocazia de a bucura publicul cu minunatele creații ale acestui magician. Ne-am dorit un recital de înaltă clasă pentru că, așa cum am mai spus, Puccini este fantastic, dar greu de interpretat căci particularitățile sale nu sunt la îndemâna oricui”, a punctat pianista Adina Alupei. „Puccini e compozitorul sufletului meu pentru că patosul și romantismul se regăsesc în toate compozițiile lui. E verist si se potriveste timbralității mele! Ce altceva puteam alege ca prima piesă decât Si, mi chiamano Mimi din La boheme, a doua fiind O, mio babbino caro, din Gianni Schicchi. Majoritatea cunosc cea de-a doua piesă, fiind foarte întâlnită la nivel mondial atât în opera, cât și în emisiunile de muzică televizate”, am aflat de la soprana Nicoleta Maier. „Puccini a fost mereu preferatul meu, mai mult decât orice alt compozitor. Are o potrivire extraordinară între muzică și text. Toți compozitorii se străduiesc să găsească această simbioză, dar Puccini are ceva în plus. Muzica lui este atât de bine potrivită pe fiecare cuvânt ca sens! Este ca și acum acele cuvinte nu ar putea avea o altă muzică, nu s-ar putea exprima pe alte note”, a exclamat soprana Diana Bucur, care a oferit publicului două momente din „Madama Butterfly” – „Un bel di vedremo”  și „Vogliatemi bene”, ultima piesă în duet cu tenorul Florin Guzgă.

Ascultându-i pe artiștii Operei, îți dai seama, ca spectator, cât de mult l-au apreciat pe celebrul compozitor italian, ale cărui lucrări stau mereu lipite de sufletul oricărui iubitor al muzicii. „Îmi place foarte mult Puccini pentru că personajele lui sunt foarte complexe. În plus, muzica lui este extrem de pasională, cu fraze de respiraţie lungă care aproape izvorăsc din însăşi esenţa sufletului. M-a făcut să descopăr muzica dintre note”, a recunoscut tenorul Cosmin Marcovici. „Cred ca Puccini poate fi descris cel mai bine în aceste cuvinte: vissi d’arte, vissi d’amore. A trăit pentru artă și a trăit pentru iubire! Și chiar dacă în curând vor fi 100 de ani de la trecerea sa din această lume, el, în esență, nu a murit niciodată. Muzica sa va dăinui atâta timp cât lumea va exista. Cred că nu există om, fie el meloman sau nu, care să nu fi auzit măcar o dată Nessun dorma sau E lucevan le stelle. Poate nu există o declarație de dragoste mai frumoasă decât Donna non vidi mai, un rămas bun mai duios decât Addio fiorito asil sau Vecchia zimarra, pe ultima dintre acestea având bucuria s-o interpretez în recitalul de sâmbătă. Am fost onorat să știu că voi fi parte a acestui concert, abordând o arie dintr-un repertoriu nou, cel verist. Mă apropii de muzica lui Giacomo Puccini cu emoție, dar în același timp cu încredere, aceasta deoarece chiar dacă ariile sale sunt etichetate ca difficilissime. Maestrul de la Lucca a manifestat față de artiști o grijă părintească, el însuși testând cu vocea lui ceea ce scria. Ca român, mă simt apropiat de Puccini și de arta lui, mai ales că știm bine că prima Floria Tosca a fost românca Haricleea Darclee, iar la sugestia ei, maestru a scris aria Vissi d’arte”, a reamintit basul Ivan Dikusar.

Giacomo Puccini este considerat cel mai mare exponent al realismului operistic, iar creațiile sale mature au inclus „La Bohème” (1896), „Tosca” (1900), „Madama Butterfly” (1904) și „Turandot” (lăsat nefinalizat), toate fiind printre cele mai frecvent interpretate și înregistrate dintre toate operele, inclusive la Iași. De altfel, Opera Națională Română din Iași și-a început parcursul cu celebrul spectacol „Tosca”, cântat în premieră pe scena din Capitala Moldovei pe 3 noiembrie 1966, dată care a marcat la Iași începutul evenimentelor lirice, care au adus atâta bucurie. 

A consemnat Maura ANGHEL 

Interviu cu soprana Nicoleta Maier

„Muzica a fost și este ceea ce mă face să merg înainte”

* dialog cu soprana Nicoleta Maier, de la Opera Națională Română Iași

„Călătoria mea în muzică a început la 5 ani, când visam și simțeam în adâncul sufletului meu că asta voi face în viață, voi deveni cântăreață. Nu mă vedeam în nicio altă ipostază decât pe scenă”, spune soprana Nicoleta Maier, de la Opera Națională Română Iași, un artist îndrăgit și aplaudat, alături de care am refăcut parcursul artistic printr-un dialog plin de sensibilitate.

– Vă pregătiți pentru un recital special, dedicat lui Giacomo Puccini, care va avea loc pe 12 februarie. Vă invit la un exercițiu de imaginație – presupunem că ar fi debutul dvs. în Operă. Ce simțiți?

 – Acest exercițiu de imaginație îl făceam în timpul studenției, când visam să devin solistă de operă. Acum îmi este greu să îmi imaginez ceva ce deja am experimentat, simțit și trăit. Pot doar să vă relatez cum a decurs totul.
– Pornim, așadar, într-o călătorie în trecut.
– Călătoria a început la 5 ani, când visam și simțeam în adâncul sufletului meu că asta voi face în viață, voi deveni cântăreață. Nu mă vedeam în nicio altă ipostază decât pe scenă. Așa a fost toată copilăria până am ajuns la Liceul de Muzică „Tudor Jarda’’ din Bistrița. Acolo am ales opera, iar studiile le-am completat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Au fost câteva premii care mi-au dat curaj, apoi debutul din primul an de masterat cu rolul Neddei din „Paiațe”, pe scena Operei Române din Cluj, iar lucrurile au evoluat în direcția dorită.

– Care credeți că sunt momentele care v-au adus succesul? Cât ați muncit pentru că numele dvs. să fie pe un afiș de operă?

– Succesul a venit gradat, construindu-se cu fiecare rol debutat. Nu cred că pot spune care a fost apogeul muzical, dar este sigur că anumite momente au fost mai pregnante și mai intense. Un episod frumos a fost debutul din „Văduva Veselă”, în rolul Hannei, o premieră la Opera Națională din Cluj. A urmat debutul la Opera Națională din București în rolul lui Valencienne din „Văduva Veselă”, apoi concertul la Teatrul Goldonetta din Livorno. Am obținut Premiul I la Concursul „Sabin Drăgoi” din Timișoara, am cântat la Ateneul Român, pe scena Operei din Chișinău, unde am fost Nedda din „Paiațe”. Munca în această meserie a fost una constantă. În general, studiez în voce cinci zile din șapte, restul sunt pentru odihna vocală. Este studiul meu individual, care cuprinde exerciții de respirație, vocalize și apoi studierea repertoriului, ceea ce implică învățarea muzicală a rolului, citirea libretului, traducerea textului în limba româna, pronunția în limba originală, analiza psihologică a personajului, fixarea rolului în voce. Practic, această muncă de căutare constantă a sunetului ideal în acest gen denumit artă sincretică
a început odată cu primul debut la Opera din Cluj, în 2011.

– Ați avut momente de cumpănă?

– Au fost și astfel de momente, dar m-au ajutat să evoluez, să lupt cu mine și să merg mai departe, punandu-mi întrebări radicale și profunde. Au fost puncte în care îmi simțeam pierdută poziția sunetului, dar toate aceste lucruri se reglează cu răbdare și calm. Ca să înțelegi etapele și să poți ajunge la nivelul superior, trebuie să treci prin disconfort și îndoieli pentru că toate acestea te ajută să diferențiezi nivelurile din procesul tău de muncă. Mereu am avut un stâlp de sprijin în profesoara mea de canto, doamna lector universitar doctor Anastasia Buruian, încă din primul an de studiu și până în prezent. Suntem un binom care funcționează de 20 de ani și nu am cuvinte să îi mulțumesc pentru suportul moral și practic oferit.

-V-ați îndoit vreodată de dvs, v-a trădat vreodată vocea?

– Îndoiala a fost mereu alungată de persoanele care m-au susținut, au crezut și investit în parcursul meu. Aici trebuie să menționez câteva personalități cărora le sunt recunoscătoare: celebrei soprane Marina Krilovici pentru anii de studiu din cadrul Athenaeum „Maria Callas” din Atena, pentru toată grija și suportul unui dascăl devotat, doamnei profesor universitar doctor Elena Andrieș în anii de masterat din cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj și sopranei Lucia Stănescu (Dumnezeu să o odihnească!) pentru tot suportul financiar, beneficind de o bursă lunară privată pe țoață durata masteratului.

– Care au fost spectacolele ale căror aplauze v-au încredințat că rolurile făcute au câștigat publicul?

– „Evgheni Oneghin” de Piotr Ilici Ceaikovski a fost un debut de succes. Rolul Mimi din „La Boheme” mi-a adus aplauze frumoase și emoționante. Donna Elvira din „Don Giovanni” de Mozart este un rol cu care mereu am priză la public, Hanna din „Văduva Veselă” a fost un real success. Micaela din „Carmen” m-a împlinit, am simțit cum publicul răspunde emoțiilor mele.

– Lângă cine ați simțit sublimul cântând?

– Nu există o anumită persoană și indiferent de partenerul de scenă, implicarea este aceeași. Fie că sunt la Cluj, Iași, București sau Galați, cu nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, momentul artistic mereu va fi la cota maximă pe care pot să o ofer atunci pe scenă.

– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași? În ce rol ați fost aplaudată?

– Primul contact cu scena lirică ieșeană a fost în 2015, la invitația doamnei Beatrice Rancea, pentru debutul în rolul Phani din „Indiile Galante” de J.Ph. Rameau. A fost un debut cu multe emoții pentru că stilistica muzicală barocă este diferită de celelalte stiluri abordate. Încă din ultimul an de Conservator începusem cu romantici și veriști, datorită timbrului vocal. Am trecut prin clasici atât cât a cerut programa universitară, în rest mi-a fost distribuit repertoriu din perioada romantică. Nu aveam o relație strânsă cu muzica barocă din cauza particularităților stilistice: necesită un timbru adecvat, are anumite efecte dinamice cum ar fi relația forte-piano (acel efect de ecou), orchestra este mai mică, volumul vocal mai redus. Eu nu eram obișnuită cu aceste restricții, comparativ cu perioada romantică, unde se pune accent pe pasiune, dramă, teatru, cu permanente schimbări de tempo, contraste izbitoare și o gamă variată de nuanțe. Au fost multe emotii, un debut cu bine care mi-a adus și altele până la un angajament permanent. Sunt recunoscătoare pentru șansa oferită atunci și pentru modul în care s-au legat lucrurile până în momentul actual.

– Muzica este o artă supremă, o psihologie a sufletului. Cum v-a ajutat pe dvs? Dar pe cei dragi?

–  Muzica a fost și este ceea ce mă face să merg înainte. Pe lângă faptul că îmi câștig existența din această profesie, este și hobby-ul meu. Practic, pentru mine personal este un medicament. Momentele cele mai dificile din viață le-am traversat cântând la pian, seara târziu. Acolo e refugiul meu. Nu aș putea trăi fără un pian în casă. Cei dragi iubesc muzica, însă genurile muzicale sunt diferite. Unii merg pe Queen, Pink Floyd, Rolling Stones sau Dire Straits, alții pe lăutărească veche sau doine populare, opera sau jazz, electro sau blues, fiecăruia genul preferat ridicându-le starea de spirit și vibrația într-o notă pozitivă.

– Este adevărat că muzica este o călătorie cu un bilet doar dus? Ce ați putea pune în locul ei?

– Muzica te stimulează să descoperi lucruri noi. Freamătul curiozității și al descoperirilor te fac să simți că nu ajungi niciodată la final. Muzica nu este asemenea unei boli cronice progresive cu un prognostic limitat, fără bilet de întoarcere. Ceea ce muzica și actul artistic oferă unui solist de operă sunt dezvoltare personală, culturală, profesională și feedback-ul frumos din partea publicului. În țoață aceasta călătorie, solistul încântă publicul, răspunzându-i-se prin aplauzele finale. E o călătorie cu multe satisfacții pe plan profesional, dar și personal. Atât cât investeșți îți revine la final cu dobândă și cu diferentă de salariu- diferența de salariu sunt aplauzele, iar dobânda e mulțumirea sufletească.

– Dacă muzică nu e, poate nimic nu e… Ce vă doriți pe viitor? La ce scene visați, la ce roluri, alături de ce maeștri lirici?

– „Dacă muzica nu e, nimic nu e”, atribui această frază mai mult muzicienilor și melomanilor împătimiți, iar eu, merg pe ideea că „Dacă dragoste nu e, nimic nu e…’’!!! Cel mai mult îmi doresc sănătate, de restul mă ocup personal. Am un titlu de operă la care lucrez pentru un nou debut, posibil chiar anul acesta. Mai sunt două roluri la care visez în viitorul apropiat, Desdemona din „Otello” și Margareta din „Faust”, dar, din păcate, nu se regăsesc în repetoriul operei noastre.

– Cine este Nicoleta Maier în afara scenei? Ce pasiuni are? Ce vise are?

– O persoană energică, sociabilă, o zodie de foc plină de pasiune și poftă de viață. Iubesc viața! Am o legătură strânsă cu familia mea și datorită acestui atașament vorbim zilnic la telefon. În afara scenei încerc să mă țin ocupată și să îmi dezvolt pasiunile. Îmi place foarte mult să merg vara în ture cât mai lungi cu bicicleta, prin păduri sau locuri nepopulate. Chiar și în concedii în afara țării, dacă se poate, tot cu Bicicleta. În ultimii doi ani mi-a reușit și sper ca pe viitor acest obicei să devină un stil de viață. Îmi place să dăruiesc icoane pictate de mine. Nu pictez foarte mult, dar până acum am ajuns la 12 icoane dăruite apropiaților, cu diferite ocazii. Sper, cine știe, ca pe viitor să fac din acest hobby și o meserie. Iubesc Formula 1, iar anul trecut am fost pentru prima dată prezentă la un circuit de F1, în Austria, și eram în al nouălea cer!!! E o lume total diferită, bazată pe pragmatism, strategie și bani. Bineînțeles, am un pilot și o echipă favorită! Ador când stau sub pătură la un film bun sau momentul când beau un ceai, răsfoind o carte. Când îmi permite timpul și am companie, merg la câte o piesă de teatru sau la o partidă de tenis de masă. Visurile și planurile nu obișnuiesc să le împărtășesc, cel puțin nu atât de public. Prefer să le păstrez pentru mine, astfel îmi investesc energia mai ușor, nefiind perturbate de vreun factor sau gând extern.

A consemnat Maura ANGHEL
 

Nicoleta Maier va putea fi aplaudată, alături de alți artiști consacrați ai ONRI, la „Recitalul Puccini”, care va avea loc în Sala Mare, sâmbătă, 12 februarie, începând cu ora 18:30.

Interviu cu mezzosoprana Florentina Irina Onică

„Cel mai frumos compliment pe care l-am primit a fost acela când, după fiece rol nou zămislit pe scenă, cei din jur mă apelau cu numele personajului!”

* dialog cu mezzosoprana Florentina Irina Onică, de la Opera Națională Română Iași

– Publicul v-a aplaudat recent în spectacolul „Carmen”. De acest rol vă leagă amintiri cu o încărcătură deosebită, dar aduce pe scenă și o poveste foarte frumoasă…

– Acest rol mi-a adus mereu încărcături emoționale de vârf. Debutul în „Carmen” l-am făcut, culmea, nu pe scena ieșeană, ci la București, în urma unui casting la nivel național de mare anvergură pentru acel moment – Sibiu, Capitala Culturală a Europei, într-o conjunctură de excepție, în regia regretatului maestru Ion Caramitru, cu o garnitură de colegi de excepție…. A fost o șansă imensă! Era primul meu rol de asemenea calibru, rolul de referință pentru vocea de mezzosoprană, șansa unui debut într-un asemenea context! O dată cu toate aceste valențe venea și responsabilitatea, vă imaginați ce emoție copleșitoare atârna pe umerii mei de tânăr debutant… Să mai adaug că înainte de repetiția generală mare, în regim de spectacol, cu public, am pierdut sufletul care îmi dăduse aripi în creșterea și devenirea mea, se înălțase la Cer. A trebuit să îmi adun tot sufletul și să fac ceea ce și-a dorit Dânsa înainte de a pleca. „Eu voi pleca, tu să cânți Carmen pentru mine. Ești aici pentru că acești Oameni au crezut în tine. Să cânți pentru mine și pentru cei ce cred în tine”, mi-a spus… Și am cântat! Eram la Naționalul bucureștean, în spatele scenei, și urma intrarea mea. Eram răgușită la propriu de plâns și cineva mi-a șoptit din culise: „Vom cânta cu toții pentru mama ta”. A fost o undă de energie care mi-a dat o forță nebănuită. Am intrat pe scenă și am cântat. A fost un debut greu emoțional, dar fară margini de înălțător căci au urmat ani în care acest rol mi-a adus împlinirea mea ca artist. Ei bine, după un lung drum de privări la Iași, bine cunoscute și de care am și uitat, venea acum, în sfârșit, montarea acestui rol și pe Scena de Acasă! Vă spuneam la început că acest rol mi-a adus încărcături emoționale de vârf. Da, această aducere, în sfârșit, Acasă a rolului Carmen a fost ca o Regăsire cu cei dragi – public, colegi, o trăire aproape metafizică. Am simțit pe umăr mâna fiecărui coleg în acel nerostit, dar rezonant, „Suntem din nou împreună”. „Împreună”, așa am pășit pe scenă după foarte mulți ani, iar bucuria și emoția nu pot fi descrise în cuvinte.

– Ce ați împrumutat de la personaj?

– Nu împrumut nimic de la personaj niciodată, poate doar în perioada de lucru, la repetiții. Atunci da, într-o oarece măsură devin personaj, dar doar din punct de vedere psihologic, emoțional… Undeva acolo, la nivel vibrațional mă las sălășluită de personaj, îl construiesc mai ales dacă e vorba de un rol ce implică anamneză profundă. În rest, nu împrumut niciodată rolul în viața mea. De fapt, transferul este invers, împrumut fiecărui rol o părticică din mine și cred că aici e și chintesența fiecărui artist, aici se face diferența, de aici prefigurarea aceluiași personaj în aure diferite, în funcție de capacitatea fiecărui artist de a se dărui pe sine. V-ați întrebat desigur cum se explică faptul că același personaj vine îmbrăcat în interpretări diferite a mii de artiști, fiecare variantă având  personalitate proprie, deși avem aceleași constante: muzica este aceeași, personajul este același, regia aceeași și totuși personajul se conturează altfel, în funcție de personalitatea fiecărui artist, în funcție de capacitatea fiecărui artist de a se dărui pe sine. Aici este chintesența fiecărui artist.

– Și totuși, ce v-a plăcut la Carmen?

– Uneori nu sunt în asentimentul personajelor mele, chiar nu sunt, dar am capacitatea de a le aduce în zona în care le înțeleg existența. Asta ține de etapa de studiu, când te documentezi, faci acea anamneză de care aminteam mai sus. E o etapă foarte importantă, dar definitorie din nou, capacitatea fiecărui artist de a coborî în personaj, de a mă identifica cu el, de a-l înțelege în profunzime, a mi-l asuma și atunci devii una cu el. Și din nou aici e o veriga esențială în conturarea unui personaj, de a avea capacitatea înțelegerii în profunzime a personajului și identificarea emoțională cu acesta. Vă spun un secret – cel mai frumos compliment pe care l-am primit de-a lungul anilor de scenă a fost acela când, după fiece rol nou zămislit pe scenă, cei din jur, colegi, public, mă apelau cu numele personajului!

– Cum a început această frumoasă călătorie în lumea operei? Cum ați ales muzica?

– Cred că mai degrabă muzica m-a ales pe mine. Până la un punct pot să spun că a fost Destin, apoi da, a fost o alegere. Ar fi mult de depănat, cert este că Omul care efectiv mi-a fost îndrumător, punând Lumina în drumul meu către artă, este doamna Doina Antonică. Ea m-a descoperit și din acel moment nu mi-a mai dat drumul, a fost primul meu profesor de canto, de solfegiu, de istorie a muzicii. A devenit mama mea spirituală, sfetnic, îndrumătorul meu de suflet, omul căruia îi datorez existența mea ca artist. Apoi, destinul a adus în drumul meu oameni-cheie ce mi-au marcat traseul, mi-au fost mentori, învățători, îngeri păzitori, oameni-lecție. Absolut toți m-au format și m-au ajutat să fiu artistul de astăzi.

– Și dacă tot am început o călătorie în timp, care a fost primul rol pe scena Operei din Iași?

– Primul meu rol a fost unul foarte mic, de proză. Îmi amintesc ce emoții aveam, credeam că se va rupe scena. După marele meu debut, îmi amintesc că a venit către mine o colegă din cor, una din marile doamne ale scenei la acel moment, m-a luat în brațe și mi-a spus „Dacă ai putut să faci din câteva cuvinte un adevărat personaj, vei reuși să construiești roluri mari pe scenă”. Însă, primul meu rol cu care am urcat cu adevărat pe scenă a fost examenul meu de licență, rolul Fenena din Nabuco. A fost din nou o șansă dată de oameni care au crezut în mine: maestrul Corneliu Calistru, doamna Anda Tăbăcaru, la vremea aceea profesorii mei de la Universitatea de Arte, nume marcante ale Operei ieșene. Sunt oameni ce mi-au marcat destinul, acei oameni-mentori de care vorbeam.

– Se vede că iubiți enorm muzica și scena și mă întreb care sunt rolurile preferate? În care vă regăsiți cel mai mult?

– Rolurile în care mă regăsesc cel mai mult sunt cele foarte ofertante nu doar vocal, cât actoricește interpretativ, rolurile complexe din punct de vedere scenic ca și trăire. Iubesc să interpretez, să dau viață unui caracter, nu doar unei partituri-personaj. Aici nu ține doar de întinderea unui rol, ci de complexitatea personajului abordat, de paleta emoțională de trăiri. Aici intervine din nou frumusețea identificării cu personajul – faptul că niciodată nu îl poți stăpâni la modul exhaustiv, mereu îl descoperi și redescoperi la nesfârșit, îi găsești noi coordonate psihologice, comportamentale, emoționale. Vă dau un exemplu de rol, nici pe departe de întindere mare, însă esențial în intrigă tocmai prin prisma impactului psihologic, emoțional la nivel de mesaj către public – Jocasta, din opera enesciană „Oedipe”, un rol extrem de ofertant ca trăiri. Tocmai din acest motiv roluri precum Carmen, Orfeu, Dalila, Rosina devin repere pentru mine, fiind extrem de ofertante scenic, emoțional.

– Și dacă am vorbit despre construcția unul rol, care a fost cel mai greu din punct de vedere interpretativ?

– Mi-e greu să aleg cel mai greu spectacol al meu, aș oscila între spectacolul „Tragedia lui Carmen”, în regia regretatului maestru Ion Caramitru, și „Orfeu și Euridice”, în regia regretatului maestru Alexandru Darie. Amândoi mi-au dat șansa creșterii mele artistice, amândoi au fost întâlniri-cheie pentru devenirea mea. „Tragedia lui Carmen” o aducea pe Carmen publicului într-o variantă foarte concentrată. Practic, erau tăiate tot ce înseamnă partitura de cor, balet, rămânând doar personajele principale în scenă. A fost un spectacol filmic absolut fascinant, de la concepția regizorală, la concepția luminilor spectacolului, unde protagonista, Carmen, susținea toată partitura, fiind prezentă aproape continuu pe scenă aproape două ore. A fost o întindere a limitelor fizice, însă o potențare fabuloasă a pesonajului. Acolo, cu această Carmen a maestrului Caramitru am descoperit ce înseamnă a fi cu adevărat actor de operă, trecând prin toată partitura, prin toată complexitatea personajului Carmen, prin toate stările într-un mod ce nu lasă loc de îndoială, fără echivoc, foarte concentrat, plenar. Dar, probabil cel mai greu spectacol rămâne pentru mine „Orfeu și Euridice”, de la Teatrul Bulandra, într-o regie absolut cutremurătoare ca mesaj, semnată de mult regretatul Alexandru Darie. Personajul Orfeu, purtat prin Purgatoriu, Infern, Paradis, în moarte și înviere în căutarea iubirii pierdute, capătă o atât de complexă plasare psiho-emoțională, la limita firii, încât efectiv transformă personajul într-un veritabil rol tragedian. Și aici voi puncta un alt aspect extrem de important în demersul artistic al unui artist: echipa! Orfeul maestrului Darie, ca și Carmen a maestrului Caramitru au fost atât de ofertante scenic printr-o cumulare, o sinergie, o suită de parametri ce au construit un tot – regii fabuloase, scenografii și lumini de film, baghete dirijorale de excepție, toate acestea te construiesc dacă ai șansa să le întâlnești. Lucrul în sine cu astfel de corifei ai genului te cresc cât o școală! Regretatul maestru Darie concepuse Orfeul de la Bulandra ca și cel mai complex spectacol de operă-teatru, vorbim de anii 2008-2011. Or, un regizor cu adevărat inspirat poate scoate dintr-un artist potențialul său maxim și astfel îți descoperi valențe nebănuite. Până la acest moment, Orfeu a fost rolul care m-a potențat la maximul meu de artist tragedian. Acolo am învățat actorie de finețe, acolo am învățat cum să îmi cuceresc limitele și îi mulțumesc Cerului pentru Întâlnirile mari din viața mea cu acești maeștri!

– Mă gândesc la o proiecție în viitor și vă întreb unde v-ar plăcea să cântați și în ce operă?

– Cred că cel mai drag și emoționant mi-e să cânt pe scena ieșeană, Acasă, cum spunem noi. E o legătură de suflet probabil, constantă,  ancestrală, dincolo de spațiu… În rest, niciodată nu am cântat pentru acel UNDEVA, cât pentru public. Oriunde am cântat, că a fost București, Craiova, Germania, Italia, Bacău sau Elveția, pentru mine nu a fost locul, ci publicul. Este important ceea ce transmit cuiva, nu undeva, oriunde m-aș afla. Așa sunt eu construită emoțional.

– Vă invit la un alt exercițiu de imaginație – dacă ați fi spectator, care ar fi reprezentația la care ați veni zi de zi? Ce ar trebui să fie pe scenă astfel încât să nu părăsiți fotoliul din sală niciodată?

– E foarte simplu! Dacă aș fi spectator, aș veni la acel gen de spectacole de care v-am vorbit, unde se simt, de la prima ridicare a cortinei, energia și echipa, de la concepție regizorală la fiece pas pe scenă al artistului. Aș vrea să fiu spectator într-o sală în care artistul de pe scenă mă ia cu el în poveste, făcându-mă părtaș direct la trăirile lui astfel încât să uit că acolo, pe scenă, se joacă un rol. Gândul mă duce la una din repetițiile cu maestrul Caramitru și îmi amintesc o remarcă a unuia dintre actorii din distribuție: „E fantastic să reușești să mă transpui în poveste pe mine, ca spectator, încât să uit că tu mai și cânți”. Asta e ideea, să rămâi pironit în scaun, transpus în poveste, să trăiești clipa o dată cu personajul de pe scenă ca un bulgare imens de energie, să-ți pară rău că a căzut cortina. La un astfel de spectacol m-aș întoarce mereu!

– Ce vise are artistul liric Florentina Irina Onică pentru acest an? Dar pentru anii ce vor urma?

– Primesc cu un zâmbet întrebarea dumneavoastră… Viața, experiența, oamenii-lecție m-au învățat un lucru extraordinar – să mă bucur absolut de prezent! Visez, am visuri frumoase, am planuri, dar până la înfăptuirea lor există această clipă prezentă, netăgăduită, care va contura cândva visurile dacă e trăită în bine și frumos. Vă mulțumesc pentru felul în care m-ați purtat prin întâmplări, amintiri, visuri,planuri și această clipă prezentă clipă de grație.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu Raluca Zaharia, dirijorul Corului de copii

„Corul a fost dintotdeauna o parte din mine”

* dialog cu Raluca Zaharia, dirijorul Corului de copii al Municipiului Iași, unul dintre colaboratorii fideli ai ONRI

„Nu este greu deloc să lucrezi cu copiii. Trebuie doar să fii un bun psiholog, un bun ascultător, empatic, uman, determinat, hotărât, vertical, iubitor de unde sonore, muncitor, pregătit, organizat, exigent, creativ, adaptabil, sociabil, iar pe lângă asta să nu uiți că trebuie să lași toate armele jos. Nu ești pe un front de luptă, ci ești pe un câmp cu flori, cu ieduți, cu nori pufoși, cu mult soare și chiote de bucurie. Când suntem împreună și cântăm, uităm chiar și de telefoane și tablete”, spune dirijorul Raluca Zaharia, coordonatorul Corului de copii al Municipiului Iași, pe care i-am aplaudat în foarte multe spectacole derulate pe scena Operei și nu doar. Am discutat cu Raluca Zaharia despre muzică, artă, pasiunea pentru cântul coral și dragostea pentru copii.

– Un an nou, cu provocări, planuri și vise. Ce noutăți veți prezenta publicului împreună cu micii artișți din Corul de copii al municipiului Iași?

– Anul acesta vom continua călătoria alături de copiii cu care descopăr și redescopăr tot ce ne oferă Cântul Coral. E o latură a artei în care toți participanții învață să lucreze în echipă, să comunice și la nivel emoțional unii cu alții, realizându-se astfel o conexiune directă și foarte frumoasă între ei în momentul creării actului muzical. Mă bucură foarte mult colaborarea cu pianistul Paul Pintilie care îmbogățește repertoriul corului cu aranjamente și compoziții proprii. De asemenea, Corul de Copii al Municipiului Iași are deja foarte multe evenimente realizate împreună cu membrii Corului Marii Uniri și cu Orchestra de Tineret a Municipiului Iași, fiind o colaborare prielnică în cazul nostru, pentru acomodarea cu timbralitatea diversă, învățarea unui repertoriu vocal-simfonic și, în general, pentru evoluția grupului nostru.

– Corul de copii al municipiului Iași este o prezență constantă pe scena Operei. Cum a început colaborarea? Câte spectacole să fi numărat până acum împreună cu ONRI?

– Corul de Copii al Municipiului Iași este un proiect axat pe o formă de educație muzicală non-formală, unde copiii, mai ales cei fără studii în domeniu, descoperă ce înseamnă o partitură, notele muzicale, formule ritmice, intonație, universul muzicii și al artei în general. Copiii devin membri fără o preselecție inițială, singura condiție fiind dragostea pentru activitatea pe care o desfășurăm. Suntem acum 122 de membri și avem loc pentru toți copiii din Iași, participarea în cadrul corului fiind fără taxă. Corul a început colaborarea cu Opera Română Iași în martie 2021, fiind invitați la gale și concerte. În ceea ce privește spectacolele din repertoriul curent al Operei ieșene, anul 2022 vine cu o preselecție în vederea formării unui grup de copii cu vârste cuprinse între 9 și 11 ani, care va susține părțile muzicale din operele în care compozitorii au scris pentru vocile lor.

– Care au fost spectacolele în care copiii s-au simțit cel mai bine? Cum faceți distribuția pentru o reprezentație?

– Pe parcursul celor 10 ani încheiați de când pregătesc muzical, coregrafic și regizoral copiii care joacă în spectacolele Operei Naționale Române Iași, am observat că ei prind drag în special de operele compozitorului Giacomo Puccini. Există o curgere firească a undelor vibrante, o împletire cursivă a timbrelor sonore. Pentru copii primează să se simtă confortabil vocal, iar paginile pucciniene, deși scrise cu un grad de dificultate ridicat, sunt „descâlcite” cu ușurință de către copii, ei reușind să se integreze foarte bine în masa amplă de timbralități vocale și instrumentale. Lucrez cu emoțiile, cu sufletul, cu inima și le ofer toată încrederea și sprijinul acestor ochișori care mă îmbrățișează ori de cate ori ne reîntâlnim. Implicarea și calitățile lor muzicale mă determină să îi propun pentru anumite reprezentații. Ajung să îi cunosc foarte bine astfel încât îmi pot da seama dacă vor face față cerințelor artistice. Activitatea noastră nu se rezumă doar la învățarea partiturilor. Vorbim foarte mult și despre școală, despre pasiunile lor, pentru a-i cunoaște mai bine, pentru a le fi alături în cazul în care au nevoie de un sfat. Îi pregătesc psihologic prin joc și joacă pentru a păși pe o scenă, pentru a-și stăpâni emoțiile și pentru a le transforma în bucurie. Corectăm dicția și respirația, învățăm despre postură prin mișcare scenică și coregrafii, creăm personaje individuale și colective prin asimilarea indicațiilor regizorale. Le stârnesc curiozitatea și ajung să detaliez despre istoria muzicii, despre viețile compozitorilor, despre opere, despre creațiile acestora în urma valurilor de întrebări cu care mă asaltează.

– Corul este, în esență, un tot unitar, un organism viu care vibrează împreună cu dvs, cu scena și cu sala. Cum reușiți să faceți acest lucru?

– Nu este ușor de armonizat peste 100 de voci, câte are corul de copii. Empatizez foarte mult, îi las să mă descopere, caut să îi cunosc, le sunt alături în cazul în care e nevoie să intervin în situații neprevăzute. Ne ascultăm unii pe alții, ne încurajăm, învățăm să ne acceptăm reciproc, căci suntem diferiți și iubim asta. Fructificăm punctele comune, învățăm să prețuim punctele tari ale fiecăruia și le valorificăm acceptându-ne rolurile, creștem împreună ca într-o familie. Corul a fost dintotdeauna parte din mine. Am dorința de a le fi bine tuturor membrilor corului, de a găsi bucurie în jurul lor, de a prețui ceea ce au și ceea ce le oferă viața. Suntem un organism viu pentru că respirăm împreună, transmitem emoție împreună – eu – copiii – părinții – publicul.

– Cât de greu este (sau ușor?) pentru un copil să învețe atât de multe piese și din repertoriul corului, dar și pentru spectacolele de Opera? Care sunt cele mai mari dificultăți?

– Perioada pe care o parcurgem în momentul actual m-a determinat să caut și să experimentez noi și noi soluții pentru învățare și asimilare. Trebuie să menționez că sprijinul părinților este foarte important astfel încât ajung și ei să învețe repertoriul coral și de operă, lucru care, după cum mi-au mărturisit, îi bucură foarte mult. Facem tot posibilul să ne vedem cât de des se poate și dacă există dorință și pasiune, reușim împreună să parcurgem orice gen de repertoriu.

–  Revenind la rolul și misiunea dirijorului, care sunt cele mai grele momente pentru dvs cu referire la lucrul cu micii artiști?

– Nu este greu deloc să lucrezi cu copiii. Trebuie doar să fii un bun psiholog, un bun ascultător, empatic, uman, determinat, hotărât, vertical, iubitor de unde sonore, muncitor, pregătit, organizat, exigent, creativ, adaptabil, sociabil, iar pe lângă asta să nu uiți că trebuie să lași toate armele jos. Nu ești pe un front de luptă, ci ești pe un câmp cu flori, cu ieduți, cu nori pufoși, cu mult soare și chiote de bucurie. Știu că sunt o persoană idealistă, dar nimeni și nimic nu îmi va perturba imaginea aceasta pe care o proiectez copiilor și persoanelor care iubesc să cânte, iubesc să asculte. Când suntem împreună și cântăm, uităm chiar și de telefoane și tablete.

– V-ați temut vreodată de eșec, ați avut momente de poticneală? Cum le-ați depășit?

– Pentru mine, eșecul înseamnă să nu încerci. Eu funcționez dând curs ideilor și nu punându-le pe o hârtie, într-un sertar. Spre exemplu, pandemia am simțit-o că pe o provocare: am lucrat online, m-am întâlnit cu grupuri restrânse de copii, am realizat înregistrări cu distanțe mari între noi, avem videoclipuri, am cântat în concerte fără public în sală, am cântat mult în aer liber… Abia aștept să treacă aceasta perioadă și să îi adun pe toți copiii într-o sală generoasă, unde să ne putem omogeniza, să putem crea sonorități care să transmită mai departe bucuria și emoția cântului coral.

– Dacă acum ați fi copil, cum v-ar plăcea să arate un cor dedicat celor mici? Ce v-ar plăcea să cântați, cum ați dori să arate dirijorul?

– E o întrebare pe care mi-o adresez în fiecare zi. Mi-aș dori să fie un loc plăcut în care să pot învăța cât mai multe partituri în stiluri, perioade și din culturi diverse, într-un mod relaxat, înconjurată de mulți prieteni, unde armonia grupului și sprijinul reciproc să primeze. Asta încerc și eu să realizez pentru copii.

– Planuri pentru 2022? Ce dorințe lipite de suflet aveți?

– Am primit aceeași întrebare chiar la trecerea dintre ani și răspunsul meu a fost că tot ce îmi doresc este să mă bucur de familia mea în liniște, în iubire, în bucurie. Pentru copii îmi propun să abordăm un repertoriu cât mai divers, cu apariții locale, naționale și internaționale, care să reprezinte Iașul și România.

Pe copiii din îndrăgitul cor îi veți putea asculta și în această seară, în primul spectacol al Operei ieșene din acest an, „Carmina Burana”, de Carl Orff.

A consemnat Maura ANGHEL

Manifest pentru o Operă Deschisă

Orice moment aniversar invită nu doar la bucurie, ci și la reflecție. În aceeași măsură, orice moment aniversar poate oferi, dacă este bine înțeles, o nouă cale deschisă. Este punctul în care se află, cred, Opera Națională Română din Iași la momentul împlinirii a 65 de ani de ființare instituțională. E punctul în care se pot trasa, intersubiectiv, liniile directoare ale unui Manifest pentru o Operă Deschisă. În contextul unei explicații relative la sintagma pe care o „împrumut” din gândirea lui Umberto Eco – menținându-i sensul filosofic, dar conferindu-i și un atribut instituțional, după cum se va vedea –, componenta managerială vine abia la urmă. În firescul lucrurilor, prim-planul e ocupat – și așa trebuie să rămână mereu – de Oamenii Operei, fie aceștia artiștii și publicul fără de care ei nu pot exista, regizorii, coregrafii, scenariștii, personalul tehnic și administrativ. Cu toții, împreună, creează o lume. Este acea lume magică a teatrului liric și a baletului pe care ieșenii, și nu doar ei, o văd și o ascultă pe scena Operei din Iași de 65 de ani încoace. Este, cum ar spune Edmund Husserl, o „lume a vieții” (Lebenswelt).

Cum prinde viață această lume? Iată un prim pas al reflecției invocate la început. În anul în care Opera Națională Română din Iași își aniversează cei 65 de ani, am privilegiul încercării de a răspunde la această întrebare pe baza experienței provocatoare pe care o am din luna martie încoace. Pentru a mă menține în cadrele limbajului husserlian – știind că, da, este posibilă o fenomenologie a realizărilor culturale! –, voi apela la o reducție, la o „punere între paranteze” (Einklammerung) a tuturor pre-judecăților (în sens gadamerian) vehiculate în spațiul public referitor la evoluția de până astăzi a Operei ieșene. O astfel de suspendare (epoché) îmi oferă accesul, din câte îmi este îngăduit să sper și să îmi dau seama, la înțelegerea hermeneutică (Verstehen) a nașterii actului artistic și a lumii pe care acesta o poartă cu sine. Este vorba aici despre „complementaritate”, una care evidențiază, în premieră într-o intervenție publică pe care o asum (orice text publicat, implicit cel de față, este astfel), relația directă dintre infinitatea interpretărilor ce pot fi alocate de fiecare subiect implicat unui act propriu teatrului liric (operă și operetă, incluzând, evident, componenta instrumentală a fiecăreia în parte) sau baletului (ibidem) și structura culturală de profunzime pe care aceste interpretări o împărtășesc.

Aceasta este, cred, intersecția din care se naște „lumea vieții” Operei noastre (iar cadrul poate fi, bineînțeles, extins, având valențe universale), printr-un joc intersubiectiv al percepțiilor, implicând trăiri, sentimente și multă, multă dăruire. În acest proces al creației culturale prin „umplere cu sens” (același Husserl amintește, într-un loc, despre faptul că „orice realitate există doar prin «donație de sens»”), fiecare actant are contribuția sa specifică, indiferent că se află pe scenă, în fosa orchestrei, în culise, în stal, la lojă sau balcon ori participă virtual la spectacole, grație noilor tehnologii ale comunicării. Fiecare, deci, „dirijează lumea” și, astfel, îi „descoperă magia”. Îmi spun că aceasta este semnificația profundă a Operei Deschise și că această bună înțelegere a faptului că nu poate exista teatru liric și nici balet, ca opere de artă, în absența „ființărilor” ce le fac posibile (artiștii, publicul, partenerii culturali, economici și media, toți cei implicați, comunitatea ieșeană în ansamblul său) reprezintă un al doilea pas al reflecției pe care aniversarea din acest an o aduce în fața tuturor celor care îndrăgesc ONRI. În acest sens profund, Opera Deschisă nu poate fi o „monadă fără uși și fără ferestre”, ci devine o experiență multidimensională, printr-un proces (noesis) finalizat cu rezultatul „intenționalității” (noema), al ceea ce intenționăm să facem atunci când, cu fiecare spectacol, construim această Lume. Și îndrăznesc să spun că niciunul dintre spectacolele din repertoriul ONRI (din trecut, prezent sau viitor) nu poate eluda această realitate, această Lebenswelt, fiind realitatea însăși. Așa cum a fost, cum este și cum va fi creată de intersubiectivitatea Oamenilor Operei.

Componenta managerială a Operei Deschise vine, cum spuneam, abia la urmă și ea implică atributul instituțional despre care aminteam la început. În înțelegerea mea, care, la rându-i, are nevoie de complementaritatea intersubiectivă invocată, Opera Deschisă este adaptabilă. Instituțional, trebuie să răspundă provocărilor noutății fără a-și altera profilul „aristocratic”, se îndreaptă paideutic spre noi categorii de public spre a le aduce la înălțimea scenei, respectă individualitățile și sensibilitățile respingând orgoliile care macină, îndeobște, lumea noastră culturală, își fixează obiective de anvergură în sensul unor bucurii viitoare ale efortului comun. Ca Operă Deschisă, Opera Națională Română din Iași nu se poate bloca provincial (fapt înțeles de generațiile a căror memorie istorică am căutat, în acest an, să o recuperăm în mod onest), ci are datoria de a se deschide lumii. Pentru că lumea pe care o creează prin fiecare spectacol este parte integrantă a întregii lumi.

Acest album, elaborat spre a marca aniversarea de 65 de ani într-un timp foarte scurt și cu un efort imens (mulțumesc, Andrei Fermeșanu, mulțumesc, Aliona Paciurca, mulțumesc, Cătălin Sava, mulțumesc, Ligia Fărcășel, mulțumesc, Cristina Todi, mulțumesc, Ozolin Dușa!), oferă imagini ale Lumii Vieții de la Opera ieșeană. Împreună cu Galeria Oamenii Operei, pe care am constituit-o și inaugurat-o, de asemenea, în acest mandat, ar putea re-prezenta substratul profund al construcției instituționale a unei Opere Deschise, așa cum ONRI merită și poate să fie.

Prof. univ. dr. Florin-Daniel ȘANDRU