Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu tenorul Ovidiu Manolache

„Muzica mi-a adus totul, împlinire pe toate planurile”

 * dialog cu tenorul Ovidiu Manolache, membru în Corul Operei Naționale Române Iași

„Mi-aș dori să reușesc să cânt pe marile scene ale lumii, acesta este visul meu. Dar cine știe ce-mi rezervă viitorul, pot doar să aștept și să fiu mereu pregătit pentru acel lucru care îmi va depăși așteptările”, spune tenorul Ovidiu Manolache, membru în Corul Operei Naționale Române Iași, la începutul unui dialog dedicat carierei sale.

– Ați debutat în opereta Sânge Vienez. Cum a fost pentru dvs apariția în această operetă?

– Așa este, în luna decembrie a anului trecut am avut șansa să debutez în rolul Josef din opereta „Sânge Vienez”, de Johann Strauss-fiul. Totul a venit ca o surpriză, am auzit că urmează să pregătim o nouă premieră și urma să începem repetițiile de cor pentru pregătirea partiturii, înainte de lucrul la partea de regie. Într-o zi, am primit un telefon de la coordonatorul artistic și m-a rugat să învăț rolul. Am acceptat și m-am pus pe treabă.

– Ce v-a atras la rolul Josef? Ați găsit puncte comune? 

– În primul rând am fost încântat că acest rol are arie, arie ce deschide spectacolul. Este primul rol, pe care îl interpretez pe scena Operei, care are arie. Rolurile pe care le-am jucat până în acest moment au fost roluri secundare, de comprimare. În al doilea rând, mi-a plăcut foarte mult că personajul Josef este prezent, pe scenă, pe tot parcursul operetei. Cred că sunt 2-3 numere muzicale în care acesta nu se află pe scenă.

Ca și puncte comune ar fi faptul că Josef face și desface totul  în această operetă, știe tot ce se întâmplă. Deși sunt o fire destul de timidă,  îmi place să știu absolut tot ce se întâmplă în jurul meu și să fiu la curent cu toate noutățile.

– Veți evolua într-o nouă producție a operetei „Sânge Vienez”.  Există diferențe interpretative? Dacă da, care ar fi? Sau poate o altă abordare?

– Ca și diferențe interpretative, nu cred că sunt, deoarece treubuie să fim fidel partiturii și să ne însușim cât mai bine indicațiile muzicale primite de la maestrul dirijor, cât și cele regizorale. Dar, cu siguranță, voi aborda rolul cu mai multă stăpânire și mai puține emoții.

– Regizorul Alexandru Nagy a adus o viziune nouă în montare. Ce v-a plăcut la ideile sale?

– Mi-a plăcut foarte multă, la noua montare, faptul că s-a redus textul vorbit la minim. În vechile montări ale operetelor, textul este supradimensionat și se improvizează foarte mult pe acel text, lucru ce, la un moment dat, obosește, atât publicul, cât și pe interpret.

La Alexandru Nagy mi-a plăcut foarte mult cum a conturat fiecare personaj în parte și cum a reușit să facă legătura dintre soliștii cu experiență și cei mai tineri, printre care mă număr și eu, pentru ca personajele să se sudeze foarte bine pe scenă. Deși este un regizor tânăr, a găsit tot timpul metodele cele mai bune de lucru, chiar și în momentele tensionate, pentru ca repetițiile să decurgă cu calm, energie și să reușim să ducem la bun sfârșit proiectul pentru care lucram.

– Mi-ar plăcea să vă însoțesc într-o călătorie în trecut și v-aș întreba de cât timp cântați? Cum ați ales muzica?

– Studiez muzica de când mă știu, de la vârsta de 7 ani am început cu vioara. Părinții au observat că am ceva talent și au zis să încerce. Am absolvit Liceul de Artă „ Ștefan Luchian” din Botoșani, secția Interpretare Muzicală – Vioară. Am urmat apoi cursurile Universătății de Arte „George Enescu”, Iași secția Pedagogie Muzicală. Cântul vocal l-am descoperit pe băncile facultății, când am fost ales să fac parte din Corul „Cantores Amicitiae”. În urma unei audiții, am fost selectat să fac parte din Corul „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii Moldova și din anul 2012 fac parte din colectivul Corului ONRI.

Din momentul în care am început să activez în corul Operei am căutat, din ce în ce mai mult, să-mi perfecționez tehnica vocală. După multe căutări, l-am întâlnit pe baritonul Alfio Grasso, care mi-a devenit maestru și cu ajutorul căruia am început să stăpânesc tehnica vocală. Am dorit să-mi completez studiile și din octombrie 2019 sunt student, din nou, la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, specializarea Canto, la clasa lectorului universitar Ionuț Urdeș.

–  Ce a adus muzica în viața dvs?

– Muzica mi-a adus totul, împlinire pe toate planurile. Ca și compozitori, cei mai apropiați sufletului meu sunt cei din perioada romantică și puțin după. Îmi plac foarte mult Chopin, Liszt, Dvorak. Iar în materie de operă, îmi place foarte mult Giuseppe Verdi, iar apoi  Giacomo Puccini, Georges Bizet, Charles Gounod.

– Care roluri vă sunt lipite de suflet? Ce roluri v-ați dori să aveți?

– Rolul apropiat sufletului meu este Don Jose din opera „Carmen” de G. Bizet. Emoțiile și trăirile pe care le poate avea acest personaj mă fascinează. Mă atrage foarte mult ideea de cum se poate transforma un om. Mi-ar plăcea foarte mult să pot interpreta rolul amintit mai sus, dar și alte roluri ca Alfredo din „Traviata”, Rodolfo din „La Boheme” sau Lensky din „Evgheni Oneghin”.

– Cum vă simțiți mai bine – alături de colegii din cor sau ca solist?

– Mi-ar plăcea foarte mult să fiu solist, pentru acest lucru studiez și caut să mă perfecționez și sper, ca într-o bună zi, să am șansa să devin solist cu „acte în regulă”. Însă experința din cor este o școală foarte bună pentru un cântăreț și te ajută foarte mult să te dezvolți.

– Care sunt particularitățile cântului coral față de cele ale solisticii?

– În cor se pune accent pe omogenitatea din cadrul partidei și cea de ansamblu. Toți trebuie să cânte ca unul și unul ca toți, acest lucru este căutat de toți maeștrii de cor. Ca solist se pune accent pe particularitățile timbrale, pe o tehnică desăvârșită, pe joc scenic,  o parte din lucrurile fără de care un solist nu poate exista, din punctul meu de vedere.

– Ce vise are tenorul Ovidiu Manolache? Ce alte pasiuni aveți în afară de muzică? Cu ce o puteți înlocui?

– Mi-aș dori să reușesc să cânt pe marile scene ale lumii, acesta este visul meu. Dar cine știe ce-mi rezervă viitorul, pot doar să aștept și să fiu mereu pregătit pentru acel lucru care îmi va depăși așteptările.

Îmi place foarte mult să gătesc, să călătoresc și să-mi petrec timpul alături de familia mea minunată și de prieteni.

Dacă nu aș mai face muzică, cred că mi-ar plăcea să am un restaurant micuț, cochet în care să gătesc doar eu și lumea să se simtă ca acasă. Îmi place foarte mult mâncarea tradițională românească, nu cred că pot alege ceva, aș mânca orice. Cel mai mult îmi place să gătesc friptură înăbușită la ceaun, cu mămăliguță. La final, adaug și un pahar de vin bun.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Ștefan Linu

„Îmi plac toate spectacolele de operă, mă las purtat de val, mă las sedus, îmi place să fiu surprins, fascinat”

* dialog cu basul Ștefan Linu, membru în Corul Operei Naționale Române Iași

„În familia mea se cânta. Când eram copii, eu cântam vocal, iar fratele meu mă acompania la chitară. Bunica mea m-a învățat toate cântările religioase și tot ea mi-a inspirat dragostea pentru romanțe. De la părinți am moștenit vocea de bas, ei fiind, la rândul lor, voci grave respectic bas/alto, care au practicat cântul coral. Așadar, înconjurat de muzică, nu mi-a fost greu să fac pasul către scenă”, spune basul Ștefan Linu, membru în Corul Operei Naționale Române Iași, alături de care am făcut o scurtă călătorie în lumea muzicii, cu puțin timp înainte de a-l aplauda din nou în opereta „Sânge Vienez”, de Johann Strauss-fiul.

– Ați debutat în opereta „Sânge Vienez”, de J. Strauss. Cum a fost pentru dvs apariția în această operetă?

– Debutul meu a venit la propunerea coordonatorului artistic de atunci al Operei, știind din trecut că am mai evoluat în roluri de acest gen. Mai exact, Frank din opereta „Liliacul”, Maximilian Detwailer din musicalul „Sunetul Muzicii” și Cascada din „Văduva Veselă”, în regia lui Andrei Șerban. După studiul rolului mi-am dat acordul, iar acum îl interpretez cu foarte mare bucurie și plăcere.

– Ce v-a atras la rolul Primului-ministru? Ați găsit puncte comune?

– În primul rând muzica, felul cum este scris rolul, apoi comicul de situație și comicul de caracter. Un prim-ministru uns cu toate alifiile și la propriu, și la figurat. Sunt și puțin ironic în mărturisire. Puncte comune ar fi că îmi place să ies din situații punând adevărul la baza comunicării. Îmi place să iîbin utilul cu plăcutul și îmi place să fac haz de necaz când este cazul, dar și să fiu serios când trebuie.

– Veți evolua într-un nou spectacol „Sânge Vienez”. Există diferențe între reprezentații?

– Niciun spectacol nu este la fel. O altă abordare nu va fi, însă mă voi juca mai mult cu textul cântat prin noile deprinderi tehnice și de stil câștigate în acest răstimp. 

– Regizorul Alexandru Nagy a adus o viziune nouă în montare. Ce v-a plăcut la ideile sale?

– Mi-a placut abordarea lui foarte mult. Îmi place cum lucrează la înțelegerea caracterelor. Are argument justificat pentru fiecare acțiune, iar orice intenție este precedata de un subtext, așa cum este firesc de altfel. Este un regizor asumat! 

– Mi-ar plăcea să vă însoțesc într-o călătorie în trecut și v-aș întreba de cât timp cântați? Cum ați ales muzica? Ce a adus muzica în viața dvs.?

– În familia mea se cânta. Când eram copii, eu cântam vocal, iar fratele meu mă acompania la chitară. Bunica mea m-a învățat toate cântările religioase și tot ea mi-a inspirat dragostea pentru romanțe. De la părinți am moștenit vocea de bas, ei fiind, la rândul lor, voci grave respectic bas/alto, care au practicat cântul coral. Așadar, înconjurat de muzică, nu mi-a fost greu să fac pasul către scenă. Atunci vedeam muzica lipită de religie și din acest motiv am urmat școala teologică, ulterior Conservatorul. 

– Care sunt compozitorii preferați? Dar spectacolele?

– Iubesc foarte mult și îmi place să ascult muzica preclasică – Bach, Handel, Purcell, Vivaldi, Rameau. Apoi Mozart are un loc aparte în sufletul meu, cred că pe aceeași linie este Wagner. Îi iubesc la fel pe amândoi chiar dacă sunt la distanțe mari, cronologic vorbind. De asemenea, Verdi este special pentru mine, Puccini fără discuție și în final, fără nicio ordine în prezentarea mea, Tosti și Frederic Chopin, a cărui Nocturnă Op 9 în E-flat Major în mod antitetic mă trezește în fiecare dimineață. 

Cât despre spectacole, sincer să fiu, îmi plac toate cele de operă. Mă las purtat de val, mă las sedus, îmi plăce să fiu surprins, fascinat.

Îmi place să ascult uvertura operei „Tannhauser” de Richard Wagner sau ansamblul „Conoscete, Signor Figaro”, din actul al doilea al operei „Le Nozze di Figaro” până la final. Există acolo un loc unde cred că Mozart a fraternizat atemporal cu Divinitatea. Sentimentul acesta îl am și când ascult „Die Zauberflote” și lista poate continua.

„La Boheme” îmi da o liniște aparte. Dintre compozitorii români îmi plac Porumbescu, Enescu, Trăilescu. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult o operă maghiară care se numeste „Székelyfonó” („The Spinning Room”), compusă de Zoltan Kodaly. Lucrul acesta poate vine și din faptul că sunt jumătate ardelean. Îl ascult des și pe Bela Bartok.

– Care roluri vă sunt lipite de suflet? Ce roluri v-ați dori să interpretați?

– Momentan sunt cu gândul la Colline din „La Boheme”, pe care îl am în studiu, însă lista este mai mare. În viitor mi-aș dori să interpretez rolul ducelui de Silva din opera „Ernani”, de Giuseppe Verdi. 

– Cântați și în Corul Operei. Unde vă simțiți mai bine – alături de colegii din cor sau ca solist?

– Corul te ajută negreșit să te dezvolți, să înveți opere și să înțelegi scena. Te ajută să te deschizi și să scapi de emoții. Practic, acumulezi cunoștințe din situațiile pe care le întâmpini personal, dar și de la colegii mai experimentați, unii foști soliști pe care îi respect și le mulțumesc.

Ceea ce îmi doresc eu este o carieră solistică, să fiu același Artist Liric, însă în cadrul compartimentului Soliști Vocali. Din acest considerent, după absolvirea Conservatorului și la îndrumarea și recomandarea Maestrei mele din facultate, am decis să studiez canto cu maeștri din țară, dar și de peste hotare, lucru pe care îl fac și în prezent. 

– Care sunt particularitățile cântului coral față de cele ale solisticii?

– Legat de particularitățile cântatului coral față de cele ale solisticii se știe că ansamblul este constituit de o sinergie care duce la omogenitate și la o manieră de cânt impusă de compozitor prin scriitura specifică, aspect care difera de cântatul individual. În cor se cântă precum un tot unitar, lucru de altfel cerut de fiecare dirijor, dar este și o tradiție nescrisă.

În schimb, solistul își pune accentul pe particularitățile sale timbrale, pe tehnică acumulată, pe transmiterea mesajului și a trăirilor prin filtrul propriu.

– Ce vise are basul Ștefan Linu?

– Visul meu este să cânt pe toate scenele lirice din România și pe cât mai multe și mai mari scene lirice din lume. Să cunosc oameni de calitate, să învăț și, la rândul meu, să pot fi exemplu pentru alte persoane aflate în căutare, ca și mine. Îmi place mult să ajut oamenii. Îmi dă liniște, satisfacție și împlinire, dar pentru a face asta am învățat, la rândul meu, să nu mă neglijez. Îmi doresc să îmi păstrez legătura cu țara oricât de mult aș călători. 

– Ce alte pasiuni aveți în afară de muzică? Cu ce o puteți înlocui?

– Nu îmi doresc să înlocuiesc muzica și nu aș vrea să fiu pus într-o situație de acest fel. Îmi place foarte mult să schiez, să merg cu bicicleta (am o pasiune pentru e-bike), mi-ar plăcea cândva să am și licență de pilot privat. Toate acestea desigur le faci înconjurat de catre familie și prieteni. Mai presus de toate îmi place să călătoresc, să mă familiarizez cu obiceiurile, cultura și bucătăria locală a diferitelor naționalități.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu balerina Elena Manuela Giuverdea

„Fără dans nu aș fi completă”

* dialog cu artista Elena Manuela Giuverdea, membru al Corpului de Balet al Operei Naționale Române din Iași

„Dansul mi-a adus echilibru, disciplină, încredere, multe satisfacții profesionale, colaborări cu artiști (balerini, dansatori, actori), regizori, coregrafi. De la fiecare am avut câte ceva de învățat! Ador arta dansului, a spectacolului în sine și tot ce ceea ce implică începând cu momentele premergătoare fiecărei reprezentații, ora de studiu, repetiții, proba costumelor, a creării personajului în sine prin machiaj, perucherie. Este un lucru continuu în echipă, interacțiunea cu persoane care au același numitor comun fie că este dans, teatru, scenografie, coregrafie. Arta dansului este una complexă și are enorm de oferit, trebuie doar să te bucuri de ea!”, spune balerina Elena Manuela Giuverdea, care ne-a împărtășit câteva momente importante din cariera ei de aproape 20 de ani, petrecută pe scena Operei.

– De cât timp dansați? Care a fost momentul în care ați știut că veți deveni balerină?

– Prima întâlnire cu dansul a fost la Palatul Copiilor  din Iași la vârsta de 7 ani, ale cărui cursuri le-am urmat până la vârsta de 10 ani, când am fost admisă la ceea ce astăzi este Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, pe care l-am absolvit și cu examenul de atestat. Nu pot spune concret când am realizat că voi deveni balerină, însă de mică m-am bucurat de dans și atât. O dată ce am descoperit scena, am participat la concursurile organizate de către Palatul Copiilor. Și acum păstrez cu drag prima diplomă cu premiul întâi obținută! Când am ajuns la liceul vocațional, am realizat, sub îndrumarea profesorilor care m-au format ca artist, că asta îmi doresc, că face parte din mine și fără dans nu aș fi completă. 

Este foarte important rolul profesorului, tactul cu care predă această artă și modul în care o face astfel încât să fie prezentă în permanență în viața elevului și, mai târziu, a artistului. Te influențează, în mod benefic desigur, pe toate planurile, încă de la imagine (postură), stil vestimentar (nu de puține ori te surprinzi purtând în cotidian haine lejere), obiceiuri alimentare. Practic, devine un stil de viață de care te bucuri.

– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și cum a continuat acest parteneriat minunat?

– Mi-am început colaborarea cu opera încă de când eram în clasa a VIII-a, când m-am alăturat corpului de balet în spectacolul „Cocoșatul de la Notre Dame” („Esmeralda”).

Apoi, ca dansator în ansamblu, am făcut parte din toate spectacolele de balet din repertoriul operei: „Romeo si Julieta”, „Don Quijote”, „Spărgătorul de nuci”, „Lacul Lebedelor”, „Giselle”, „Triptic de balet” („Dansurile Polovțiene”, „Mandarinul Miraculos”, „Noaptea Valpurgiei”). Cred că nici nu am realizat ce se întâmplă, m-am lăsat purtată de val și de bucuria pe care dansul mi-a adus-o pe parcursul anilor. Când au fost audiții pentru completarea corpului de balet, am participat și eu. Frumoasa colaborare s-a concretizat prin ocuparea unui post de balerin în ansamblu odată cu încheierea studiilor, în 2003.

– Care sunt spectacolele de suflet? Dar rolurile la care nu ați renunța niciodată? Care sunt rolurile la care visați?

– Spectacolele de suflet rămân cele clasice pe care orice balerin le are în repertoriul personal – „Lacul Lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Don Quijote”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Romeo și Julieta”, „Coppelia”. Cât despre rolurile de suflet, rămân, pe lângă cele din repertoriul clasic, și cele demisolistice din „Nunta însângerată” (2011), Vara, rol solistic din „Anotimpurile”, de Vivaldi, dar și rolul din spectacolul de teatru-dans „Kabaret” („Nostalgie în două părți”), în care am avut ocazia să-mi evidențiez expresivitatea scenică.

De fapt, toate au ceva aparte pentru mine și desigur fiecare este preferat într-un mod unic. Rolurile la care nu aș renunța… Ca și balerin din ansamblu și parte din Corpul de balet, am acoperit cam tot repertoriul, ceea ce mă onorează. Fiecare rol din acest tot unitar m-a împlinit și completat ca artist, așadar n-aș renunța la niciunul fie că ar face parte din categoria figurație, rol de compoziție, ansamblu, demisolistic. Faptul că sunt pe scenă mă împlinește ca artist. Întâlnirea cu publicul este unică, este precum o hrană pe care o dau sufletului, o bucurie de nedescris. Ca și roluri viitoare, mi-aș dori probabil o montare în cheie modernă. Îmi plac provocările și cred că m-ar ajuta în descoperirea unor noi valențe ca artist, este o muncă permanentă cu tine însăși.

– Cum este viața unei balerine ca dietă, regim echilibrat, sport? Se întâmplă să mai păcătuiți gastronomic? 

– Baletul aduce unui anume stil de viață, dansul devine parte din cotidian, îți influentează  desigur și alimentația. Instrumentul nostru de lucru este corpul și primul impact pe scenă este aspectul fizic, care trebuie să fie unul armonios. Fiecare artist trebuie să-și cunoască propriul corp, să-l asculte. Practic, este ca o relație și nu cred că este mult spus. Așa cum fiecare își creează o rutină de încălzire înainte de ora de studii, așa vine și dieta corectă. Sunt atentă la alimentație, îmi pregătesc farfuria corectă și, în mare parte, e simplu – trei mese principale și două gustări. Este foarte important ca nivelul glicemiei să nu scadă. Desigur, principala sursă de energie este proteina, dar și vitaminele, carbohidrații și grăsimile sunt importante. Trebuie să existe un echilibru în toate. Mai există uneori și Cheating day (Ziua Înșelăciunii – n.r.), pe care o compensez cu exerciții suplimentare. Obișnuiesc ca în zilele mai libere să fac mișcare. Repet că trebuie să existe un echilibru în toate, să ne ascultăm propriul corp pentru că și noi îl supunem uneori unui nivel ridicat de efort susținut și această modalitate ar fi una de recuperare după efort, de scanare a lui și conștientizare.

– Pe 22 februarie va avea loc o premieră minunată la Opera din Iași. Despre ce este vorba și ce veți dansa?

– (zâmbește) Daaaa, pe data de 22 februarie va avea loc premiera „Triptic de balet”, cu „Invitație la vals”, „Chopiniana” și „Pas de Quatre”. Cea de-a doua parte a spectacolului „Chopiniana”, pe muzica lui Frederic Chopin, este un balet Blanc, în care partitura coregrafică are și parte de ansamblu din care am onoarea să fac și eu parte. Ceea ce mă atrage în mod deosebit este diversitatea universului sonor care pune în valoare coregrafia lui Mihail Fokin. Se pot remarca frumusețea, eleganța și grația silfidelor. Lirismul acestui spectacol  transpune publicul într-o altă lume.

– Ce simțiți în momentul în care dansați? 

– Fiecare rol și partitură coregrafică interpretată mi-au adus, în primul rând, bucuria întâlnirii cu publicul. Se creează astfel o atmosfera unică, este un schimb de energie fantastic, un efect de boomerang. Este și o încununare a muncii și pregătirii rolului. Când dansez, simt că ofer o parte din sufletul meu, din frumosul pe care l-am creat și dedicat în toți acești ani în care m-am format ca artist. Este ca un mecanism în care primești și oferi, iar pentru asta este nevoie de o continuă descoperire, îmbunătățire și perseverență, o muncă permanentă cu tine însăți. Tot timpul e loc de mai bine, de ceva nou, te redescoperi în permanență.

– Ce v-a adus dansul în viață?

– Dansul mi-a adus echilibru, disciplină, încredere, multe satisfacții profesionale, colaborări cu artiști (balerini, dansatori, actori), regizori, coregrafi. De la fiecare am avut câte ceva de învățat! Ador arta dansului, a spectacolului în sine și tot ceea ce implică începând cu momentele premergătoare fiecărei reprezentații, ora de studiu, repetiții, proba costumelor, a creării personajului în sine prin machiaj, perucherie. Este un lucru continuu în echipă, o interacțiune cu persoane care au același numitor comun fie de dans, teatru, scenografie, coregrafie. Arta dansului este complexă și are enorm de oferit, trebuie doar să te bucuri de ea!

– Ce stiluri mai preferați? Când nu este balet, ce este?

– Cursurile Universității Naționale de Arte „George Enescu”, urmate în cadrul Facultății de Teatru, specializarea Coregrafie, mi-au oferit oportunitatea de a mă completa ca și artist. Am redescoperit astfel și dansul contemporan cu care am interacționat încă din liceu. Aici ți se deschide o altă lume, cu o libertate lipsită de rigorile dansului clasic, în care poți să te exprimi și să-ți creezi propriile reguli, dacă se poate spune așa. Totodată, trebuie să ții cont de unele principii de mișcare, de tehnici pe care le aprofundezi. Sub îndrumarea profesorilor coordonatori cărora le sunt recunoscătoare am creat lucrarea de licență cu tema „Cădere și recuperare, simboluri ale echilibrului interior”, partea scrisă, alături de care am creat integral spectacolul „Universuri interioare”. În carieră m-au ajutat și alte stiluri de dans – aerobic, zumba, care m-au sprijinit și în revenirea la forma inițială după ce am devenit mămică de două ori. Admir și-mi plac deopotrivă dansurile de societate.

– Cum este balerina Elena Manuela Giuverdea atunci când nu dansează? Ce alte pasiuni are? Ce iubește? Ce ar dori să facă?

– Atunci când nu dansez mă dedic întru totul familiei, soțului meu, Marius Giuverdea, și celor doi băieți, Matei și Constantin. Ador să evadez în natură, iar când vreau să mă încarc, prefer zona Bicazului. Sunt o persoana spirituală, duminica merg, împreună cu copii, la biserică. Asemenea corpului care are nevoie de alimente, așa și sufletul are nevoie de hrana spirituală. Arta dansului m-a purtat și în lumea modei. Expresivitatea mi-a fost remarcată într-unul din spectacolele de teatru-dans, „Kabaret” („Nostalgie în două părți”), apoi am fost invitată să colaborez la prezentarea unei colecții vestimentare. Momentan, mă bucur de tot ce înseamnă și îmi oferă dansul, de fiecare clipă trăită pe scenă.

– Ce planuri aveți? Ce vise?

– Nu obișnuiesc să-mi fac planuri, las totul să vină de la sine, mă concentrez pe prezent. Sunt convinsă că vor urma lucruri minunate pentru că arta dansului este plină de oportunități. Cere o muncă susținută, continuă, pe care o depui ani de zile, dar care îți oferă satisfacții unice și permanente. Trebuie doar să ai curiozitatea s-o descoperi. 

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Ivan Dikusar

„Prin muzică, omul devine un univers întreg”

* dialog cu basul Ivan Dikusar, de la Opera Națională Română Iași

„Opera face ca toate momentele frumoase din trecut să se reîntrupeze în mine. Opera face ca prezentul să devină mai frumos și să capete valoare și sens. Și tot opera ne ajută să sperăm la un viitor frumos”, spune basul Ivan Dikusar, de la Opera Națională Română Iași. Între două repetiții pentru spectacolele pe care le prețuiește enorm, am stat de vorbă despre muzică, artă și împlinirea unui artist.

– De cât timp cântați, domnule Ivan Dikusar? Cum v-ați apropiat de muzică?

– Eu cânt de când mă știu, de când eram copil, de pe la vârsta de 3 ani când fredonam prin casă. Puțin mai târziu am început studiul viorii, care a trecut pe primul plan, apoi cântul cu vocea. De ce am ales muzica? Din simplu fapt că îmi place, mă împlinește spiritual și nu doar.

– Ce v-a oferit muzica? Ce i-ați dăruit?

– Am descoperit această artă la vârsta de 8 ani, când am început să aud mai multă muzică frumoasă la orele de vioară și canto. Am absolvit Colegiul Național de Arte „Isidor Vorobchevici” din Cernăuți, secția vioară, în paralel cu canto-clasic. Acolo am înțeles că opera este ceea ce vreau să fac. Apoi am urmat studiile la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, la secția Canto, clasa domnului lector Ionuț Urdeș. Actualmente sunt masterand în anul al II-lea, în cadrul aceleiași facultăți. 

– Cum ați început colaborarea cu Opera din Iași? Care a fost primul rol din cariera dvs?

– Am început colaborarea cu ONRI în 2018, când eram student în anul al II-lea. Am participat la o audiție pentru spectacolul „Aida” de Verdi, am cântat în cor. La distanță de un an, după ce m-am obișnuit cu scena și am acumulat ceva experiență, am îndrăznit să particip la audiția pentru rolul lui Gremin din opera „Evgheni Oneghin”, de P. I. Ceaikovski. Am fost acceptat, am debutat cu acest minunat rol și așa am intrat mai profund în lumea operei. Este primul meu rol pe scena Operei care m-a marcat și mi-a marcat calitățile vocale. Sunt convins că va rămâne tot timpul unul din preferatele mele.

– Magia scenei v-a fermecat. Ați putea să o părăsiți vreodată?

– Nu cred că va exista vreun rol din care aș vrea să ies de pe scenă, mai ales de pe scena Operei din Iași și din fața acestui public, care este minunat și călduros. De câte ori cânt, îmi place să știu că am reușit să transmit mesajul, emoțiile acestui rol sau ariei pe care o interpretez și aș face-o continuu.

– La ce rol visați? Și, de fapt, ce îl determină pe un artist să viseze la un anumit rol?

– Nu am un anumit rol, ci doar dorința să pot cânta și interpreta cât mai multe roluri. Cred cu multă convingere, și nu e doar părerea mea, am mai auzit aceasta de multe ori, că un artist nu are o altă viață decât aceea pe care o dedică melodramei. Știu cazul multor artiști, care pierzându-și vocea, în scurt timp s-au stins, iar exemplul cel mai la îndemână pe care îl am e Maria Callas. Profesia aceasta te răpește cu totul: artiștii fredonează arii din opere pe stradă, cântă în timp ce gătesc sau la volan. Despre Caruso se spune că uneori cânta în somn. Un artist nu mai poate avea o altă viață decât cea de pe scenă.

– Sunteți la începutul unei călătorii ce se anunță a fi frumoasă. Ce vă doriți pentru cariera dvs.?

– Ceea ce îmi doresc în mare parte s-a împlinit. Am visat de mic copil să devin artist liric și sunt. Am întâlnit la Iași un mediu cultural extraordinar care mă împlinește și care îmi lipsește ori de câte ori părăsesc cetatea. Cu toate acestea, mi-ar plăcea mult să iau pulsul vieții culturale din Europa sau din alte părți ale lumii ce acordă artei lirice importanța cuvenită. Aș fi încântat dacă, peste ani, cariera mea ar urma același traseu ca al marilor artiști români, care au încântat publicul în temple lirice precum Teatro alla Scala, Metropolitan Opera și altele, după care s-au întors acasă, aduși de dorul publicului din țară. Mi-ar plăcea, de asemenea, să particip la concursul Operalia, nu doar pentru competiția în sine, ci mai ales pentru a intra în contact cu marii artiști ai lumii. Cred că alături de un premiu important, prietenia cu cei ce împărtășesc această dragoste pentru operă ar fi câștigul cel mai mare. Iubesc opera pentru complexitatea ei și pentru faptul că, prin muzică, omul devine un univers întreg. Opera face ca toate momentele frumoase din trecut să se reîntrupeze în mine. Opera face ca prezentul să devină mai frumos și să capete valoare și sens. Și tot opera ne ajută să sperăm la un viitor frumos.

A consemnat Maura ANGHEL

Omagiu lui Puccini, oferit de Oamenii Operei

Omagiu lui Puccini, oferit de Oamenii Operei. Muzica descoperită dintre note

„Calcul rece, pete de culoare aleatorii, construcţie matematică exactă (prezentată în mod clar sau ascuns), care acum este tăcut şi dintr-o dată devine strident; aceasta este muzica”, spunea Giacomo Puccini, unul dintre cei mai mari exponenți ai realismului operistic.

S-a născut sub o stea norocoasă, într-o familie care, timp de două secole, a dat directorii muzicali ai Catedralei San Martino din Lucca. Era firesc să urmeze aceeași carieră,  mai ales că Universul a fost darnic cu el și i-a oferit toate înzestrările necesare unui viitor compozitor de succes. Puccini spunea că „baza unei opere este subiectul și tratamentul ei” și în toate lucrările sale a susținut stilul vocal tradițional al operei italiene, în care cântăreții poartă povara frumoasă a muzicii. În acest context, recitalul „Puccini”, oferit de către artiștii Operei Naționale Române din Iași a venit ca un demers firesc dedicat artei sale și mult apreciat de către un public dornic de spectacole de înaltă ținută.

Acompaniate de către pianista Adina Alupei, pe scenă au urcat sopranele Manuela Barna-Ipate, Simona Titieanu, Irina Scafaru, Nicoleta Maier, Diana Bucur, Mihaela Grăjdeanu alături de tenorii Florin Guzgă, Cosmin Marcovici, baritonul Alexandru Constantin și basul Ivan Dikusar. Pentru ieșenii iubitori de muzică, recitalul a fost mai mult decât o încântare, a fost un elixir de suflet oferit din drag de muzică de către artiști. „Giacomo Puccini este compozitorul meu preferat, din foarte multe motive, cel mai important fiind cel legat de particularitățile pe care nu le poate transmite oricine ȋn interpretare, fie ea vocală, pianistică, orchestrală sau dirijorală. Cu încredere deplină, domnul manager Andrei Fermesanu mi-a oferit ocazia de a bucura publicul cu minunatele creații ale acestui magician. Ne-am dorit un recital de înaltă clasă pentru că, așa cum am mai spus, Puccini este fantastic, dar greu de interpretat căci particularitățile sale nu sunt la îndemâna oricui”, a punctat pianista Adina Alupei. „Puccini e compozitorul sufletului meu pentru că patosul și romantismul se regăsesc în toate compozițiile lui. E verist si se potriveste timbralității mele! Ce altceva puteam alege ca prima piesă decât Si, mi chiamano Mimi din La boheme, a doua fiind O, mio babbino caro, din Gianni Schicchi. Majoritatea cunosc cea de-a doua piesă, fiind foarte întâlnită la nivel mondial atât în opera, cât și în emisiunile de muzică televizate”, am aflat de la soprana Nicoleta Maier. „Puccini a fost mereu preferatul meu, mai mult decât orice alt compozitor. Are o potrivire extraordinară între muzică și text. Toți compozitorii se străduiesc să găsească această simbioză, dar Puccini are ceva în plus. Muzica lui este atât de bine potrivită pe fiecare cuvânt ca sens! Este ca și acum acele cuvinte nu ar putea avea o altă muzică, nu s-ar putea exprima pe alte note”, a exclamat soprana Diana Bucur, care a oferit publicului două momente din „Madama Butterfly” – „Un bel di vedremo”  și „Vogliatemi bene”, ultima piesă în duet cu tenorul Florin Guzgă.

Ascultându-i pe artiștii Operei, îți dai seama, ca spectator, cât de mult l-au apreciat pe celebrul compozitor italian, ale cărui lucrări stau mereu lipite de sufletul oricărui iubitor al muzicii. „Îmi place foarte mult Puccini pentru că personajele lui sunt foarte complexe. În plus, muzica lui este extrem de pasională, cu fraze de respiraţie lungă care aproape izvorăsc din însăşi esenţa sufletului. M-a făcut să descopăr muzica dintre note”, a recunoscut tenorul Cosmin Marcovici. „Cred ca Puccini poate fi descris cel mai bine în aceste cuvinte: vissi d’arte, vissi d’amore. A trăit pentru artă și a trăit pentru iubire! Și chiar dacă în curând vor fi 100 de ani de la trecerea sa din această lume, el, în esență, nu a murit niciodată. Muzica sa va dăinui atâta timp cât lumea va exista. Cred că nu există om, fie el meloman sau nu, care să nu fi auzit măcar o dată Nessun dorma sau E lucevan le stelle. Poate nu există o declarație de dragoste mai frumoasă decât Donna non vidi mai, un rămas bun mai duios decât Addio fiorito asil sau Vecchia zimarra, pe ultima dintre acestea având bucuria s-o interpretez în recitalul de sâmbătă. Am fost onorat să știu că voi fi parte a acestui concert, abordând o arie dintr-un repertoriu nou, cel verist. Mă apropii de muzica lui Giacomo Puccini cu emoție, dar în același timp cu încredere, aceasta deoarece chiar dacă ariile sale sunt etichetate ca difficilissime. Maestrul de la Lucca a manifestat față de artiști o grijă părintească, el însuși testând cu vocea lui ceea ce scria. Ca român, mă simt apropiat de Puccini și de arta lui, mai ales că știm bine că prima Floria Tosca a fost românca Haricleea Darclee, iar la sugestia ei, maestru a scris aria Vissi d’arte”, a reamintit basul Ivan Dikusar.

Giacomo Puccini este considerat cel mai mare exponent al realismului operistic, iar creațiile sale mature au inclus „La Bohème” (1896), „Tosca” (1900), „Madama Butterfly” (1904) și „Turandot” (lăsat nefinalizat), toate fiind printre cele mai frecvent interpretate și înregistrate dintre toate operele, inclusive la Iași. De altfel, Opera Națională Română din Iași și-a început parcursul cu celebrul spectacol „Tosca”, cântat în premieră pe scena din Capitala Moldovei pe 3 noiembrie 1966, dată care a marcat la Iași începutul evenimentelor lirice, care au adus atâta bucurie. 

A consemnat Maura ANGHEL 

Interviu cu soprana Nicoleta Maier

„Muzica a fost și este ceea ce mă face să merg înainte”

* dialog cu soprana Nicoleta Maier, de la Opera Națională Română Iași

„Călătoria mea în muzică a început la 5 ani, când visam și simțeam în adâncul sufletului meu că asta voi face în viață, voi deveni cântăreață. Nu mă vedeam în nicio altă ipostază decât pe scenă”, spune soprana Nicoleta Maier, de la Opera Națională Română Iași, un artist îndrăgit și aplaudat, alături de care am refăcut parcursul artistic printr-un dialog plin de sensibilitate.

– Vă pregătiți pentru un recital special, dedicat lui Giacomo Puccini, care va avea loc pe 12 februarie. Vă invit la un exercițiu de imaginație – presupunem că ar fi debutul dvs. în Operă. Ce simțiți?

 – Acest exercițiu de imaginație îl făceam în timpul studenției, când visam să devin solistă de operă. Acum îmi este greu să îmi imaginez ceva ce deja am experimentat, simțit și trăit. Pot doar să vă relatez cum a decurs totul.
– Pornim, așadar, într-o călătorie în trecut.
– Călătoria a început la 5 ani, când visam și simțeam în adâncul sufletului meu că asta voi face în viață, voi deveni cântăreață. Nu mă vedeam în nicio altă ipostază decât pe scenă. Așa a fost toată copilăria până am ajuns la Liceul de Muzică „Tudor Jarda’’ din Bistrița. Acolo am ales opera, iar studiile le-am completat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj. Au fost câteva premii care mi-au dat curaj, apoi debutul din primul an de masterat cu rolul Neddei din „Paiațe”, pe scena Operei Române din Cluj, iar lucrurile au evoluat în direcția dorită.

– Care credeți că sunt momentele care v-au adus succesul? Cât ați muncit pentru că numele dvs. să fie pe un afiș de operă?

– Succesul a venit gradat, construindu-se cu fiecare rol debutat. Nu cred că pot spune care a fost apogeul muzical, dar este sigur că anumite momente au fost mai pregnante și mai intense. Un episod frumos a fost debutul din „Văduva Veselă”, în rolul Hannei, o premieră la Opera Națională din Cluj. A urmat debutul la Opera Națională din București în rolul lui Valencienne din „Văduva Veselă”, apoi concertul la Teatrul Goldonetta din Livorno. Am obținut Premiul I la Concursul „Sabin Drăgoi” din Timișoara, am cântat la Ateneul Român, pe scena Operei din Chișinău, unde am fost Nedda din „Paiațe”. Munca în această meserie a fost una constantă. În general, studiez în voce cinci zile din șapte, restul sunt pentru odihna vocală. Este studiul meu individual, care cuprinde exerciții de respirație, vocalize și apoi studierea repertoriului, ceea ce implică învățarea muzicală a rolului, citirea libretului, traducerea textului în limba româna, pronunția în limba originală, analiza psihologică a personajului, fixarea rolului în voce. Practic, această muncă de căutare constantă a sunetului ideal în acest gen denumit artă sincretică
a început odată cu primul debut la Opera din Cluj, în 2011.

– Ați avut momente de cumpănă?

– Au fost și astfel de momente, dar m-au ajutat să evoluez, să lupt cu mine și să merg mai departe, punandu-mi întrebări radicale și profunde. Au fost puncte în care îmi simțeam pierdută poziția sunetului, dar toate aceste lucruri se reglează cu răbdare și calm. Ca să înțelegi etapele și să poți ajunge la nivelul superior, trebuie să treci prin disconfort și îndoieli pentru că toate acestea te ajută să diferențiezi nivelurile din procesul tău de muncă. Mereu am avut un stâlp de sprijin în profesoara mea de canto, doamna lector universitar doctor Anastasia Buruian, încă din primul an de studiu și până în prezent. Suntem un binom care funcționează de 20 de ani și nu am cuvinte să îi mulțumesc pentru suportul moral și practic oferit.

-V-ați îndoit vreodată de dvs, v-a trădat vreodată vocea?

– Îndoiala a fost mereu alungată de persoanele care m-au susținut, au crezut și investit în parcursul meu. Aici trebuie să menționez câteva personalități cărora le sunt recunoscătoare: celebrei soprane Marina Krilovici pentru anii de studiu din cadrul Athenaeum „Maria Callas” din Atena, pentru toată grija și suportul unui dascăl devotat, doamnei profesor universitar doctor Elena Andrieș în anii de masterat din cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj și sopranei Lucia Stănescu (Dumnezeu să o odihnească!) pentru tot suportul financiar, beneficind de o bursă lunară privată pe țoață durata masteratului.

– Care au fost spectacolele ale căror aplauze v-au încredințat că rolurile făcute au câștigat publicul?

– „Evgheni Oneghin” de Piotr Ilici Ceaikovski a fost un debut de succes. Rolul Mimi din „La Boheme” mi-a adus aplauze frumoase și emoționante. Donna Elvira din „Don Giovanni” de Mozart este un rol cu care mereu am priză la public, Hanna din „Văduva Veselă” a fost un real success. Micaela din „Carmen” m-a împlinit, am simțit cum publicul răspunde emoțiilor mele.

– Lângă cine ați simțit sublimul cântând?

– Nu există o anumită persoană și indiferent de partenerul de scenă, implicarea este aceeași. Fie că sunt la Cluj, Iași, București sau Galați, cu nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, momentul artistic mereu va fi la cota maximă pe care pot să o ofer atunci pe scenă.

– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași? În ce rol ați fost aplaudată?

– Primul contact cu scena lirică ieșeană a fost în 2015, la invitația doamnei Beatrice Rancea, pentru debutul în rolul Phani din „Indiile Galante” de J.Ph. Rameau. A fost un debut cu multe emoții pentru că stilistica muzicală barocă este diferită de celelalte stiluri abordate. Încă din ultimul an de Conservator începusem cu romantici și veriști, datorită timbrului vocal. Am trecut prin clasici atât cât a cerut programa universitară, în rest mi-a fost distribuit repertoriu din perioada romantică. Nu aveam o relație strânsă cu muzica barocă din cauza particularităților stilistice: necesită un timbru adecvat, are anumite efecte dinamice cum ar fi relația forte-piano (acel efect de ecou), orchestra este mai mică, volumul vocal mai redus. Eu nu eram obișnuită cu aceste restricții, comparativ cu perioada romantică, unde se pune accent pe pasiune, dramă, teatru, cu permanente schimbări de tempo, contraste izbitoare și o gamă variată de nuanțe. Au fost multe emotii, un debut cu bine care mi-a adus și altele până la un angajament permanent. Sunt recunoscătoare pentru șansa oferită atunci și pentru modul în care s-au legat lucrurile până în momentul actual.

– Muzica este o artă supremă, o psihologie a sufletului. Cum v-a ajutat pe dvs? Dar pe cei dragi?

–  Muzica a fost și este ceea ce mă face să merg înainte. Pe lângă faptul că îmi câștig existența din această profesie, este și hobby-ul meu. Practic, pentru mine personal este un medicament. Momentele cele mai dificile din viață le-am traversat cântând la pian, seara târziu. Acolo e refugiul meu. Nu aș putea trăi fără un pian în casă. Cei dragi iubesc muzica, însă genurile muzicale sunt diferite. Unii merg pe Queen, Pink Floyd, Rolling Stones sau Dire Straits, alții pe lăutărească veche sau doine populare, opera sau jazz, electro sau blues, fiecăruia genul preferat ridicându-le starea de spirit și vibrația într-o notă pozitivă.

– Este adevărat că muzica este o călătorie cu un bilet doar dus? Ce ați putea pune în locul ei?

– Muzica te stimulează să descoperi lucruri noi. Freamătul curiozității și al descoperirilor te fac să simți că nu ajungi niciodată la final. Muzica nu este asemenea unei boli cronice progresive cu un prognostic limitat, fără bilet de întoarcere. Ceea ce muzica și actul artistic oferă unui solist de operă sunt dezvoltare personală, culturală, profesională și feedback-ul frumos din partea publicului. În țoață aceasta călătorie, solistul încântă publicul, răspunzându-i-se prin aplauzele finale. E o călătorie cu multe satisfacții pe plan profesional, dar și personal. Atât cât investeșți îți revine la final cu dobândă și cu diferentă de salariu- diferența de salariu sunt aplauzele, iar dobânda e mulțumirea sufletească.

– Dacă muzică nu e, poate nimic nu e… Ce vă doriți pe viitor? La ce scene visați, la ce roluri, alături de ce maeștri lirici?

– „Dacă muzica nu e, nimic nu e”, atribui această frază mai mult muzicienilor și melomanilor împătimiți, iar eu, merg pe ideea că „Dacă dragoste nu e, nimic nu e…’’!!! Cel mai mult îmi doresc sănătate, de restul mă ocup personal. Am un titlu de operă la care lucrez pentru un nou debut, posibil chiar anul acesta. Mai sunt două roluri la care visez în viitorul apropiat, Desdemona din „Otello” și Margareta din „Faust”, dar, din păcate, nu se regăsesc în repetoriul operei noastre.

– Cine este Nicoleta Maier în afara scenei? Ce pasiuni are? Ce vise are?

– O persoană energică, sociabilă, o zodie de foc plină de pasiune și poftă de viață. Iubesc viața! Am o legătură strânsă cu familia mea și datorită acestui atașament vorbim zilnic la telefon. În afara scenei încerc să mă țin ocupată și să îmi dezvolt pasiunile. Îmi place foarte mult să merg vara în ture cât mai lungi cu bicicleta, prin păduri sau locuri nepopulate. Chiar și în concedii în afara țării, dacă se poate, tot cu Bicicleta. În ultimii doi ani mi-a reușit și sper ca pe viitor acest obicei să devină un stil de viață. Îmi place să dăruiesc icoane pictate de mine. Nu pictez foarte mult, dar până acum am ajuns la 12 icoane dăruite apropiaților, cu diferite ocazii. Sper, cine știe, ca pe viitor să fac din acest hobby și o meserie. Iubesc Formula 1, iar anul trecut am fost pentru prima dată prezentă la un circuit de F1, în Austria, și eram în al nouălea cer!!! E o lume total diferită, bazată pe pragmatism, strategie și bani. Bineînțeles, am un pilot și o echipă favorită! Ador când stau sub pătură la un film bun sau momentul când beau un ceai, răsfoind o carte. Când îmi permite timpul și am companie, merg la câte o piesă de teatru sau la o partidă de tenis de masă. Visurile și planurile nu obișnuiesc să le împărtășesc, cel puțin nu atât de public. Prefer să le păstrez pentru mine, astfel îmi investesc energia mai ușor, nefiind perturbate de vreun factor sau gând extern.

A consemnat Maura ANGHEL
 

Nicoleta Maier va putea fi aplaudată, alături de alți artiști consacrați ai ONRI, la „Recitalul Puccini”, care va avea loc în Sala Mare, sâmbătă, 12 februarie, începând cu ora 18:30.

Interviu cu mezzosoprana Florentina Irina Onică

„Cel mai frumos compliment pe care l-am primit a fost acela când, după fiece rol nou zămislit pe scenă, cei din jur mă apelau cu numele personajului!”

* dialog cu mezzosoprana Florentina Irina Onică, de la Opera Națională Română Iași

– Publicul v-a aplaudat recent în spectacolul „Carmen”. De acest rol vă leagă amintiri cu o încărcătură deosebită, dar aduce pe scenă și o poveste foarte frumoasă…

– Acest rol mi-a adus mereu încărcături emoționale de vârf. Debutul în „Carmen” l-am făcut, culmea, nu pe scena ieșeană, ci la București, în urma unui casting la nivel național de mare anvergură pentru acel moment – Sibiu, Capitala Culturală a Europei, într-o conjunctură de excepție, în regia regretatului maestru Ion Caramitru, cu o garnitură de colegi de excepție…. A fost o șansă imensă! Era primul meu rol de asemenea calibru, rolul de referință pentru vocea de mezzosoprană, șansa unui debut într-un asemenea context! O dată cu toate aceste valențe venea și responsabilitatea, vă imaginați ce emoție copleșitoare atârna pe umerii mei de tânăr debutant… Să mai adaug că înainte de repetiția generală mare, în regim de spectacol, cu public, am pierdut sufletul care îmi dăduse aripi în creșterea și devenirea mea, se înălțase la Cer. A trebuit să îmi adun tot sufletul și să fac ceea ce și-a dorit Dânsa înainte de a pleca. „Eu voi pleca, tu să cânți Carmen pentru mine. Ești aici pentru că acești Oameni au crezut în tine. Să cânți pentru mine și pentru cei ce cred în tine”, mi-a spus… Și am cântat! Eram la Naționalul bucureștean, în spatele scenei, și urma intrarea mea. Eram răgușită la propriu de plâns și cineva mi-a șoptit din culise: „Vom cânta cu toții pentru mama ta”. A fost o undă de energie care mi-a dat o forță nebănuită. Am intrat pe scenă și am cântat. A fost un debut greu emoțional, dar fară margini de înălțător căci au urmat ani în care acest rol mi-a adus împlinirea mea ca artist. Ei bine, după un lung drum de privări la Iași, bine cunoscute și de care am și uitat, venea acum, în sfârșit, montarea acestui rol și pe Scena de Acasă! Vă spuneam la început că acest rol mi-a adus încărcături emoționale de vârf. Da, această aducere, în sfârșit, Acasă a rolului Carmen a fost ca o Regăsire cu cei dragi – public, colegi, o trăire aproape metafizică. Am simțit pe umăr mâna fiecărui coleg în acel nerostit, dar rezonant, „Suntem din nou împreună”. „Împreună”, așa am pășit pe scenă după foarte mulți ani, iar bucuria și emoția nu pot fi descrise în cuvinte.

– Ce ați împrumutat de la personaj?

– Nu împrumut nimic de la personaj niciodată, poate doar în perioada de lucru, la repetiții. Atunci da, într-o oarece măsură devin personaj, dar doar din punct de vedere psihologic, emoțional… Undeva acolo, la nivel vibrațional mă las sălășluită de personaj, îl construiesc mai ales dacă e vorba de un rol ce implică anamneză profundă. În rest, nu împrumut niciodată rolul în viața mea. De fapt, transferul este invers, împrumut fiecărui rol o părticică din mine și cred că aici e și chintesența fiecărui artist, aici se face diferența, de aici prefigurarea aceluiași personaj în aure diferite, în funcție de capacitatea fiecărui artist de a se dărui pe sine. V-ați întrebat desigur cum se explică faptul că același personaj vine îmbrăcat în interpretări diferite a mii de artiști, fiecare variantă având  personalitate proprie, deși avem aceleași constante: muzica este aceeași, personajul este același, regia aceeași și totuși personajul se conturează altfel, în funcție de personalitatea fiecărui artist, în funcție de capacitatea fiecărui artist de a se dărui pe sine. Aici este chintesența fiecărui artist.

– Și totuși, ce v-a plăcut la Carmen?

– Uneori nu sunt în asentimentul personajelor mele, chiar nu sunt, dar am capacitatea de a le aduce în zona în care le înțeleg existența. Asta ține de etapa de studiu, când te documentezi, faci acea anamneză de care aminteam mai sus. E o etapă foarte importantă, dar definitorie din nou, capacitatea fiecărui artist de a coborî în personaj, de a mă identifica cu el, de a-l înțelege în profunzime, a mi-l asuma și atunci devii una cu el. Și din nou aici e o veriga esențială în conturarea unui personaj, de a avea capacitatea înțelegerii în profunzime a personajului și identificarea emoțională cu acesta. Vă spun un secret – cel mai frumos compliment pe care l-am primit de-a lungul anilor de scenă a fost acela când, după fiece rol nou zămislit pe scenă, cei din jur, colegi, public, mă apelau cu numele personajului!

– Cum a început această frumoasă călătorie în lumea operei? Cum ați ales muzica?

– Cred că mai degrabă muzica m-a ales pe mine. Până la un punct pot să spun că a fost Destin, apoi da, a fost o alegere. Ar fi mult de depănat, cert este că Omul care efectiv mi-a fost îndrumător, punând Lumina în drumul meu către artă, este doamna Doina Antonică. Ea m-a descoperit și din acel moment nu mi-a mai dat drumul, a fost primul meu profesor de canto, de solfegiu, de istorie a muzicii. A devenit mama mea spirituală, sfetnic, îndrumătorul meu de suflet, omul căruia îi datorez existența mea ca artist. Apoi, destinul a adus în drumul meu oameni-cheie ce mi-au marcat traseul, mi-au fost mentori, învățători, îngeri păzitori, oameni-lecție. Absolut toți m-au format și m-au ajutat să fiu artistul de astăzi.

– Și dacă tot am început o călătorie în timp, care a fost primul rol pe scena Operei din Iași?

– Primul meu rol a fost unul foarte mic, de proză. Îmi amintesc ce emoții aveam, credeam că se va rupe scena. După marele meu debut, îmi amintesc că a venit către mine o colegă din cor, una din marile doamne ale scenei la acel moment, m-a luat în brațe și mi-a spus „Dacă ai putut să faci din câteva cuvinte un adevărat personaj, vei reuși să construiești roluri mari pe scenă”. Însă, primul meu rol cu care am urcat cu adevărat pe scenă a fost examenul meu de licență, rolul Fenena din Nabuco. A fost din nou o șansă dată de oameni care au crezut în mine: maestrul Corneliu Calistru, doamna Anda Tăbăcaru, la vremea aceea profesorii mei de la Universitatea de Arte, nume marcante ale Operei ieșene. Sunt oameni ce mi-au marcat destinul, acei oameni-mentori de care vorbeam.

– Se vede că iubiți enorm muzica și scena și mă întreb care sunt rolurile preferate? În care vă regăsiți cel mai mult?

– Rolurile în care mă regăsesc cel mai mult sunt cele foarte ofertante nu doar vocal, cât actoricește interpretativ, rolurile complexe din punct de vedere scenic ca și trăire. Iubesc să interpretez, să dau viață unui caracter, nu doar unei partituri-personaj. Aici nu ține doar de întinderea unui rol, ci de complexitatea personajului abordat, de paleta emoțională de trăiri. Aici intervine din nou frumusețea identificării cu personajul – faptul că niciodată nu îl poți stăpâni la modul exhaustiv, mereu îl descoperi și redescoperi la nesfârșit, îi găsești noi coordonate psihologice, comportamentale, emoționale. Vă dau un exemplu de rol, nici pe departe de întindere mare, însă esențial în intrigă tocmai prin prisma impactului psihologic, emoțional la nivel de mesaj către public – Jocasta, din opera enesciană „Oedipe”, un rol extrem de ofertant ca trăiri. Tocmai din acest motiv roluri precum Carmen, Orfeu, Dalila, Rosina devin repere pentru mine, fiind extrem de ofertante scenic, emoțional.

– Și dacă am vorbit despre construcția unul rol, care a fost cel mai greu din punct de vedere interpretativ?

– Mi-e greu să aleg cel mai greu spectacol al meu, aș oscila între spectacolul „Tragedia lui Carmen”, în regia regretatului maestru Ion Caramitru, și „Orfeu și Euridice”, în regia regretatului maestru Alexandru Darie. Amândoi mi-au dat șansa creșterii mele artistice, amândoi au fost întâlniri-cheie pentru devenirea mea. „Tragedia lui Carmen” o aducea pe Carmen publicului într-o variantă foarte concentrată. Practic, erau tăiate tot ce înseamnă partitura de cor, balet, rămânând doar personajele principale în scenă. A fost un spectacol filmic absolut fascinant, de la concepția regizorală, la concepția luminilor spectacolului, unde protagonista, Carmen, susținea toată partitura, fiind prezentă aproape continuu pe scenă aproape două ore. A fost o întindere a limitelor fizice, însă o potențare fabuloasă a pesonajului. Acolo, cu această Carmen a maestrului Caramitru am descoperit ce înseamnă a fi cu adevărat actor de operă, trecând prin toată partitura, prin toată complexitatea personajului Carmen, prin toate stările într-un mod ce nu lasă loc de îndoială, fără echivoc, foarte concentrat, plenar. Dar, probabil cel mai greu spectacol rămâne pentru mine „Orfeu și Euridice”, de la Teatrul Bulandra, într-o regie absolut cutremurătoare ca mesaj, semnată de mult regretatul Alexandru Darie. Personajul Orfeu, purtat prin Purgatoriu, Infern, Paradis, în moarte și înviere în căutarea iubirii pierdute, capătă o atât de complexă plasare psiho-emoțională, la limita firii, încât efectiv transformă personajul într-un veritabil rol tragedian. Și aici voi puncta un alt aspect extrem de important în demersul artistic al unui artist: echipa! Orfeul maestrului Darie, ca și Carmen a maestrului Caramitru au fost atât de ofertante scenic printr-o cumulare, o sinergie, o suită de parametri ce au construit un tot – regii fabuloase, scenografii și lumini de film, baghete dirijorale de excepție, toate acestea te construiesc dacă ai șansa să le întâlnești. Lucrul în sine cu astfel de corifei ai genului te cresc cât o școală! Regretatul maestru Darie concepuse Orfeul de la Bulandra ca și cel mai complex spectacol de operă-teatru, vorbim de anii 2008-2011. Or, un regizor cu adevărat inspirat poate scoate dintr-un artist potențialul său maxim și astfel îți descoperi valențe nebănuite. Până la acest moment, Orfeu a fost rolul care m-a potențat la maximul meu de artist tragedian. Acolo am învățat actorie de finețe, acolo am învățat cum să îmi cuceresc limitele și îi mulțumesc Cerului pentru Întâlnirile mari din viața mea cu acești maeștri!

– Mă gândesc la o proiecție în viitor și vă întreb unde v-ar plăcea să cântați și în ce operă?

– Cred că cel mai drag și emoționant mi-e să cânt pe scena ieșeană, Acasă, cum spunem noi. E o legătură de suflet probabil, constantă,  ancestrală, dincolo de spațiu… În rest, niciodată nu am cântat pentru acel UNDEVA, cât pentru public. Oriunde am cântat, că a fost București, Craiova, Germania, Italia, Bacău sau Elveția, pentru mine nu a fost locul, ci publicul. Este important ceea ce transmit cuiva, nu undeva, oriunde m-aș afla. Așa sunt eu construită emoțional.

– Vă invit la un alt exercițiu de imaginație – dacă ați fi spectator, care ar fi reprezentația la care ați veni zi de zi? Ce ar trebui să fie pe scenă astfel încât să nu părăsiți fotoliul din sală niciodată?

– E foarte simplu! Dacă aș fi spectator, aș veni la acel gen de spectacole de care v-am vorbit, unde se simt, de la prima ridicare a cortinei, energia și echipa, de la concepție regizorală la fiece pas pe scenă al artistului. Aș vrea să fiu spectator într-o sală în care artistul de pe scenă mă ia cu el în poveste, făcându-mă părtaș direct la trăirile lui astfel încât să uit că acolo, pe scenă, se joacă un rol. Gândul mă duce la una din repetițiile cu maestrul Caramitru și îmi amintesc o remarcă a unuia dintre actorii din distribuție: „E fantastic să reușești să mă transpui în poveste pe mine, ca spectator, încât să uit că tu mai și cânți”. Asta e ideea, să rămâi pironit în scaun, transpus în poveste, să trăiești clipa o dată cu personajul de pe scenă ca un bulgare imens de energie, să-ți pară rău că a căzut cortina. La un astfel de spectacol m-aș întoarce mereu!

– Ce vise are artistul liric Florentina Irina Onică pentru acest an? Dar pentru anii ce vor urma?

– Primesc cu un zâmbet întrebarea dumneavoastră… Viața, experiența, oamenii-lecție m-au învățat un lucru extraordinar – să mă bucur absolut de prezent! Visez, am visuri frumoase, am planuri, dar până la înfăptuirea lor există această clipă prezentă, netăgăduită, care va contura cândva visurile dacă e trăită în bine și frumos. Vă mulțumesc pentru felul în care m-ați purtat prin întâmplări, amintiri, visuri,planuri și această clipă prezentă clipă de grație.

A consemnat Maura ANGHEL