Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu maestrul corepetitor Alina Andriuțî-Shemchuk

„Publicul ieșean într-adevăr își iubește artiștii și mereu arată prețuirea față de ei”

* dialog cu pianista Alina Andriuțî-Shemchuk, maestru corepetitor la Opera Națională Română Iași

„Domeniul operei este foarte palpitant pentru un pianist solist și cameral, este ceva nou. Faptul că zi de zi interacționez cu literatura superbă a compozitorilor precum Donizetti, Puccini, Verdi și mulți alții, compozitori ce nu au scris pentru pian, este un lucru încântător ce îmi deschide orizonturi muzicale”, spune pianista Alina Andriuțî-Shemchuk, maestru corepetitor la Opera Națională Română Iași, de la care am aflat cum este viața în fața clapelor, dar și alături de soliști și de un public deosebit de cald.

– V-ați născut într-o familie de muzicieni, sunteți și dvs muzician. Cum este să trăiești într-o lume guvernată de partituri?

– Tatăl meu recondiționează piane și am fost într-adevăr înconjurată de acest instrument de când mă știu. Copil fiind, am fost atrasă în mod egal atât de pian, cât și de cântul vocal, pasiune preluată de la mama. Timpul însă a jucat în favoarea pianului, căruia mi-am dedicat existența.

– Ați început studiul pianului în Republica Moldova, ați continuat la Iași și l-ați definitivat, prin licență și un masterat, în Polonia. Cum sunt cele trei școli de muzică?

– Am făcut școala în Iași, la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, sub îndrumarea prof. Ionela Tudor și Carmen Zaharia-Danicov. Din clasa a VII-a am făcut săptămânal naveta la Chișinău, la Academia de muzică, teatru și arte plastice, unde am studiat cu prof. Aliona Vardanean. Școala mi-a oferit fundamentul artistic necesar pentru a putea studia în străinătate. Astfel, în urma câștigării unui concurs din Moscova, am fost invitată de către președintele comisiei să studiez la clasa lui, în Bydgoszcz, Polonia. Academia de muzică din Bydgoszcz este recunoscută ca fiind una din cele mai renumite școli pianistice europene și nu am ezitat nicio secundă. Așa cum spuneam, în Iași am primit o bază foarte bună, iar la Chișinău am avut posibilitatea să fac cunoștință cu noțiunea de școală pianistică rusească. În Polonia am putut pe deplin să pun în practică principiile acesteia. Este într-adevăr o școală foarte dură, ce necesită perseverență ș foarte multă disciplină.

– A urmat întâlnirea cu Opera din Iași. Care a fost primul spectacol la care ați contribuit?

– Domeniul operei este foarte palpitant pentru un pianist solist și cameral, este ceva nou. Faptul că zi de zi interacționez cu literatura superbă a compozitorilor precum Donizetti, Puccini, Verdi și mulți alții, compozitori ce nu au scris pentru pian este un lucru încântător, ce îmi deschide larg orizonturile muzicale. Primul spectacol la care am contribuit a fost „Ecaterina Teodoroiu”, de Emil Lerescu. Nu este o lucrare ușoară, dar atuul meu a fost faptul că în timpul anilor de studenție am avut prilejul să cunosc și să interpretez un număr mare de lucrări contemporane, fapt pentru care am fost obișnuită cu acest tip de scriitură.

– Sunteți maestru corepetitor. Care este misiunea dvs? Cât dintr-un spectacol este munca pianistului?

– În operă, pianistul are o multitudine de sarcini. De la repetițiile cu soliștii, regiile și repetițiile de cor, unde pianul constituie întreaga orchestră, până la interpretarea partidelor de pian din orchestră, unde pianistul devine orchestrant. Cele mai complexe însă sunt repetițiile în cabine cu soliștii deoarece pianistul devine în acest caz asistentul dirijorului, împărtășind cunoștințe și oferind indicații pentru a ajuta la bunul demers al actului artistic.

– Cum este la repetiții? Cu siguranță sunt și momente vesele. Ne puteți devoala câteva scene din spatele cortinei?

– Pentru a favoriza buna desfășurare a repetițiilor, este foarte important să fie menținută atmosfera plăcută. De exemplu la repetițiile de cor participă un număr mare de persoane, fapt pentru care disciplina și păstrarea liniștii este esențială. Cu toate acestea, atunci când râdem, râdem cu toții.

– Care sunt lucrările care vă plac cel mai mult? La ce partitură nu ați renunța niciodată?

– Mereu am fost îndrăgostită de muzica secolului XX și mă doare sufletul să vă ofer doar câteva titluri. Cu toate acestea, aș evidenția Simfoniile lui Rachmaninov, Scriabin și Șostakovici, Concertele pentru pian și orchestră de Prokofiev și Rachmaninov, sonatele pentru pian de Scriabin, „Le Tombeau de Couperin” și „Gaspard de la nuit”, de Ravel și multe altele.

– Sunteți un artist tânăr, cu siguranță aveți vise pe care le hrăniți zi de zi. Care ar fi acelea? Ce vă doriți ca pianist?

– Împreună cu soțul meu, Ivan Shemchuk, formăm un duet pianistic de mai bine de 8 ani. În acest sens, ducem o viață artistică activă, concertăm și, mai ales, ne pregătim pentru concursuri. În acest an am fost admisă la studiile de doctorat în cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Acest lucru mă încântă foarte tare deoarece mi-a oferit posibilitatea să urmez o activitate artistică și în cadrul acestei instituții.

– Cum este publicul din Iași? În fața cărui public v-ați dori să cântați?

– Primul spectacol în cadrul căruia am participat ca orchestrant, și anume „Carmina Burana”, de Carl Orff, m-a lăsat uimită. Oamenii aplaudau în picioare! Mi-am adus aminte în acel moment cum a fost la un concert spectaculos al lui Mischa Maisky, care a interpretat Concertul pentru violoncel și orchestră, de Șostakovici. La finele acelui concert, spectatorii aplaudau într-un mod vibrant și dinamic, însă nimeni nu era în picioare. Astfel, am înțeles că între publicul ieșean și artiști este o altă conexiune, aflată la un nivel cu totul diferit. Publicul ieșean într-adevăr își iubește artiștii și de fiecare dată își arată prețuirea față de ei. Mai târziu, am aflat că publicul ieșean este format chiar și din melomani ce nu ratează nici un spectacol. Acest lucru m-a bucurat enorm.

– Ce vă doriți pentru Opera din Iași?

– Păstrarea prestigiului cuvenit prin valorificarea profesionalismului, ce trebuie să fie la temelia fiecărui act artistic.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Manuela Barna-Ipate

„Menirea mea e să mângâi sufletele spectatorilor, să pot să-i fac să vibreze până la ultima celulă”

* dialog cu soprana Manuela Barna-Ipate, de la Opera Națională Română Iași

Publicul a urmărit-o în „Carmen”, „Boema”, „Don Pasquale”, a strălucit în „Traviata” și „Rigoletto”. Cântă încă din copilărie, iubește muzica, este recunoscătoare tuturor celor care i-au oferit sprijin și vrea să cânte alături de titanii operei. Este convinsă că muzica verdiană necesită dramatism, pasiune, rafinament, sensibilitate și se consideră privilegiată că are o carieră în domeniul artei. Acestea sunt câteva dintre crezurile sopranei Manuela Barna-Ipate, de la Opera Națională Română Iași, pe care ni le-a împărtășit într-un dialog plin de pasiune.

–  Sunteți una dintre vocile tinere ale Operei Naționale Române din Iași (ONRI), care a promis încă de la început. Într-un interviu dat în urmă cu doi ani spuneați că aveți multe lucruri de demonstrat. Cum a început colaborarea cu ONRI?

 – Eram studentă în anul III la Secţia canto a Universității Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi când am aflat că se organizează o audiţie pentru „Aida”, în vederea unei colaborări în corul Operei. Curioasă fiind, m-am avântat şi m-am înscris, nebănuind ce avea să urmeze după aproape șase ani de activitate în corul Operei. Dacă în anii studenţiei am fost un simplu spectator care admira cu emoţie reprezentaţiile soliştilor, iată că astăzi mă găsesc şi eu în postura de solistă. Nu am visat la această poziție de la bun început pentru că descoperisem, în urma experienţei din cor (fiind în spatele soliştilor), că un solist trebuie să studieze asiduu ca să-şi merite locul și că niciodată nu va fi suficient doar talentul pentru a fi propulsat pe drumul către succes.

– Care au fost momentele importante ale carierei? Care roluri v-au plăcut cel mai mult? Există vreunul despre care ați putea spune că vă vine mănușă?

 – Cel mai important moment al carierei a fost debutul în primul rol principal  – Violetta Valery, un rol ce mi-a lansat mari provocări. La vremea respectivă eram încă în cor și am fost încurajată de maestrul dirijor Marcello Mottadelli, dumnealui ascultându-mă iniţial cu câteva intervenţii în rolul Musettei în care am debutat mai târziu. Într-o zi a venit cu partitura de la „Traviata” şi  mi-a spus că pot să fac acest rol fără niciun dubiu şi că trebuie să-l învăţ cu maximă seriozitate. La început mi s-a părut că sunt prea tânără, la 27 de ani, ca să debutez într-un rol atât de bogat, cu o încărcătură aparte, dar cu cât descopeream muzica şi tipologia personajului, îmi dădeam seama că nimic nu e întâmplător. Un an mai târziu am dat concurs pentru postul de solist şi iată că Dumnezeu a lucrat într-un mod minunat, prin oameni cărora le port o mare recunoştinţă. Prima mea profesoară de canto din perioada liceului a presimţit, chiar de la început, că voi ajunge solistă de operă. Violetta Valery e rolul meu preferat, care m-a ajutat să devin solistă. Lipite de suflet îmi sunt şi Micaela din „Carmen”, Musetta din „Boema”, Norina din „Don Pasquale”, cu care am debutat în stagiunea trecută. În momentul de faţă, simt că rolul Gilda, din „Rigoletto”, îmi vine mănuşă.

– Ați ales opera în detrimentul jazzului. Cât de grea a fost decizia și ce a determinat-o?

 –  Eu am început cu muzica ușoară de la 10 ani, iar muzica de jazz a fost ca o a doua mare iubire. Trecerea de la jazz la operă am făcut-o în care am intrat prima la Conservator. Atunci am realizat că nu pot îmbina două genuri muzicale cu tehnici total diferite. A fost o decizie radicală și mă bucur că așa a fost traseul meu până să mă îndrăgostesc iremediabil de operă.

– Ați început o călătorie frumoasă în lumea muzicii. Care sunt mentorii care v-au însoțit, care v-au inspirat?

– În mod evident, profesorii cu care am studiat canto sunt mentorii mei fără de care nu aș fi putut să ajung în poziția în care sunt. În anii de facultate am studiat cu sopranele Doina Dimitriu Ursache, Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată, iar masterul cu mezzosoprana Maria Macsim. Am avut privilegiul să lucrez cu maestrul Marius-Vlad Budoiu în cadrul unui masterclass organizat de operă. La acest masterclass am lucrat pentru debutul în rolul Gildei, am primit foarte multe soluții tehnice de care mă folosesc și în ziua de azi pentru celelalte roluri și îi sunt profund recunoscătoare pentru toate sfaturile.

– Ați împărțit scena cu nume sonore ale muzicii. Alături de cine ați simțit că sunteți pe calea dvs de destin?

–  Am cântat alături de soliști importanți din ţară, cât și din străinătate precum Lucian Petrean, Ramona Zaharia, Călin Brătescu, Venteslav Anastasov, Florin Guzgă, Andrei Fermeşanu, Adrian Mărcan, Cristina Simionescu-Fântână, Cosmin Marcovici, Alexandru Constantin. Mă simt privilegiată că am putut împărți scena cu asemenea colegi de la care am avut multe de învățat. Îmi doresc să cânt cu cei mai buni soliști, asta mă motivează să lupt ca să pot ajunge la nivelul lor.

– Ce operă vă este lipită de suflet? Și ce compozitor? Cărei taină îi datorați aceste alegeri?

– „Traviata” rămâne opera care mi s-a lipit de suflet. Fiind una dintre cele mai cântate opere din lume, m-a responsabilizat foarte mult încă de la început și mi-a dat ocazia să ofer publicului trăirile cele mai intense ale muzicii lui Giuseppe Verdi. Muzica verdiană necesită dramatism, pasiune, rafinament, sensibilitate, o voce versatilă cu un ambitus destul de larg.

– Cât de mult are nevoie să se pregătească un artist pentru a face un spectacol memorabil? Care a fost reprezentația pentru care ați muncit cel mai mult?

 – Pentru spectacolul „Traviata” a fost nevoie să mă implic cu toată ființa mea și să îmi asum responsabilități mari. M-am pregătit singură timp de un an asupra tehnicii vocale, bazându-mă pe experiența acumulată în celelalte roluri secundare pe care le-am parcurs în paralel cu activitatea din cor. Am citit romanul „Dama cu camelii” ca să pot  întruchipa un personaj veridic pe scenă. Mi-am tradus toate replicile încercând să dau sens fiecărui cuvânt din libret, a trebuit să lucrez la cel mai mic detaliu posibil. Desigur, am avut sprijinul maestrului corepetitor Adina Alupei, fără de care nu m-am putut lipsi atunci când am avut de pregătit un rol de soprană de mare anvergură, așa cum a fost cel al Violettei Valery.

– Muzica este una dintre artele care înnobilează sufletul. Ce așteptări aveți de la muzică? Unde ați vrea să vă ducă și cum o răsplătiți?

 – Până acum, cele mai mare satisfacții în viață mi-au fost aduse de muzică. Acest dar prețios de a cânta, pe care l-am primit de la Dumnezeu, m-a făcut să mă simt un om binecuvântat și special. Înainte să se ridice cortina, mă gândesc că menirea mea e să mângâi sufletele spectatorilor, să pot să-i fac să vibreze până la ultima celulă astfel încât să uite de monotonia zilnică.

– Artistul fără public nu este complet. Cum reușiți să creați o relație? Cum o păstrați?

 – Cred că un artist este mai aproape de public în momentul în care uită total de numele său și se transpune complet în personaj. Această transformare face ca actul artistic să fie cât mai credibil, să stârnească și curiozitatea publicului. Doar așa poți să construiești și să menții o relație vie.

– Ce vise are soprana Manuela Barna-Ipate? Ce vă doriți să obțineți cu ajutorul vocii și talentului dvs? Care este rolul la care visați?

–  Eu sunt un om bine ancorat în realitate, nu-mi doresc decât să fiu sănătoasă ca să pot debuta în cât mai multe roluri și să pot dărui publicului tot ce am mai bun. Întotdeauna când am început să studiez un rol, am știut că îl voi cânta de la cap la coadă doar în momentul în care m-am văzut în repetițiile generale, pe scenă. Un rol necesită o perioadă de așezare în voce și încredere totală în tine, ca artist, că îl poți aduce aproape la cel mai înalt nivel. Sper ca în viitorul apropiat să pot debuta în rolul Luciei di Lammermoor, un rol care mi se pare cel mai dificil de până acum din punct de vedere vocal, dar şi actoricesc.

– Un gând pentru Opera Iași? Ce vă doriți pentru instituția în care ați debutat?

  – Mulțumesc conducerii Operei Naționale Române din Iași pentru toată susținerea acordată fără de care nu aș fi putut evolua ca artist. Îmi doresc să fie în continuare armonie și o atmosferă prielnică de lucru care să ne ajute pe noi, artiștii, să oferim spectacole de calitate, iar publicul să fie încântat de viitoarele noastre prestații!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Elena Moșuc

„Îmi doresc să cânt cât mai mult și să aduc multă bucurie celor care mă ascultă și mă iubesc.”

* dialog cu soprana Elena Moșuc, una dintre cele mai valoroase voci ale lumii.

Ce poți să spui atunci când ai în față una dintre marile voci ale lumii decât un „Mulțumesc, Doamne” și să faci o reverență în fața artei? Ce dorință poți să ai atunci când te întâlnești cu una dintre cele mai apreciate soprane ale globului decât să speri că acel timp pe care ți l-a oferit se va repeta? O întâlnire de care să te bucuri din tot sufletul și pe care să o împărtășești cu toți cei care iubesc muzica, onorează opera și artiștii, ei așa cum face zi de zi soprana Elena Moșuc, pe care ieșenii au ascultat-o seara trecută în spectacolul „Traviata”. Reprezentația a încheiat săptămâna aniversară dedicată Operei Naționale Române din Iași, care a împlinit 65 de ani de la prima stagiune.

– Din nou în Iașul drag, din nou acasă, pe scena Operei unde ați debutat, în urmă cu mai bine de 30 de ani. Cum este fiecare revenire la Opera ieșeană? Cu ce gânduri veniți acum?

– Ultima oară am cântat la Iași în 2013, într-o seară de decembrie, în spectacolul „Traviata”. Am fost Violetta Valery, acest rol superb și foarte interesant prin complexitatea lui. Un an mai târziu am avut două concerte crossover foarte frumoase, apoi a urmat o pauză lungă, de șapte ani. Am revenit de multe ori la Iași, am vizitat orașul, familia, dar apariții pe scena Operei, pe sfânta scândură a teatrului, nu am mai avut până în această seară. Revin cu mari emoții și cu imensa bucurie a reîntâlnirii cu publicul ieșean. Din păcate, situația pandemică ne obligă să avem disponibile doar o treime din locuri, ceea ce mă întristează foarte mult pentru că eu știu că sunt iubită de ieșeni, care mereu mă așteaptă cu brațele deschise. O dovadă este și faptul că biletele pentru acest spectacol s-au vândut în opt sau nouă minute, după cum mi s-a spus, ceea ce mă bucură enorm. Când eram elevă la Liceul Pedagogic visam să fiu pe scena Teatrului Național din Iași, pe scena Operei. Muzica m-a căutat mereu și mi-a îndrumat pașii pe toate scenele mari internaționale, dar emoția pe care o am atunci când sunt acasă nu se poate explica în cuvinte. Este ceva care doar se trăiește și simt bucuria celor care abia așteaptă să-mi asculte vocea. Sunt fericită să cânt în spectacolul care va încheia o săptămână festivă a Iașului și a Operei, care a împlinit 65 de ani de existență.

– Emoțiile sunt firești, de Iași vă leagă începuturile…

– Am avut marea bucurie și am fost norocoasă să lucrez ore de canto cu membri fondatori importanți ai Operei din Iași. Prima mea profesoară a fost celebra soprană Mioara Cortez, am lucrat apoi  cu basul George Popa, cu Gina Tripa-Tăbăcaru, care au fost fondatori și mă simt legată, prin intermediul lor, de începuturile Operei Naționale Iași. Au urmat și alți profesori importanți, care au avut ceva de spus pe scena acestei operei, a cărei importanță este vitală pentru cultura românească. Pe scena teatrului s-au aflat nume mari încă de la început. Am avut ocazia să urmăresc soliști nemaipomeniți, de la care am învățat foarte mult atât prin intermediul orelor de canto, dar și urmărindu-i pe scenă. Când am început cursurile Conservatorului, în 1990, după ce aveam deja 10 ani de studiu, am avut-o ca profesoară pe doamna Adriana Severin, un nume sonor pentru lirica românească, de la care am învățatat enorm într-un singur an. Fiind studentă la cursurile fără frecvență, nu am putut lucra mai mult cu domnia sa. La doar un an după ce am fost admisă la studiile universitare ieșene, am început contractul la Zurich, pe care îl consider adevăratul meu conservator. Am stat alături de mari nume ale muzicii – Placido Domingo, Jose Carreras, Mirella Freni, Nicolai Ghiaurov, Alfredo Kraus, Leo Nucci, Francisco Araiza. Am lucrat cu regizori și dirijori foarte importanți. Crescând în această atmosferă de înaltă profesionalism, m-am dezvoltat și eu foarte frumos, am muncit foarte mult, am fost foarte receptivă la tot ceea ce a putut să-mi îmbogățească repertoriul interpretativ, tehnica vocală, stilul, absolut tot ceea ce ajută un solist ca să ajungă celebru.

– În această seară, publicul din Iași va fi alături de dvs la spectacolul „Traviata”. Multe artiste spun că Violetta Valery este rolul la care visează fiecare soprană. La dvs cum a fost?

– Rolul este foarte complex, cere o vocalitate interesantă, amplă, cu posibilități vocale din registrul grav și până la cel supraaccut, cere lejeritate, dramatism, finețuri, rafinament prin filigranul frazelor, al îmbinării sunetelor. Îl poți aborda dacă ai o tehnică vocală măcar aproape perfectă, dacă nu perfectă. De fapt, toate rolurile, în special cele din bel canto, cer o pregătire foarte bună din toate punctele de vedere în primul rând vocal, apoi scenic, interpretativ, foarte multă expresie în cânt și în mișcare. „Traviata” fiind o operă foarte des cântată, există în repertoriul tuturor operelor din lume. Nu cred că există teatru care să n-o fi pus în scenă. Fiind atât de des întâlnită în repertorii, și rolul Violettei a fost interpretat de multe soprane, de la lirice până la dramatice. Trebuie să găsim mereu drumul de mijloc și să căutăm să dăm viață unui personaj cu un destin tragic, pe care nu cred că și l-ar fi dorit. A fost o victimă a vremurilor sale, un suflet nobil, dar obligată pe atunci să facă anumite compromisuri. Îi descoperim noblețea sufletului pe tot parcursul dramei, pe măsură ce opera lui Verdi, inspirată din „Dama cu Camelii”, curge pe scenă. Este adevărat că fiecare soprană visează să interpreteze acest rol, așa cum visează și la Norma, pe care l-am avut zilele trecute la Opera București. I se spune „rolul rolurilor” pentru că este foarte lung, dramatic. Este visul multor soprane, dar puține și-l împlinesc pentru că impune o anumită maturitate vocală. Legat de rolul Violettei Valery, fiecare soprană îl poate cânta încă de la începuturile carierei, dacă are o anumită maturitate în tehnica vocală. Rolul este destul de pretențios și dacă nu rezolvi partea tehnică nu ajungi la cea interpretativă și expresivă. Misiunea noastră este de a crea emoții artistice pe care nu le poți oferi dacă nu ai ce să transmiți. Emoțiile artistice vin prin cânt. Fiecare cântăreț are o voce unică, un instrument unic, cu care caută să rezolve cât mai bine partitura compusă de toate geniile creatoare muzicale. Verdi este considerat apogeul muzicii italiene, iar operele sale sunt destul de dificil de abordat. Trebuie să ai o tehnică vocală și respiratorie aproape perfecte pentru a rezolva partitura, trebuie să ai o interpretare care să stârnească emoții artistice care să ajungă la public. Noi trebuie să încântăm publicul prin voce, interpretare și prezență scenică.

– Ați debutat la Scala din Milano cu acest rol.

– Am debutat la Scala din Milano după 17 ani de carieră și a fost foarte bine așa pentru că pe scena Olimpului Operei nu poți ajunge decât dacă ai ceva de spus. Evident că după atâția ani de experiență am avut ceva de spus prin arta mea, care a ajuns la inima publicului italian. Am fost privilegiată și norocoasă că am avut ocazia să cânt sub bagheta dirijorului Lorin Maazel, o legendă și un muzician excepțional care m-a apreciat când am avut audiție la Scala și imediat m-a angajat pentru acest rol foarte important. Să debutezi la Scala cu un rol verdian, și mai ales cu Violetta, nu este de ici, de colo. Am fost foarte fericită să primesc această invitație pe care am onorat-o foarte frumos, cu succese permanente. De la Scala, ca de altfel de pe toate scenele din lume, am amintiri foarte plăcute. Am fost foarte bine pregătită, am dat tot ce a fost mai bun din mine, mi-am pus sufletul pe tavă pentru că îmi iubesc publicul și am vrut să-i ofer ceva frumos, prin arta mea. Am cântat cred că vreo 150 de spectacole cu „Traviata”, plus arii în numeroase concerte. Este un rol care mi se potrivește mănușă, este perfect pentru vocalitatea, sufletul și posibilitățile mele și mă bucur că voi îl voi readuce pe scena ieșeană.  Am debutat la Iași cu acest rol, l-am cântat în toată lumea, s-a maturizat foarte mult, a crescut enorm, a devenit mult mai interesant, are mai multe fațete artistice. Am ocazia să prezint ieșenilor o Violetta Valery mai interesantă și prin prisma experienței și vârstei mele. Noi, artiștii, nu suntem aceleași persoane de acum 30 de ani. M-am schimbat și m-am îmbogățit foarte mult muzical prin toate producțiile și colaborările cu diferiți artiști, regizori, dirijori. Este normal să crești un rol și să-l aduci la o maturitate și interpretare interesantă.

– Din toate rolurile pe care le-ați avut, care v-a rămas lipit de suflet? Există vreunul pe care să vi-l fi dorit și să nu-l fi făcut?

– Fiecare rol este interesant prin el însuși. Așa cum nu există nicio operă la fel, chiar dacă se aseamănă, fiecare rol este unic prin felul în care a fost compus, prin arhitectura sa, prin frazare, prin tot. Referindu-mă la stil, cred că bel canto este cel mai potrivit pentru mine. Este și cel mai greu, dar eu mereu am fost aruncată în apă rece… Directorul meu de la Zurich, Alexander Pereira, a vrut să mă crească de la începutul carierei, mi-a dat mereu cele mai grele roluri și bine a făcut pentru că am fost nevoită să muncesc foarte mult ca să le rezolv tehnic foarte bine. Am lucrat încă de la început cu personalități ale muzicii. Mi-am perfecționat tehnica vocală italiană, cea adevărată, cu o profesoară de canto de la Milano, Mildela D’amico. La rândul ei, a lucrat cu o altă maestră a altor cântăreți celebri, printre care Renata Scotto. Maestra ei se numea Mercedes Llopart, era foarte apreciată, urmărită de mulți cântăreți celebri. Tehnica vocală italiană este baza cântului. Dacă o ai, poți să cânți orice stil. Bel canto este cel mai greu pentru că impune o tehnică vocală perfectă, partiturile fiind foarte pretențioase. Au multe acrobații vocale prin cadențe, coloraturi, fiorituri, cantilene frumoase, fraze lungi, eterice, intercalate cu momente de dramatism. Cere un cântăreț complex, care are o tehnică vocală solidă. Mi s-au lipit de suflet rolurile din „Lucia di Lammermoor”, Elvira din „Puritani”, Gilda, Violetta Valery. În timp, rolurile au crescut prin complexitate ajungând la cele din trilogia „Tudor”, de Donizetti, spre exemplu, adică Ana Bolena, Maria Stuarda. Și da, îmi lipsește din repertoriu rolul Elisabeta, din aceeași trilogie, rol pe care l-am învățat, dar nu l-am interpretat încă pe scenă, am cântat doar ariile în concert. Mi s-a oferit în urmă cu vreo 20 de ani, dar l-am refuzat pentru că, din punct de vedere tehnic, nu eram la nivelul de acum. Eram foarte bine, dar nu pentru acest rol, care este unul de maturitate. Sunt convinsă că va veni și rândul lui, iar eu voi completa trilogia. Alte roluri pe care le țin lângă suflet sunt Norma, chiar am avut o premieră zilele trecute la Opera București, care împlinește 100 de ani, Lucrezia Borgia, Giselle, un rol mostru, extrem de greu, dar care a fost rezolvat foarte onorant. Îmi sunt lipite de suflet rolurile de bel canto pentru că îmi place să mă joc cu sunetele, cărora le dau viață, le interpretez pentru a face muzică adevărată.

– Ați afirmat de multe ori că ați început să cântați în biserică, iar cântul angelic v-a ajutat mereu. Ce este cântul angelic? Cum poate un artist să-l atingă?

– Un cântec angelic este pur, așa cum este muzica lui Bellini. Dacă mă gândesc la Norma, acolo am fraze angelice, eterice, suspendate, care vin de Sus. Nu este ceva concret, ci provine dintr-o altă dimensiune. De mic copil am cântat în biserică unde nu poți face nicio interpretare decât dacă ai dimensiunea Divinității în voce, pe care o aveam de la Dumnezeu. Respirația este Duhul Sfânt din mine și pun foarte mult accent pe ea. În momentul în care cânt, acel Duh Sfânt dă viață sunetelor. Cântul angelic este foarte aproape de Dumnezeu și l-am înțeles mai bine atunci când am crescut și am ajuns în Corul Mitropoliei din Iași, unde am fost sub coordonarea domnului Alexandru Verdeș. Cu ajutorul dumnealui mi-am perfecționat cântecul angelic în momentul în care am avut o oarece experiență și o anumită tehnică vocală. Acest lucru nu se poate înțelege de la început, se dezvoltă în voce o dată cu trecerea timpului, când creștem cântând un repertoriu din ce în ce mai bogat, mai expresiv. Am fost foarte impresionată atunci când am ascultat pentru prima oară Corul Mitropoliei pentru că printre momentele de forte, când răsuna întreg lăcașul, erau multe momente intime de cânt în piano, în pianissimo. Acesta este cântul angelic, care este mult mai aproape de Dumnezeu decâ acel cânt concret, expansiv și exteriorizat. Este un cânt concentrat în piano și pe fraze eterice, iar ca să-l obții ai nevoie de o anumită tehnică vocală, bazată pe respirație.

– Școala românească de muzică a dat nume mari, la nivel internațional. Unde credeți că se situează, ca nivel de pregătire pe care îl oferă viitorilor artiști? Căror școli cunoscute s-ar putea alătura?

– Școala românească de canto este foarte bună pentru că limba noastră este foarte apropiată de cea din Italia, unde s-a născut opera. În urmă cu mulți ani l-am întrebat pe maestrul Corneliu Calistru (dirijor și fost director al Operei din Iași – n.r.), cu care am debutat și cu care am făcut multe spectacole și concerte, de ce oare opera s-a născut în Italia? Iar domnia sa mi-a spus: „Măi, uite un răspuns foarte simplu – Acolo este cald, iar când stă sub razele soarelui, lumea are tendința de a cânta. Unde este frig, nu prea îți vine să cânți”. Am păstrat răspunsul domniei sale, mi-a plăcut. Limba muzicii italiene este bazată pe o intercalare de consoane și vocale, ultimele fiind mai numeroase, ceea ce ajută la  emisia sunetelor. Pentru mine, cel puțin, este mult mai ușor să cânt în italiană, spre deosebire de germană, care are foarte multe consoane. Școala românească de canto este foarte importantă pentru că a avut mulți soliști care au studiat cu maeștri italieni și au dus tehnica vocală mai departe. Am avut și avem mulți cântăreți apreciați în toată lumea, ne mândrim cu nume importante. Mă gândesc la Haricleea Darcle, Virginia Zeani, Mariana Nicolesco, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Ionel Voineag și mulți alții. Școala românească de muzică s-ar putea alătura celei italiene.

– Aveți o experiență incomensurabilă, studii finalizate cu un doctorat Summa Cum Laude la București. V-ați gândit să abordați și latura pedagogică? V-ar plăcea să deschideți o școală de muzică sau să vă alăturați unei universități de arte?

– Da! În urmă cu câțiva ani am avut primul meu masterclass în Japonia, cu câteva reeditări. Au fost primele mele experiențe cu studenții. Erau foarte receptivi. Ca absolventă de Liceu Pedagogic, știu foarte bine cum să abordez cântărețul, să-i explic pas cu pas ce trebuie să facă pentru a obține o emisie cât mai corectă și frumoasă. Mi-am dat seama că am acest talent. Am mai făcut masterclassuri în Elveția, în România. Am primit o invitație din partea Conservatorului din București de a mă alătura corpului academic și sper să se concretizeze anul viitor. Ar fi foarte onorant pentru mine să fac parte din grupul celor care pregătesc cântăreți la Universitatea Națională de Muzică din București. Dacă propunerea se va concretiza, am ambiția să fac cea mai bună școală de canto din lume. Ori de câte ori am preluat un proiect l-am făcut bine. Dacă voi aborda și cariera pedagogică, vreau să fie la superlativ. Lucrând cu studenții, mi-am dat seama că am multe lucruri de spus. Alături de ei mi-am amintit detalii din cariera și experiența mea din care ei vor avea ce învăța, dacă vor fi receptivi.

– Nu sunteți doar un muzician cu har, ci și o pictoriță dăruită. Ce înseamnă pentru dvs iconografia? Ce v-a adus nou în viață?

– Pictura mi-a plăcut mereu, m-a pasionat de mic copil, dar nu m-am dedicat ei așa cum ar fi trebuit. În urmă cu doi ani am urmat câteva cursuri de pictură bizantină la Parohia Ortodoxă din Zurich, predate de doamna Ruxandra Lăcătuș, care vine periodic în Elveția. M-am înscris și eu, am învățat regulile de bază, iar de anul trecut, de când a venit această nenorocire cu noul coronavirus, m-am dedicat picturii zilnic. A devenit ca un drog pentru mine! Pot trăi foarte bine din muzică, din sunele care mă înnobilează, dar am constatat că pictura mă bucură enorm, la fel ca și cântul. Cu fiecare icoană m-am perfecționat, așa cum am făcut cu fiecare rol. În muzică îmi place să mă joc cu toate nuanțele și dinamicile, iar în pictură mă joc cu toate culorile pe care le vedem și îmi exprim creativitatea de care mă bucur din plin. Îmi place să descopăr multe lucruri, să creez, să diversific cât mai mult ceea ce fac. Îmi place să mă descopăr. Așa cum muzica m-a chemat la ea, așa și pictura m-a căutat și m-a găsit. De câte ori vin în România îmi cumpăr blaturi pentru icoane, care nu se găsesc în Elveția, acolo nefiind o tradiție în iconografie. Am pictat și pe pânză, dar icoanele pe lemn sunt mult mai rafinate, iar rafinamentul mă preocupă. O parte din icoane le-am păstrat, dar multe le-am oferit. Cel mai frumos cadou pe care poți oferi este cel realizat de mâna ta. Prin icoană, o parte din mine și din sufletul meu sunt oferite în dar.

– Un gând pentru Opera din Iași – ce vă doriți pentru teatrul în care ați debutat?

– Îmi doresc foarte multe lucruri pentru Opera din Iași, în primul rând să aibă posibilitatea de a realiza mai multe producții interesante. Îmi doresc să atragă cât mai mulți spectatori. Știu că publicul din Iași este educat, iubește calitatea și ar trebui să i se ofere un repertoriu cât mai variat. Evident, acest lucru depinde și de partea financiară, care este destul de limitată. Toate operele din țară au mari probleme financiare și îmi este greu să înțeleg de ce pentru că arta este hrană pentru noi. Sufletul nostru se îmbogățește, crește din punct de vedere spiritual dacă este hrănit cu muzică, pictură, dans. Opera este cea mai completă și complexă artă. Publicul vine la teatru să se refugieze într-o altă lume decât cea reală, care nu mai este frumoasă. Omul are nevoie de frumos, iar opera și teatrul i le oferă. Îi doresc Operei din Iași o viață cât mai lungă și să dea generații de cântăreți și muzicieni excepționali, așa cum au fost și până acum. Este bine să aducem un omagiu celor care au pus bazele acestei instituții importante și îmi exprim recunoștința față de toți cei care au pășit înaintea mea pe această scenă minunată. Am avut ocazia să văd spectacole de înalt nivel artistic și îmi aduc aminte că repertoriul Operei era vast, mult mai mare decât cel actual. Păcat că titlurile s-au mai redus, dar să sperăm că într-o zi și în domeniul artei, în special al muzicii, va fi mai bine.

– Ce vis ascuns are Elena Moșuc, ce dorință arzătoare aveți? 

– Visul meu este să cânt. Placido Domingo spunea că noi suntem ca păsărelele, trebuie să cântăm toată viața, cât putem. Îmi doresc să cânt cât mai mult și să aduc multă bucurie celor care mă ascultă și mă iubesc. Am un motto pe care de multe ori îl repet – Io son l’umile ancella del genio creator. Asta spune Adriana Lecouvreur (opera compusă de italianul Francesco Cilea – n.r.), adică „Eu sunt instrumentul umil al geniului creator”. Eu îmi doresc să fiu un instrument cât mai perfect pentru că iubesc ceea ce fac, iubesc muzica și să dea Domnul să pot cânta cât mai mult timp. La mulți ani, Operei Naționale Române din Iași!

A consemnat Maura Anghel

Născuta la Iași, Elena Moșuc a studiat la Universitatea de Muzică „George Enescu”. A câștigat mai multe concursuri internaționale, cel mai important fiind ARD Wettbewerb, concursul televiziunilor germane în 1990, care i-a deschis drumul unei cariere internaționale, și i s-au decernat multe distincții și premii prestigioase. În 2005, Președinția României i-a acordat titlul de Ofițer al Artelor, înaltă recunoaștere a meritelor ei excepționale. În 2009 a obținut titlul de Doctor în muzică Summa cum laude la Universitatea de Muzică din București și a fost desemnată Femeia Anului 2009. În 2010, a primit titlul de Cetățean de onoare al Iașului, iar în 2015 i se acordă Marele Premiu al Operelor Naționale din România. În 2019, a reușit extraordinara performanță de a câștiga „Oscar della Lirica”, cea mai prestigioasă distincție internațională a muzicii de operă, echivalentul muzical al Premiilor Oscar pentru cinematografie. Astfel, Elena Moșuc a devenit cea mai valoroasă soprană a lumii.

Elena Moșuc a început cariera internațională la Opera din Zürich, unde și-a demonstrat talentul în diverse roluri, majoritatea interpretate în toată lumea,  precum Regina Nopții (interpretat de 250 de ori), Konstanze, Donna Anna, Zerbinetta, Lucia, Linda di Chamounix, Elvira, Gilda, Violetta, Mimi, Musetta, Micaela, Maria Stuarda, Norma. A fost invitată să cânte atât în întreaga Europă, pe cele mai faimoase scene internaționale (la Teatrul Scala din Milano, Viena, Opera Covent Garden din Londra, Teatrele Bastille, Opéra Comique, Palais Garnier și Champs-Elysées din Paris, Roma, Torino, Veneția, Palermo, München, Berlin, Hamburg, Bucuresti, Barcelona, Bilbao, Tel Aviv etc.) și în festivaluri de renume (Salzburg, Arena din Verona, Savonlinna în Finlanda, Torre del Lago – Italia), cât și în SUA (la Metropolitan Opera New York și Dallas), în Japonia, China, Taiwan și Coreea.

A lucrat cu mari dirijori, precum Sir Colin Davis, Nikolaus Harnoncourt, Christoph von Dohnanyi, Fabio Luisi, Nello Santi, Lorin Maazel, Gustavo Dudamel, Philipp Jordan, Valéry Gergiev etc și cu regizori de marcă (Franco Zeffirelli, Liliana Cavani, Ruth Berghaus, Sven-Eric Bechtolf, Stefan Herheim, Mario Martone, Graham Vick, Martin Kusej etc.).

Interviu cu soprana Cellia Costea

„Mi-am dorit enorm să cânt pe scena Operei al cărei co-fondator a fost bunicul meu”

* dialog cu celebra soprană Cellia Costea, invitată la spectacolul aniversar „Tosca”, dedicat împlinirii a 65 de ani de la prima stagiune a Operei Naționale Române Iași

O întâlnire cu soprana Cellia Costea este mereu o încântare. Am ascultat-o de multe ori în spectacole și am invitat-o să revină pe scenă, rugămintea fiindu-mi ascultată de fiecare dată. Am avut noroc de telecomanda cu care am tot derulat DVD-urile cu înregistrările sale fiindcă apreciata soprană nu a cântat niciodată la Iași, în Opera care poartă o parte din ADN-ul familiei sale. Între timp, sorții au decis cu totul altceva, iar în această seară o vom putea asculta pe Cellia Costea în spectacolul „Tosca”, dedicat celei de-a 65-a aniversări a Operei Naționale Române Iași. Cu doar o zi înainte de marea sărbătoare, într-o seară superbă de toamnă, am avut privilegiul de a răsfoi, alături de soprana invitată în orașul marilor iubiri, o parte din jurnalul ei de artist internațional, în care sunt trecute cu drag și amintirile copilăriei.

Originară din Piatra Neamț, soprana Cellia Costa este solistă a Operei Naționale din Atena din 2012, an în care a primit Marele Premiu pentru cel mai bun artist al anului din partea Uniunii Criticilor Greci de Teatru și Muzică.

– Din nou la Iași…

– Din nou la Iași, în orașul în care a trăit bunicul meu, și pentru prima oară pe scena Operei, un moment la care am visat și pe care l-am așteptat mult timp. Mi-am dorit enorm să cânt în Opera al cărei co-fondator a fost bunicul meu, Gheorghe Costea, prim-fagotist al instituției timp de peste 25 de ani. În 1956, împreună cu maestrul Radu Botez, dirijor și un alt co-fondator, Gheorghe Costea a venit de la București, de la Orchestra Radio, ca proaspăt angajat al Operei de Stat Iași, cum se numea pe atunci. Nu vă spun cu câtă bucurie trăiesc acum acest moment aniversar! La Iași am venit de multe ori și în copilărie, și după ce bunicii mei au plecat printre îngeri. Copil fiind, îmi amintesc cu mare drag de vacanțele în care, împreună cu verișoarele mele și cu bunicul, mergeam la cofetărie, în parcul Copou ori ne plimbam pe strada din spatele Spitalului CFR. Pe atunci se numea Flacăra Roșie, acum este Garabet Ibrăileanu. Acolo erau câteva blocuri pline cu angajații Operei – instrumentiști, soliști, tehnicieni, coriști, toți locuiau acolo.

– Ați trăit mereu într-o lume a partiturilor. Ce înseamnă muzica pentru dvs?

– Eu m-am născut cu muzica în casă. Fac parte dintr-o familie de muzicieni, tata a fost violoncelist. Împreuna cu sora lui, care a terminat vioară, și cu bunicul, a cântat mult timp în orchestra Operei și a Filarmonicii din Iași. Am fost educată în spiritul artei, la fel ca și fratele meu. Și el a urmat Conservatorul, este clarinetist, la fel ca și soțul meu. Eu am făcut foarte mulți ani vioară, apoi violă. Imediat după Revoluție, la Piatra Neamț s-a înființat Liceul de Artă „Victor Brauner” și atunci am început să studiez viola. În același timp a revenit în orașul natal Elena Botez, prima soție a dirijorului Radu Botez, care a fost timp de 30 de ani solistă, soprană de coloratură la Opera din Timișoara. La Piatra Neamț a preluat o catedră la Liceul de Artă. Mie îmi plăcea să cânt muzică ușoară, i-am făcut o vizită domniei sale, m-a ascultat, mi-a spus că vocea mea este altfel, că am un timbru special și că ar trebui să fac muzică clasică. Așa am intrat pe un drum foarte frumos, pe care sunt și astăzi.

– Un drum cu multe stații importante. Ați cântat pe scene celebre, în companii importante. Care a fost primul teatru în care ați interpretat un rol?

– Prima mea ieșire în public a fost la Opera Națională din București. Câștigasem concursul „Marga Ianculescu” (concurs național pentru voci feminine, înființat în amintirea celebrei soprane române de notorietate internațională, originară din Iași – n.r.) și printre premii a fost și unul care îmi oferea șansa de a interpreta un rol la Opera din București. M-am bucurat enorm și l-am păstrat pentru licență. Rolul a fost Desdemona, din „Otello”, de Verdi. Am debutat cu Mozart și am cântat Mozart mulți ani, apoi am schimbat repertoriul și am intrat într-un registru mai dramatic. Este un repertoriu specific vocii mele, de soprană lirico-spintă.

– Ați avut multe roluri, cu aprecieri elogioase și aplauze prelungite, dar de „Tosca” vă leagă un moment special.

–  Tosca a fost primul rol adus pe scenă după ce am schimbat repertoriul. Până la acel moment am avut multe roluri foarte dragi, am realizat DVD-uri cu „Nunta lui Figaro”, pe care am cântat-o foarte mulți ani, am avut satisfacții să cânt „Don Giovanni” la Opera din Marsilia și la Liege, am un DVD și cu „La finta giardiniera” a lui Mozart, imprimat la Stuttgart. Repertoriul mozartian mi-a adus bucurii imense, însă deschiderea spre teatrele importante și spre repertoriul meu just s-a făcut cu Tosca.

– Ați cântat pe foarte multe scene importante ale lumii. Ce ați lăsat și ce ați luat cu dvs din fiecare spectacol?

– Lași vocea, sufletul, emoțiile în fiecare loc în care cânți, dacă ești responsabil și dorești să te prezinți la un anumit nivel artistic. Lași emoții, pleci cu emoții și gândul mă duce la Covent Garden, când am debutat, sau la Liceu de Barcelona. În ambele am cântat Liu din „Turando”, un rol foarte ofertant și foarte iubit de public. Impresionez cu el foarte mult. Am mari emoții înainte de ridicarea cortinei. În general, în ziua în care am spectacol evit orice întâlnire, am momentele mele de retragere în care vreau să fiu doar cu mine. Asta până în momentul în care am pășit pe scenă, când nu mai sunt eu, Cellia Costea, ci Tosca sau Madama Butterfly, Elisabeta din „Don Carlo” sau Contesa din „Nunta lui Figaro”. În fiecare teatru am avut bucurii, în fiecare spectacol am oferit din sufletul meu cu tot dragul.

–  Arta dvs a fost apreciată de nume foarte importante ale muzicii internaționale. Monserat Caballe spunea că aveți „o voce extrem de muzicală şi emoţionantă” și anticipa pentru dvs „o carieră uriaşă”. Alături de cine ați împărțit scena?

– Am avut întâlniri cu Luciano Pavarotti, cu Placido Domingo, Monserat Caballe, Renata Scotto fie la concursuri internaționale de canto, fie la masterclassuri. Fiind o altă generație nu am avut bucuria să cânt alături de magiștri, însă m-am aflat pe scenă alături de mulți artiști importanți cu care am cântat – Ludovic Tezier, Bryn Terfel.

– Revin la „Tosca”, spectacol de care vă leagă nu doar cea de-a 65-a aniversare a Operei din Iași, ci și un alt moment important al carierei dvs.

– (zâmbește larg)  Se împlinesc zece ani de când am cântat pentru prima oară „Tosca” pe scena Operei din Atena. Era în ianuarie 2011…

– Grecia, o altă stație importantă din cariera dvs. Sunteți una dintre cele mai apreciate voci ale Operei din Atena.

– Sunt norocoasă să trăiesc la Atena, să cânt într-unul din cele mai noi teatre de pe glob. Din 2016, Opera din Atena are o locație nouă, cred că este cel mai nou teatru construit în lume. Are o tehnologie extraordinară, teatrul este amplasat pe malul mării, lângă un lac. Este fascinant. Sunt singurul artist străin care face parte din ansamblul operei. Mă distrez deseori când sunt întrebată dacă am avut rude în vechea Eladă, numele meu având o tentă grecească. Nu, nu am avut rude, eu sunt româncă. Sunt recunoscătoare pentru tot și spun mereu că în viața mea nimic nu a fost întâmplător, totul s-a datorat destinului.

–  Chiar și stabilirea la Atena?

– (zâmbește) Da și datorez acest lucru soțului meu, care lucra acolo. Noi am fost colegi de liceu și, la un moment dat, viața m-a trimis în Grecia, unde am o familie frumoasă. Tot de muzicieni, cum altfel? Fiica mea este elevă la Liceul de Artă din Atena, studiază chitara electrică, iar soțul meu este clarinetist. V-am spus că sunt o norocoasă, am o meserie care îmi place și este apreciată, mi-am câștigat respectul prin multă seriozitate și talent, de ce nu. Mereu spun că pentru mine Grecia este paradisul pe pământ. Eu trăiesc în paradis!

– Sunteți un nume foarte cunoscut în marile teatre de operă. Aveți strălucire, vă bucurați de aprecierile criticilor, de admirația publicului. Cum este viața unei celebrități?

– Niciodată nu m-am considerat o celebritate, chiar dacă sunt un nume cunoscut datorită meseriei. Dacă lucram într-un birou, numele meu nu ar fi fost atât de cunoscut… Datorez muzicii enorm. Eu sunt un om normal. Când sunt acasă spăl, calc, îmi duc și aduc copilul de la școală, îi mai plimb și cățelul… Îmi place mult să grădinăresc, gătesc doar mâncare românească. Iubesc enorm marea, eu locuiesc lângă țărm și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am împlinit un alt vis.

– Lui Dumnezeu și talentului dvs…

– Este adevărat, dar fără muncă nu se poate. Tot ce am obținut a fost cu foarte multă muncă, seriozitate, devotament față de muzică și artă. Contează enorm și dorința de a-ți crea un drum frumos, dorința de a vrea să ajungi undeva…

– Și unde v-ați dorit să ajungeți?

– Departe! Mi-am dorit să fac lucruri care să dăinuie și probabil că am trecut ceva mai departe de mijlocul drumului. Sunt multe locuri unde mi-aș dori să ajung, dar, așa cum spuneam, există un destin și o forță în Univers care știe exact cât poate duce și până unde poate ajunge fiecare dintre noi. Cred în acea forță cu tot sufletul meu! Am simțit-o mereu alături de mine. Vreți o dovadă? Faptul că eu sunt la Iași, la cea de-a 65-a aniversare a Operei, faptul că stăm de vorbă.

– Ca artist, la fiecare spectacol invitați publicul să pășească alături de dvs într-o poveste, oferiți trăiri deosebite și primiți aplauze. Cum a fost în această perioadă nu foarte favorabilă artei?

– În aceste vremuri nu foarte liniștite din cauza problemelor aduse de pandemie mi-am dat seama cât de important este pentru un artist schimbul de energie cu publicul. A trecut deja un an în care am cântat și în fața scaunelor goale, făcând proiecte online, ca să putem fi într-un contact, să fim văzuți și ascultați de cei care și-ar fi dorit să fie în sală.

–  Să cânți în fața unui scaun gol poate fi destul de răscolitor…

– Este destul de complicat pentru că trebuie să găsești puterea interioară ca să dai fără să primești. Aici intervin educația muzicală, talentul, tot ceea ce ai învățat în anii de școală. Experiența contează enorm, dar și dorința de a te onora pe tine, ca artist, și pe cei care te vor urmări mai apoi. Eu am încercat să dau tot ce am mai bun.

– Nici publicul nu este fericit …

– Categoric! Am înțeles că pentru spectacolul aniversar din această seară, biletele s-au vândut în nouă minute… La Atena, unde trei sferturi din populație este vaccinată, locurile din sală sunt disponibile în proporție de 80 la sută. Ei bine, chiar dacă sunt mai multe, biletele se vând în maximum jumătate de oră pentru toate producțiile. Lumea este însetată de frumos, de cultură, de muzică. Ceea ce nu înțeleg cei care conduc, nu doar în România, ci în toată lumea, este că o națiune fără sănătate, fără educație și fără cultură își pierde identitatea. Aceste trei lucruri sunt cele mai importante. De aici vin prosperitatea, siguranța, stabilitatea. Și bucuria de a trăi frumos!

– Credeți în spectacolul perfect?

– Nu cred că există un astfel de spectacol, dar dacă ar fi, tot de mine ar depinde. Mă rog, aș încerca să-l fac perfect și rămâne de văzut cât aș reuși. Nu am aere de divă, nu cer nimic deosebit de la nimeni. Mereu încerc să mă pliez pe cerințele echipei care muncește acolo unde eu apar temporar, pentru câteva ore. O astfel de atitudine ține tot de educație, este important să știi să te adaptezi la situațiile date, desigur exceptând penibilul. Totul depinde de mine pentru ca un spectacol să fie apreciat.

– Aveți un carieră impecabil construită, un palmares imens. Căror dorințe încă nu v-a răspuns destinul?

– Fiecare artist își dorește să ajungă cât mai sus. Am cântat în multe opere importante, dar mai există Scala din Milano, Metropolitan, Opera House Sydney, mai sunt locuri unde mi-aș dori să ajung, însă nu depinde mereu doar de mine. În discuție intră și șansa, destinul, impresarul. Ca zodie, eu sunt Berbec, despre care se știe că sunt foarte ambițioși, dar și ambiția are limitele ei. Eu nu fac niciun compromis și sunt foarte mândră de acest lucru, chiar dacă poate uneori am ratat unele șanse. Dacă destinul mă va duce și în teatrele pe care mi le doresc, va fi minunat. Dacă nu, este foarte bine și acum.

– Ce rol v-ați dorit nespus să faceți?

 – Mi-am dorit foarte mult să fac Maddalena din „Andrea Chenier”, de Umberto Giordano, și destinul m-a ajutat ca acest lucru să se întâmple chiar înainte de pandemie, cu două producții una după alta, la diferență de o săptămână. Am debutat în 2019 la teatrul din Toulon, apoi la Nisa. A fost o dorință arzătoare, care s-a îndeplinit destul de greu, dar a fost la momentul oportun. Acum visez ca următorul debut să fie „Manon Lescaut”, de Puccini, și „La Forza del destino”, de Verdi.

– Cu siguranță aveți și planuri legate de scena din Iași. Ce vă doriți pentru Operă?

– (râde larg) Mi-ar plăcea încă o invitație și sper că va veni. Am văzut multe schimbări în bine, dar totul depinde și de sprijinul financiar pentru că, din păcate, cultură fără bani nu se poate face. Operei îi doresc o renaștere și să-și găsească locul pe care îl merită în societatea culturală românească. Iașul are nu doar 65 de ani de operă, ci și un teatru superb, unul dintre cele mai frumoase din Europa, și am cântat în multe, știu ce spun. Artiștii sunt profesioniști, sunt oameni foarte calzi, mulți mi-au fost colegi de liceu și m-a bucurat revederea. La Iași m-am simțit ca acasă. Dedic acest spectacol memoriei bunicului meu, Gheorghe Costea, prim-fagotist al Operei Naționale Române din Iași.

A consemnat Maura ANGHEL

Celia Costea și-a făcut debutul profesional în 1999 pe scena Operei Naționale București, România, în rolul Desdemona din „Otello”, de Verdi, iar cariera internațională a avut ca punct de plecare rolul Contesei din „Nunta lui Figaro”, de Mozart, în 2001 pe scena Klagenfurt Stadttheater, Austria. Este câștigătoarea a 11 concursuri internaționale de canto, care i-au adus angajamente în întreaga lume: London Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceu de Barcelona, ​​Deutsche Oper Berlin, Berlin Konzerthaus, Frankfurt Theatre, Stuttgart Staatstheater, Klagenfurt Staatstheater, Hannover Staatstheater, Oslo Oper Theatre, Opera West Bergen, Opéra Municipal de Marseille, Opera Royal de Wallonie de Liege, Orchestra Sinfonica Siciliana di Palermo, Teatro Massimo Bellini di Catania, Teatrul Național Praga, Opera Națională București, Opera Timișoara, Teatro Municipale Santiago de Chile, Opera de Nisa, Opera Cairo, Opera Greacă, Teatrul Herodes Atticus din Atena, Megaro Moussikis din Atena, Opera Națională Beijing, Teatro Municipal de Santiago de Chile, Circuito Lombardo: Brescia, Cremona, Pavia, Como, Reggio Emilia, Teatro Luciano Pavarotti Modena, Teatro Comunale Piacenza, Teatrul Politeama Greco Lecce, Teatro Coccia Novara, Teatro Lirico Cagliari, Nuovo Teatro Verdi Sassari, Opera de Toulon, Opera Bavareza, Opera De Nederlandse, Theater du Capitol Toulouse, Deutsche Oper am Rhein, Amsterdam Concertgebouw, Opera Regală Amsterdam, Centrul de Artă Seul. Unele dintre cele mai importante roluri protagoniste sunt Contesa din „Nunta lui Figaro”, Arminda din „La finta giardiniera”, „Donna Elvira din „Don Giovanni”, Michaela din „Carmen”, Marguerite din „Faust”, Liu din „Turandot”, Mimi din „Boema”, Tosca, Madama Butterfly, Nedda în „Pagliacci”, Aida, Amelia în „Simon Boccanegra”, Leonora în „Trubadurul”, Desdemona în „Otello”, Elena în „Vespri Siciliani”, Amelia în „Bal Mascat”, Elisabetta în „Don Carlo”, Maddalena în „Andrea Chenier”, Santuzza în „Cavalleria Rusticana”, Margherita și Elena în „Mefistofele”.