Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu baritonul Sandor Balla

„Opera este mai mult o pasiune decât un loc de muncă. Muzica este mereu o plăcere și o oglindire a sufletului”

* dialog cu baritonul Sandor Balla, de la Opera Maghiară din Cluj

După un spectacol superb care a umplut de aplauze sala mare a Operei Naționale Române din Iași (ONRI), publicul este invitat, în această seară, de la ora 18:30, la o nouă reprezentație a operei „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, care îl are ca invitat pe baritonul Sandor Balla, de la Opera Maghiară din Cluj. Cunoscut de altfel ieșenilor, baritonul cu voce de tunet, așa cum a fost caracterizat de mulți critici, a refăcut, într-un scurt dialog, călătoria care l-a legat de Iași în urmă cu cinci ani cu același rol, tot în „La Traviata”. Alături de domnia sa, pe scenă vor urca soprana Manuela Barna-Ipate (Violetta Valery), Adorjan Pataki (Alfredo Germont, invitat), Florentina-Irina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brîndușa Moțoc (Annina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d’Obigny), Florin Roman (Giuseppe), Octavian Ionescu (Grădinarul),  Ivan Dikusar (Bucătaru) și Viviana Olaru (Fata lui Giorgio Germont), dar și corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijorul corului va fi Manuel Giugula, iar coordonator coregrafic – Cristina Todi. Am discutat cu Sandor Balla despre Iași, despre muzică și despre dorința sa de a se dărui total artei care i-a deschis scenele filarmonicilor și operelor din România, dar și din multe alte țări.

– Cu ce gânduri  la Iași? Cum ați regăsit Opera și artiștii ei?

– Prima dată am fost invitat la Iași în 2017 de către doamna Beatrice Rancea la un spectacol „La Traviata”, aceeași operă superbă de Giuseppe Verdi în care voi cânta în această seară. Am găsit un colectiv foarte bine închegat, un colectiv tânăr, foarte bine pregătit profesional. De atunci am colaborat foarte bine și a fost mereu o plăcere să revin la Iași.

– Ce vă place la rolul interpretat la Iași?

– Prima dată l-am cântat la Opera din Craiova și de atunci mi-a rămas, ca și multe altele, lipit de suflet. Fiind și eu tată de băiat, a fost o provocare foarte interesantă atât vocal, cât și interpretativ.

– Dacă am vorbit de călătorie în lumea artei, v-aș oferi un bilet spre trecut, cu oprire la prima stație…

– La început a fost pianul, instrument căruia m-am dedicat destul de mult, până când am descoperit clarinetul. Nu a fost vorba de trădare, ci de o nouă pasiune pe care mi-am consolidat-o cu studii universitare. Am absolvit Conservatorul din Brașov, am devenit clarinetist, am cântat în orchestre. Eu iubesc muzica, îmi plac și instrumentele, dar și cântul vocal căruia m-am dedicat la un moment dat. Mi-am dorit să cânt și nu oricum, ci cu studii așa că am urmat o a doua facultate, la Conservatorul „Gheorghe Dima”la Cluj, unde am absolvit Canto. Am cântat în cor, în orchestră și încet, încet am ajuns pe un drum de pe care a trebuit să las clarinetul de o parte și să mă axez mai mult pe cântul vocal.

Îmi place enorm să cânt. Pentru mine este mai mult o pasiune decât un loc de muncă. Muzica este mereu o plăcere și o oglindire a sufletului.

– Cărei opere și cărui compozitor v-ați dedicat mai mult?

– Fiecare apariție pe scenă, fiecare operă și fiecare rol au farmecul și frumusețea lor. Nu am un compozitor preferat, cât despre roluri, au fost multe și tuturor m-am dedicat cu aceeași ardoare. Îmi place să cânt orice gen în care regăsesc un sens și care mă ajută să cresc ca și artist.

Nu pot să zic că am avut un spectacol mai solicitant. Fiecare are provocările sale, la fel și fiecare rol. Pentru mine, cea mai interesantă experiență profesională a fost anul trecut, la Opera Română din Cluj, când a trebuit să interpretez rolul lui „Rigoletto”. Domnul director mi-a trimis un mesaj pe la ora 13 că s-a îmbolnăvit și că la ora 19 este spectacolul în care urma să urc pe scenă. Eu nu mai cântasem rolul din martie, ultima oară îl făcusem aici la Iași, iar regia nu o cunoșteam deloc. Eu eram la Târgu Mureș când am primit mesajul. Am urcat în mașină, am ajuns la Cluj, m-am pregătit cu pianista, apoi am urcat pe scenă și am cântat. A fost o mare provocare atât personală, cât și profesională, dar zarurile fuseseră norocos aruncate și am făcut față. Și-au spus cuvântul pregătirea și experiența mea profesională dovedite inclusiv la Iași, unde cântasem în „Rigoletto”. Ca artist, m-am simțit foarte bine, am dat totul și am primit răsplata publicului, cel care ne arată mereu cât am fost de buni.

– Atunci când vă gândiți la viitor, partitura cărui rol râvnit începe să ruleze în minte?

– Nu visez la niciunul în mod special. Încerc să găsesc frumusețe și să descoper personajul din fiecare operă nouă. Las muzica să mă conducă, să-mi vorbească, să mă inspire pentru ca eu să-mi pot pune amprenta personală. În general, toți artiștii lirici visează, la început de carieră, să ajungă pe marile scene ale lumii, să aibă roluri grandioase, să fie apreciați, dar eu nu am plecat la drum cu această premisă. Am ales o cale mai relaxată. Eu știu că tot ceea ce este al meu e pus deoparte și încerc să fac o carieră frumoasă cu demnitate, fără compromisuri. Am parcurs un drum destul de frumos, am cântat în toate filarmonicile și operele din România, dar și foarte mult peste hotare. Accept cu drag orice provocare. În rest, încerc să mă bucur de micile plăceri ale vieții, mai ales în aceste vremuri destul de tulburi, să mă gândesc cu entuziasm și cu o atitudine pozitivă la viitor.

Baritonul Sandor Balla este licențiat al Facultățții de Muzică din Brașov, Secția clarinet (prof Daniel Theodoru) și absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima Cluj”Napoca, Secția canto (prof Alexandru Fărcaș). Din 2011 este solist la Opera Maghiară din Cluj Napoca. Alături de spectacole de operă, a susținut concerte de arii și lieduri în Austria, Franța, Spania, Statele Unite, Ungaria. A colaborat cu dirijori celebri – Misa Katz, Cristian Mandeal, Marius Hristescu, Alexandru Iosub, Florian George Zamfir, Emil Maxim, Horváth József, Florentin Mihăescu, Leonard Dumitriu, Jankó Zsolt.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Florin Guzgă

„Există o forță Divină care te inspiră și te ajută să dai mai departe, prin cânt, din ceea ce ai primit”

* dialog cu tenorul Florin Guzgă, coordonatorul artistic al ONRI

Opera Națională Română din Iași prezintă în această seară, începând cu orele 18:30, un nou spectacol „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, aflată pe lista noilor producții ale instituției de cultură. Distribuțiile sunt de nivel internațional, prima seară oferind o diversitate a vocilor și personalităților care vor fi în rolurile principale: renumita soprană Rodica Vică, sosită de la Viena, și apreciații soliști Florin Guzgă și Șerban Vasile. Am stat de vorbă cu tenorul Florin Guzgă, coordonatorul artistic al ONRI despre spectacol, despre arta sa și despre muzică, despre bucuriile pe care i le-a adus de-a lungul carierei.

– Ce aduce nou acest spectacol?

– În primul rând avem niște invitați deosebiți, fiind vorba despre soprana Rodica Vică și baritonul Șerban Vasile. Rodica Vică nu este pentru prima oară la Opera din Iași, iar în această seară va debuta în rolul Violettei Valery.  Cu Șerban Vasile am mai cântat în „La Traviata”, dar nu la Iași, ci la Galați, de două ori. La Iași am fost alături pe scenă în „Bal Mascat”. Ne cunoaștem demult, este un artist recunoscut pe plan internațional, a cântat inclusiv la Metropolitan Opera din New York. Am relaționat foarte bine cu ei și la repetiții, și la filmarea finală.

– Cum alegeți invitații pentru un nou spectacol? Există anumite reguli?

– În acel moment ținem cont de mai multe aspecte. Pe de o parte trebuie să existe și elementul de noutate, dar ne orientăm către artiștii pe care îi recomandă o carieră frumoasă, derulată pe scene mari, titulari de roluri. Într-o operă precum „La Traviata”, accentul cade, în primul rând, pe personajul principal, iar un artist invitat în acest rol face ca spectacolul să fie și mai interesant.

„La Traviata” este un spectacol greu din punct de vedere regizoral pentru că implică multe mișcări. Știam acest lucru încă de la început. Despre producția de la Iași se spunea că nu se poate face o salvare de spectacol. Acesta este limbajul folosit în eventualitatea în care ai rămas fără artistă în ajunul spectacolului și trebuie să apelezi la altcineva pe ultima sută de metri. Se mai întâmplă, mai sunt și situații accidentale, și eu m-am regăsit în astfel de momente de salvare. Am fost invitat și am intrat fie direct în spectacol, fie în repetiția generală. Or, în „La Traviata” nu este posibil, este nevoie ca artiștii din rolurile principale, adică soprana, baritonul și tenorul, să aibă măcar o săptămână și jumătate de repetiții pentru a-și croi regia, care conține foarte multe amănunte de mișcare scenică.

 – De fapt, tocmai aceste detalii dau și nota de dificultate. Și dacă totuși se întâmplă și este nevoie de salvare?

– Atunci apelăm la cei care au mai jucat deja în producție și care pot să-și reamintească într-un timp mai scurt rolurile. Și eu am nevoie de măcar două regii ca să pot juca, plus repetiția generală.

– Vorbiți cu multă pasiune despre acest spectacol. De câte ori ați cântat în „La Traviata”?

– Până la debutul pandemiei de COVID 19 am notat cu minuțiozitate fiecare spectacol și erau 20, apoi, date fiind condițiile, am lăsat deoparte agenda. Totuși, uitându-mă în urmă, până astăzi cred că au fost 25 de spectacole cu această minunată operă în care am jucat. Recunosc că eu am o atracție deosebită pentru Giuseppe Verdi, are ceva special. Când am urcat pentru prima dată pe scenă am debutat într-una din operele sale. Am interpretat rolul Ducelui de Mantua, în „Rigoletto”, iar următorul spectacol a fost „La Traviata”, alături de doamna Elena Moșuc. A fost pentru mine o provocare care m-a zguduit profund. Aveam nevoie să fiu la un nivel înalt, alături de Elena Moșuc.

– Nu vă întreb de emoții…

– Oooo, au fost imense și de lungă durată! Am trăit o perioadă foarte intensă, din cauza spectacolelor aveam insomnii. Mă trezeam în puterea nopții, iar în minte începea să cânte muzica. Aveam uvertura în cap și începea să cânte tot spectacolul. Îmi tot spuneam „Oprește-l, oprește-l”, dar nu reușeam, muzica își urma calea. Între timp emoțiile s-au mai liniștit, dar tot mă mai trezesc cântând.

– Ce v-a atras la muzică?

– Mi-a plăcut enorm de mult muzica vocală. Eu am început să cânt în biserică, inițial am urmat o școală teologică. În Biserica Ortodoxă se cântă exclusiv vocal și sunt mulți tineri talentați care astfel își descoperă vocația și vor să facă mai mult. Acesta este și motivul pentru care în teatre sau conservatoare sunt mulți tineri care au absolvit și Teologia. Ei bine, și la mine a fost la fel. Fiind pasionat de muzica vocală, îmi doream să fac cât mai multe, să-mi înmulțesc talantul. Știam și primisem confirmări că am o voce frumoasă, ceea ce m-a determinat să îmi doresc să fac mai mult. Când am venit la Iași, la facultate, am căutat un profesor de canto, care mi-a spus că aș putea avea realizări frumoase. A urmat admiterea la Conservator, unde am fost acceptat la clasa maestrului Corneliu Solovăstru, care a avut un rol crucial în viața mea. A fost cel care, pe lângă faptul că m-a învățat enorm de multe detalii, m-a convins cumva să fac pasul către o carieră profesionistă. Când am fost admis la Conservator venisem cu gândul să fac muzică doar din pasiune. Or, domnul Corneliu Solovăstru m-a convins să fac pasul către o carieră pe scenă. Îi datorez enorm de multe din acest punct de vedere.

– A avut dreptate maestrul, iar aplauzele publicului, nu doar ale celui din Iași, v-au confirmat valoarea.

– Îmi place enorm de mult Opera din Iași. Iubesc să cânt și în alte teatre pentru că schimbi scena, atmosfera, vezi alte tehnici, te poți îmbogăți ca pregătire. Ai multe de învățat și eu am făcut acest lucru, am preluat de la fiecare artist pe care l-am întâlnit – și de la cei foarte buni, și de la cei care poate mai au de lucrat. De la public am învățat adevărata măsură a valorii, el fiind cel mai atent și exact critic. Există public mai rece sau mai cald, dar indiferent cum ar fi,  în interiorul spectacolului el îți va da mereu un  răspuns cu aceeași măsură cu care te oferi muzicii. Noi facem totul pentru public și nu mă refer doar la actul în sine, adică tot ceea ce oferim pe scenă. Acolo este doar momentul final, însă tot ceea ce ai făcut până în seara spectacolului, toate orele de studiu individual, de lucru în cabină cu pianistul, absolut totul este direcționat către public. Cu cât te pregătești mai bine, cu atât nivelul profesional va crește, iar spectatorii te vor răsplăti mai bine.

– Ați simțit vreodată că nu ați oferit pe cât v-ați fi dorit?

– Da, categoric! La începutul carierei știam că pot mai mult, că pot fi mult mai bun. Mereu mi-am propus să învăț, să lucrez și am căutat profesori de canto, mentori, dirijori, maeștri care să mă direcționeze corect. Este foarte important să ai de la cine afla cât mai multe din arta cântului, este o meserie care se învață de la maestru. Nu se poate teoretiza foarte mult, trebuie să fii mereu îndrumat de un maestru. Înveți prin viu grai foarte mult.

– Din câte se vede, muzica nu este doar o pasiune, o bucurie, un dar, ci și o modalitate de a deveni mai buni cu fiecare zi fie că suntem spectatori, fie artiști. Care a fost rolul la care ați tinut cel mai mult?

– O amintire foarte dragă este legată de debutul meu în rolul Ducelui de Mantua, din „Rigoletto”, dar cele mai multe satisfacții mi le-a adus Edgardo, din „Lucia di Lammermoor”. L-am cântat în multe teatre, chiar și peste hotare la Zagreb, la Toulouse. Este un rol foarte greu, între tenori se spune că dacă l-ai interpretat, poți cânta orice. Nu știu dacă este chiar așa, dar categoric este o piatră de încercare pentru toți tenorii.

– La ce rol visați?

– Mi-e greu să spun. Tot repertoriul de tenor liric, lirico-spint îmi place, dar vreau ca lucrurile să se așeze în mod natural, după voce. Nu vreau să mă grăbesc, să merg spre un repertoriu mai greu pentru că nu vreau să fac greșeli pe care să mi le reproșez. Nici nu vreau să stau pe loc, să reduc motoarele, dar nici să accelerez pentru că rezultatul ar putea fi unul deloc plăcut. În general, mă sfătuiesc cu maeștri, cu dirijori înainte a aborda un rol și țin cont de părerea lor.

– Cum definiți dvs greșeala?

– Ei bine, poți aborda un repertoriu nepotrivit pentru vocea ta sau cel puțin pentru momentul în care te afli cu pregătirea tehnică, dar și cu maturizarea vocii și atunci poate fi considerat o greșeală. Sunt multe cazuri în istoria operei în care voci extraordinare, cântăreți buni, chiar foarte cunoscuți, au regresat sau au avut probleme vocale din cauza repertoriului greșit ales.

– Am aflat cât de mult poate fi afectată vocea din cauza unei erori, dar ce anume o animă?

– O voce bună este clar influențată de o stare bună. Se cântă pe inimă bună. Mi-a plăcut mult vorbele mezzosopranei Ruxandra Donose, pe care nu am avut bucuria să o cunosc, dar am citit un interviu în care spunea așa: „Ca să cânți bine trebuie să fii bine hrănit, bine dormit și bine dispus”. Eu sunt perfect de acord cu toate cele trei condiții. Instrumentul nostru este vocea, care este legată de fizicul nostru, de psihic, de mental, de emoții. Ai nevoie de o stare foarte bună pentru a fi la înălțimea meseriei.

– V-ați temut vreodată pe scenă că rolul nu va ieși așa cum vă doriți?

– Da, la începutul carierei, când am urcat pe scenă pentru prima dată și starea asta o trăiesc mulți cântăreți. Bine, ești pregătit că altfel nu ai fi fost distribuit, dar nu știi încă toate secretele din spatele cortinei. După ce faci trecerea la nivelul profesionist încep să apară problemele. Ai de cântat mult, ai repetiții, iar tu nu ești obișnuit cu acest ritm. În acel moment, ai nevoie și mai mult de o tehnică vocală aprofundată. Este un moment în care ori urci la următorul nivel de pregătire, ori, dacă nu, lucrurile nu vor fi bune. Am simțit, cândva, că tot ceea ce știam nu era de ajuns. Am intrat pe scenă și aveam trac, nu mă puteam odihni noaptea pentru că erau detalii pe care încă nu le stăpâneam așa cum ar fi trebuit. Mă surprindeau. Este adevărat că tot timpul poți fi surprins și există acel element care ne aduce emoții – gândul că poate nu va ieși totul așa cum îți dorești, dar trebuie să ajungi la o stăpânire de sine. Altfel, o meserie care ar trebui să îți aducă o imesă bucurie și împlinire devine generatoare de teamă.

– Ați amintit de public, că este cel mai puternic critic. Cum este cel din Iași?

– (râde) Ce să zic… Eu sunt un răsfățat pentru că simt foarte multă căldură din partea spectatorilor, simt că sunt apreciat, iubit, mă simt la mine acasă.

– Care sunt scenele pe care v-a plăcut să vă aflați? Unde v-ați dori să cântați?

– La Iași, evident, dar foarte mult îmi place și la București, și la Chișinău. Publicul de peste Prut este la fel de cald ca și cel de acasă. De fiecare dată mă duc la ei cu inima deschisă. Mi-aș dori să cânt oriunde există public care iubește muzica. Este clar că orice artist își dorește să urce pe cele mai mari scene ale lumii, dar, din păcate, nu toți ajungem să avem astfel de împliniri. Important este să nu renunțăm la visul nostru și să ne pregătim tot timpul, să țintim cele mai înalte orizonturi.

– Ați simțit vreodată mâna lui Dumnezeu pe scenă?

– De fiecare dată! Am avut momente de rugăciune mai profunde în culise decât în biserică. Spre rușinea mea spun asta. Îndrumat de bunica mea, eu am fost crescut de mic în Biserică, unde eram ca acasă. Scena, cu toate provocările ei, mi-a arătat cât de multă nevoie am de ajutorul oferit de Dumnezeu.

– Mulți artiști lirici au vorbit de legătura cu Dumnezeu și de fiecare data au amintit de cântul angelic. Cum se ajunge la o astfel de performanță?

– În primul rând este nevoie de talent, apoi de muncă și de dorința de a performa. Dacă ești înzestrat cu o voce, ai un dar de la Divinitate. Tu, ca și artist, nu ai făcut nimic ca să-l ai, l-ai primit și atât. Și pentru asta nu poți fi decât recunoscător! Ca artist, ești preocupat de suflet cu mult mai mult decât o persoană care lucrează într-un alt domeniu. Inevitabil îți dai seama că există o forță Divină care te inspiră și te ajută să dai mai departe, prin cânt, din ceea ce ai primit. Așa îți împlinești menirea!

Pe Florin Guzgă îl veți putea urmări în rolul lui Alfredo Germont. Alături de îndrăgitul tenor se vor mai afla soprana Rodica Vică (Violetta Valery), Șerban Vasile (Giorgio Germont), Florentina Irina Onică (Flora Bovoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brândușa Moțoc (Anina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d”Obigny), Florin Roman (Giuseppe).

Interpretează soliștii invitați alături de soliștii, corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijor cor: Manuel Giugula, coordonator coregrafic: Cristina Todi. 

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Rodica Vică

„Mă animă iubirea pentru public și dorința de a-i aduce alinare sau bucurie în momentul în care mă aflu pe scenă”

 * dialog cu soprana Rodica Vică

Este solist invitat al multor opere și filarmonici atât din România, cât și din străinătate. A debutat pe scena Operei Naționale București la numai 24 de ani, urmând mai apoi să colaboreze permanent cu această instituție, interpretând roluri principale în opere din repertoriul universal.

Este câștigatoarea a numeroase premii la concursuri naționale si internaționale: Premiul I la Concursul Internaţional de muzica barocă „La Stravaganza” Cluj- Napoca, Premiul II la Concursul Radiodifuziunii Române „Drumul spre celebritate”, Premiul pentru cea mai Buna Interpretare Muzicală în cadrul Trofeului „Ion Dacian” pentru Tineri Interpreţi. Activitatea artistică premiera mondială a oratoriului ”Strigoii” de George Enescu – alături de Rundfunk Sinfonieorchester Berlin la Konzerthaus Berlin, „Canto Barocco” la Teatro La Fenice, „Gloria” de Antonio Vivaldi, alături de Accademia Bizantina – condusă de Ottavio Dantone, la deschiderea Festivalului Baroc Varazdin, „La Lumiere Comique”, cu orchestra Musica Ricercata, la Festivalul de Muzică Veche de la Budapesta. Cartea sa de vizită include și Matthäus Passion de J.S. Bach, sub conducerea dirijorală a lui Cristian Măcelaru, la Ateneul Român, „Poemes pour mi” de Olivier Messiaen – alături de Filarmonica Transilvania, sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal, concert în cadrul Lunii ”Oedipe” la Londra, serată inclusă în evenimentele premergătoare premierei operei enesciene la Royal Opera House Covent Garden. Toate aceste merite sunt trecute în dreptul sopranei Rodica Vică, pe care ieșenii iubitori de muzică o vor aplauda în spectacolul „La Traviata”, care va avea loc miercuri, 16 martie, de la orele 18:30.

Am stat de vorbă cu îndrăgita soprană despre muzică și pasiunea dedicată artelor frumoase.

–  Din nou la Iași. Cum ați (re)găsit Opera în care ați avut debuturi memorabile? Cum a început colaborarea cu instituția de cultură? 

– Este o reală plăcere de a reveni la Opera Națională Română din Iași, de a reîntâlni muzicieni extraordinari, de a face muzică alături de aceștia și de a-mi face debutul în Violetta Valery, alături de o echipă formată doar din profesioniști. Reîntâlnirea se simte ca o relație veche de prietenie bine închegată în care trecerea timpului nu s-a făcut simțită. În anul 2012 am colaborat pentru prima oară cu Opera ieșeană pentru două roluri superbe în opera „Indiile galante”, de J. Ph. Rameau. Am revenit pentru alte reprezentații ale acestei opere, după care a urmat un alt debut la Iași, în rolul Donna Anna din „Don Giovanni”. Toate aceste experiențe mi-au rămas foarte aproape în suflet.

– Debut la Iași, în „Traviata”, o operă la care visează multe soprane. Ce v-a atras la rolul Violettei? 

– Într-adevăr, pe 16 martie voi face debutul absolut la Iași. Este un rol de o complexitate extraordinară, un rol care necesită mult timp, atenție, studiu de proporții cu numeroși specialiști ai operei verdiene, minuțiozitate, analiză psihologică a personajului, este o adevărată provocare… iar eu sunt eminamente un om al provocărilor. Nu sunt, însă, grăbită ci am mereu răbdare, iar odată cu experiența artistică acumulată, acest rol a apărut firesc în viața mea.

– Vă definiți ca o persoană ambițioasă, generoasă și curioasă. Ce vă animă? Ce vă motivează pentru performanță? Care este cel mai mare vis al dvs?

– La toate cele trei întrebări aș putea să vă dau un singur răspuns. Iubirea pentru publicul din sală și dorința de a-i aduce alinare sau bucurie în momentul în care mă aflu pe scenă. Pentru a transmite cât mai bine emoțiile mele către ei e nevoie de dorința de a fi cât mai autentică în procesul creativ și totodată cât mai corectă în relația dintre mine și compozitorul care a semnat lucrarea respectivă. 

– Care a fost momentul în care v-ați dorit să aveți o carieră în muzică? Ați întâmpinat piedici, v-ați temut de eșec?

– Nu aveam nici 4 ani când am pășit pentru prima oară pe o scenă. Acest lucru se întâmpla datorită mamei mele care mereu s-a ocupat de copiii foarte talentați, fiind profesor la Palatul Copiilor. Tot la Palatul Copiilor mi-a fost descoperit talentul cântatului, iar din acel moment am făcut cursuri de multiple arte ale spectacolului: teatru, balet, dans, muzică ușoară și populară. Apoi am fost îndrumată spre educația școlară a muzicii clasice, studiind vioara, pianul și canto clasic. Și în cazul acestui parcurs, drumul a fost firesc spre o carieră în muzică.  În ceea ce privește teama pentru eșec… la început nu te temi de ceea ce nu cunoști. Odată ce întâmpini, eșecul depinde foarte mult de cum te raportezi la el. Eu am avut parte de mentori incredibili, culminând cu cea care mi-a fost alături 12 ani de îndrumare continuă, Eleonora Enăchescu, alături de care orice eșec de la începutul carierei a fost depășit cu normalitate, concentrându-ne mereu pe ce avem de învățat din astfel de momente de cumpănă. Acum știu că orice eșec poate fi un câștig ulterior. 

– Sunteți specializată în muzica barocă, un stil grandios, dramatic. Cum l-ați ales și ce v-a adus în carieră?

– Vocea mea are o particularitate si anume cea de a fi foarte agilă. Acest lucru se întâmplă atât datorită unei particularități fizice, cât și a unui studiu specific pentru acest stil muzical. Nu l-am ales eu, ci am fost distribuită de-a lungul anilor în mai multe producții baroce unde am avut bucuria de a descoperi și de a cerceta într-o mare măsură individual  această muzică extrem de intensă, de o valoare inestimabilă.

– Jazz și Vivaldi, două idei aparent incongruente. Cum le-ați alăturat și ce a ieșit?

– Pe cât sunt de incongruente, pe atât de multe au în comun. Da, este un paradox, însă atât muzica de jazz, cât și muzica vivaldiană cunosc necesitatea improvizației specifice vremurilor în care au apărut. Atât barocul, cât și jazz-ul au la bază contrastul, mișcarea, detaliile, profunzimea sau factorul de  surpriză. Și iată, ideea proiectului JazzT Vivaldi a apărut destul de ușor, iar în 2021 a fost și prezentată publicului vienez și nu numai. 

– Care sunt mentorii care v-au inspirat, oamenii care v-au marcat? 

– Cea care a avut cea mai mare influență asupra formării mele este soprana Eleonora Enăchescu, care, din păcate, nu se mai află printre noi dar care este mereu prezentă în ceea ce fac. 

– Călătoriți mult, ați cântat pe multe scene. Cum este viața unui artist între două avioane? Dar între două spectacole?

– Îmi folosesc acest timp de călătorie pentru a studia mental proiectele viitoare sau de a crea altele noi. De câțiva ani am și produs proprii proiecte muzicale. Munca din spatele unui astfel de proiect este una extrem de solicitantă, iar în timpul călătoriilor încerc să folosesc acest răgaz pentru a da viață altor proiecte. Timpul dintre două spectacole îl folosesc într-o mare măsură de a rămâne concentrată pentru spectacolul următor.  

– Ați spus despre dvs că sunteți un om curios. Ce va atrage în afară de muzică, ce faceți atunci când nu cântați? Ce vă face fericită?

– Când nu cânt îmi caut inspirația, iar e aici și curiozitatea mea… Vizitez muzee, mă înconjor de frumusețe, citesc, mă plimb în natură, cunosc oameni noi despre care vreau să aflu cât mai multe, poveștile celorlalți pot fi lecții prețioase pentru noi, petrec timp cu familia care încearcă să călătorească mai  mult alături de mine, dansez, fac yoga, meditez. Toate aceste activități mă fac fericită și mă inspiră deopotrivă. 

– Dacă ar fi să fiți portretizată într-un tablou, cum v-ar plăcea să arătați? Cum v-ați imagina chipul dvs așternut pe o pânză?

– Vai, ce întrebare frumoasă și o propunere splendidă la imaginație… Îmi plac culorile, culorile tari, culorile pale, îmi place spectrul interminabil de nuanțe și mi-ar plăcea ca o astfel de pânză să fie una cum multe culori și linii clare. 

Apropo de culori, la finalul lui 2022 voi lansa un proiect inedit dedicat iubirii mele pentru culori.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Adriana Severin

Adriana Severin – O viață dedicată muzicii

După ce Dumnezeu a creat Lumea, s-a oprit o clipă și i-a oferit Artele. Le-a ales atent, la fel cum a făcut și cu cei care urmau să le slujească. Celor cu darul vorbirii meșteșugite le-a dat condeiul și le-a promis că vor avea mereu inspirație dacă îl vor sluji cât mai bine. Celor cărora le plăcea armonia mișcărilor le-a dat dansul, iar arhitectura a fost încredințată oamenilor care știau a transforma în zidire orice loc în care ar fi zăbovit mai mult de o suflare. Oamenii cărora culorile le făceau să le scânteieze sufletul le-a dat penelul, iar celor care simțeau inima stâncilor le-a dat sculptura. Filmul l-a așezat în brațele celor care știau a  alege frânturi de viață, iar muzica celor ale căror glasuri se confundau cu vocile îngerilor. Le-a spus tuturor că, la un moment dat, se vor întâlni pe o scenă divină, unde vor lucra împreună întru bucuria Spiritului.

Zorii unei cariere de succes

Pe o astfel de scenă a urcat de mii de ori soprana Adriana Severin, o voce de aur a liricii românești și un cadru didactic de excepție, care și-a folosit harul în a modela vocile multor artiști, nume sonore ale operei la nivel mondial. Alături de domnia sa am pornit într-o călătorie într-un trecut plin de amintri frumoase, care au creionat o carieră de vis. „Eu cred că am fost o norocoasă, pentru că muzica m-a ales pe mine și nu invers. Inițial, eu am dorit să urmez Politehnica din București. Am dat examen, aveam 17 ani, și am intrat a 14-a, cu media 9.66. Din păcate, nu am putut absolvi. Tatăl meu a fost prizonier în Rusia, fapt care nu era convenabil regimului, așa că a trebuit să părăsesc, fără voia mea, institutul academic. Dar cât am fost studentă la Politehnică, am luat contact cu lumea Operei. Studenții primeau bilete la spectacolele de teatru și de operă. Așa am văzut Nunta lui Figaro pentru prima oară, în 1957. Până atunci nu știam de existența acestei forme de artă. Am fost atât de emoționată și mi-a plăcut atît de mult că mi s-a lipit de suflet. Încă mai păstrez caietul de sală de atunci! Impresionată, am mers la multe spectacole, iar gândul mi s-a dus către vocea mea, eu cântam de când eram copil. Mi-a părut rău când am fost nevoită să întrerup studiul ingineriei pentru îmi plăcea enorm chimia organică, dar m-am gândit că nu ar fi rău  să-mi cultiv vocea. Am mers la mama Feliciei Donceanu, doamna Elena Niculescu, și am rugat-o să mă asculte, să-mi spună dacă am voce sau nu”, a rememorat doamna Adriana Severin câteva clipe de la începutul carierei.

După ce a primit decizia de încetare a studiilor, fosta studentă de la Politehnică și-a luat bilet către Bacău, orașul natal, unde s-a angajat la Uzina de Reparat Avioane, unde a lucrat trei ani, la Departamentul Desen Tehnic. Nu renunțase la artă și chiar a luat lecții de teatru, pe care îl adora, cu un regizor. S-a înscris apoi la Școala Populară de Artă și a susținut și un concert, „am cântat Adela”. Între timp, la Iași se înființase Consevatorul, la care visa tânăra artistă, însă au fost preluați muzicieni de la Filarmonică. „Privind în urmă, a fost mai bine pentru că am avut timp să-mi sedimentez cunoștințele. La un an distanță am dat admitere la Conservatorul din București, eram împreună cu Marina Krilovici, și am picat amândouă. Nu am renunțat și în următorul an am dat din nou admitere, de data asta la Conservatorul din Iași. Erau doar cinci locuri, câte unul pentru fiecare voce – soprană, mezzosoprană, tenor, bas și bariton. Erau multe candidate, 14 la număr, însă eu am reușit pe locul de soprană. Maestrul Achim Stoia m-a remarcat, i-a plăcut vocea mea. Eram bine pregătită, m-au ajutat și spectacolele pe care le urmărisem la Festivalul George Enescu, pe când eram la București, dar și lecțiile luate cu regizorul. În operă este nevoie nu doar de voce, ci și de atitudine. Mi-a plăcut mereu să introduc lucruri noi, dacă mi se potrivesc, dacă sunt bune pentru mine. Nu am respins niciodată nimic, nici măcar o bârfă pentru că poate conține un miez de adevăr”, a continuat povestea doamna Adriana Severin.

După absolvirea Conservatorului din Iași a urmat o nouă călătorie, începută la Baia Mare, la Secția de Operetă unde fusese repartizată: „Am debutat cu Saffi, din Voievodul Țiganilor de Johan Strauss, supranumită Aida Operetei. Am avut mult succes pentru că fiecare personaj ieșea singur la aplauze. Pe unde am fost în turneu, primeam aplauze care confirmau că sunt pe drumul cel bun”.

În 1969 s-a transferat la Opera Română din Iași, ca soprană în cadrul Corului, apoi a primit și roluri solistice în „Elixirul Dragostei”, de G. Donizetti, Fenena din „Nabucco” de G. Verdi, „Lăsați-mă să cânt”, de Ghelase Dendrino, în rolul Bertei, și altele. Primul spectacol la Opera din Iași a fost „Lăsați-mă să cânt”, ca și soprană în cor, apoi au urmat multe alte reprezentații. „Îmi amintesc că atunci când am dat concurs pentru solist aveam de ales între Aida și Don Carlos. Dumnezeu mi-a întins o mână și am ales Don Carlos. De ce zic ajutor, pentru că la celălalt spectacol cumva se știa distribuția”, a continuat CV-ul doamna Adriana Severin. La scurt timp a primit o invitație de la Cluj pentru a face „Madama Butterfly”, o adevărată provocare pentru că nu mai cântase această operă, dar pregătirea solidă a ajutat-o enorm. „Am avut o săptămână de repetiții, dar nu a fost și cea generală. Părea cumva un obstacol de netrecut, Madama Butterfly fără repetiție generală, dar mi-am verificat vocea cu doamna Stela Simonetti, care mi-a spus că pot duce misiunea la bun sfârșit și așa a fost. Am debutat în Madama Butterfly fără generală, ceea ce părea imposibil! După acest spectacol, Opera din Cluj a trimis o cerere de transfer la Iași, dar nu a fost aprobată. Am venit la Iași, pe atunci director era maestrul Tăbăcaru. Transferul nu mi s-a acceptat, iar eu mi-am dat demisia. Când m-am dus să-mi iau rămas-bun, maestrul Tăbăcaru mi-a întins o mână tremurândă peste birou. Ei bine, în acel moment am simțit că nu m-aș putea despărți niciodată de Iași și am rămas. Imediat am debutat ca solistă în Boema, cu rolul Mimi, și în Madama Butterfly, apoi au urmat multe spectacole”. 

Aplauze pe mari scene ale lumii

Destinul fusese atent pregătit pentru viitoarea soprană de succes. A urmat cursuri de măiestrie oferite de Ministerul Culturii în 1969 cu profesorul emerit Constantin Stroescu, cu celebra Arta Florescu (1971), cu prof. univ. Stela Simonetti (1968) cu Magda Ianculescu (1985-1986). A urmat Cursul de măiestrei la Conservatorul „Fr. Liszt” din Weimar (1974), la clasa profesurului Pawel Lisizian, în urma căruia i-a fost acordată o bursă de către rectorul prof. dr. Hans Rudolf Jung, „pentru înaltul nivel artistic la care s-a prezentat”, așa cum se arată și în scrisoarea primită din partea instituției academice.

 În anul 1971 a participat la Concursul Internațional de Canto „Maria Canals”, din Spania, unde a obținut Diploma de Onoare a Juriului, iar trei ani mai târziu a devenit prim-solistă a Operei Române din Iași. „Am susținut un concurs cu rolul Elisabetha din Don Carlos, de G. Verdi. Am rămas pe acest post și am interpretat numai roluri principale în peste 1.000 de spectacole până în anul 1994. Mi s-au încredințat toate spectacolele de premieră și cele cu invitați din țară și din străinătate”, a rememorat prof. univ. dr. Adriana Severin momentele unei cariere la care ar visa orice muzician. Publicul a aplaudat-o în rolurile principale din „Nunta lui Figaro” (Contesa Almaviva), „Carmen” (Michaela), „Faust” (Margareta), „Cavalleria rusticana (Santuzza), „Boema” (Mimi), „Madama Butterfly” (Cio-Cio-San), „Aida” (Aida), „Don Carlos” (Elisabeta), „Trubadurul” (Leonora), „Bal Mascat” (Amelia), „Ernani” (Donna Elvira), „Nabucco” (Abigaille, un rol foarte ofertant , dar și dificil deopotrivă), „Stejarul din Borzești” (Domnița Maria), „Alexandru Lăpușneanu” (Domnița Ruxandra), „Traian și Dochia” (Dochia), „Silvia” (Silvia), „Voievodul țiganilor” (Saffi), dar și în lucrări vocal-simfonice – „Simfonia a IX-a” de Beethoven, „Stabat Mater” de Dvorak, „Requiem” de Verdi, „Soarele libertății” de Gh. Dumitrescu, „Lumina” (cantată) de Sabin Păutza și în recitaluri de lieduri. „Îmi amintesc cu drag de toate acele momente, erau înălțătoare. Este o minune să poți bucura oamenii cu vocea ta, să simți că, pentru câteva ore, au fost alături de tine, că au fost poate mai buni și mai aproape de sufletul lor”, a zâmbit doamna Adriana Severin, cu gândul și la aplauzele din turneele făcute în Franța, Italia, Germania, Spania, Serbia, Bulgaria, Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Israel și Grecia. Vocea distinsei soprane a impresionat multe jurii care au răsplătit-o cu distincții naționale pentru rolurile Ruxandra din „Alexandru Lăpușneanu” de Al. Zirra și Dochia din „Traian și Dochia”, de Dimitrie Cuclin. Colecția de distincții a fost completată cu Premiul „Ionel Perlea”, medalia comemorativă „Haricleea Darclee” și Diploma de onoare la Centenarul „Ionel Perlea” (Slobozia). Vocea domniei sale a fost imprimată pe trei discuri cu arii din opere și se regăsește și în multe înregistrări radio și TV, cu arii și lieduri.

Mentor și profesor emerit

Și pentru Universul este darnic cu cei bine pregătiți, în 1994 i s-a oferit posibilitatea de a îndruma studenții de la Conservator. „Am susținut un concurs, am fost admisă și am înlocuit scena Operei din Iași cu o catedră de conferențiar universitar. Am făcut ultimul spectacol, care a fost Madama Butterfly, și am spus: Gata!. Pentru mine, începea un nou drum alături de tinerii pe care i-am susținut mereu. Primele mele studente au fost Elena Moșuc și Cristina Simionescu, artiste de renume acum. Mi-a plăcut să lucrez cu studenții și i-am ajutat atât în sala de studiu, cât și la concursuri. Îi simțeam, vedeam în ei dorința de a sluji arta”, a continuat doamna Adriana Severin. S-a dedicat muncii de la catedră cu aceeași abnegație cu care care a slujit și scena, activitatea didactică finalizându-se cu numeroase recitaluri, spectacole de operă și 20 de premii la concursuri naționale și internaționale de canto obținute cu studenții. A editat și un curs, „Metodica predării cântului”, apărut la Editura Artes Iași, a participat la simpozioane de specialitate, a făcut parte din juriile concursurilor naționale de canto „Mihail Jora” București, „Ionel Perlea” Slobozia, „Norbert Petri” (Brașov), „Primăvara artelor” (Bacău), „Miniatura romantică” (Galați), „Marțian Negrea” (Ploiești), precum și din Juriul internațional de canto V. Bellini, în Italia – Caltanissetta. A susținut cursuri de master class la Conservatorul Gkouletsou din Larisa (Grecia), dar și la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași. „Tot ceea ce am realizat a fost prin forțe proprii, nu am avut nici relații și nici proptele. Mereu mi-am făcut misiunea cu seriozitate, cu dăruire. Dacă nu aș fi fost muzician, aș fi fost un inginer foarte bun, pentru că mi-a plăcut mult și această latură. Am iubit muzica, opera, am avut multe succese, dar cea mai mare realizare este fiica mea, Oana, tot absolvent de Conservator”, a încheiat distinsa doamnă Adriana Severin, conferențiar al Universității Naționale de Arte „George Enescu”, povestea unui album de viață plin de realizări.

• 

• 

A consemnat Maura ANGHEL

Gânduri către Doamnele sufletului și ale muzicii

Când le privești pe scenă te gândești cât de generos a fost Universul cu darurile pe care le-a trimis în dar. Frumoase, elegante, talentate, artistele Operei Naționale Române din Iași (ONRI) sunt mereu un model pentru tinerii care iubesc arta și un etalon pentru cei care o slujesc. Strălucesc mereu în luminile scenei, dar își păstrează eleganța și în zilele în care viața personală este scena pe care își continuă rolurile. Atrag atenția nu doar prin talent, ci și prin generozitate, blândețe, altruism și pot oferi definiția multor roluri pe care le interpretează, în aprecierea unanimă a partenerilor de scenă sau de viață.  „Doamna față de care am o apreciere cu totul aparte e caracterizată în primul rând de  înălțimea bunătății, apoi a inteligenței generoase și, nu în ultimul rând, a feminității elegante”, am aflat de la tenorul Andrei Fermeșanu, managerul interimar al ONRI. În opinia domniei sale, artista pe care o admiră trebuie să aducă pe scenă bogăția ei interioară: „O frumusețe a chipului tainic ce transpare în  privire, dublată de un profesionalism neerodat de impuritățile orgoliului sau autosuficienței”. Pe scenă, tenorul Andrei Fermeșanu își dorește să fie cu „artista care mă inspiră și alături de care sunt veridic în rol. Oricât de bine s-ar cânta, reușita unui spectacol stă și  în potrivirea energetică a interpreților”.

Partituri și reverențe

În zi de frumoasă sărbătoare, așa cum este 8 Martie, gândurile multor artiști ai ONRI se îndreaptă către doamnele sufletului lor, „către soția mea dragă care este, în același timp, iubita, prietena și mama copilașilor noștri dragi și frumoși. O apreciez și o iubesc foarte mult pe mama mea scumpă, care m-a ajutat și m-a sprijinit în toate. O respect enorm de mult și fără ea nu aș fi ajuns aici, alături de dumneavoastră”, a recunoscut și tenorul Andrei Yvan, care apoi a trimis omagiile către artistele cu „talente extraordinare și supraomenești” pe care le-a apreciat pentru sprijinul oferit noilor generații și etalonul înalt adus Operei. „Fac o largă reverență către Maria Calas, Renata Tebaldi, Montserrat Caballé, Viorica Cortez, cu care avem și o relație specială, am lucrat cu dumneaei în Paris, Virginia Zeani, Anna Netrebko, Angela Gheorghiu și lista poate continua…”, a continuat tenorul. Dacă ar fi să deschidă o partitură și să dea timpul înapoi, și-ar fi dorit să cânte alături de Maria Calas. „Pe lângă vocea și muzicalitatea perfectă ce le avea, simt din fiecare înregistrare audio sau video o energie extraordinară ce o emană în jurul ei și ne inspiră pe noi, artiștii lirici. Mi se pare un dar divin acest lucru și îmi imaginez că dacă aș fi cântat alături de ea pe aceeași scenă, ar fi fost o experiență unică”.

Reverențele se îndreaptă și către mentorii care au marcat unele momente din viața artiștilor. În viața basului Ștefan Linu, după bunica și mama, care este doamna pe care o apreciază cel mai mult, există și mentori cărora le-a adus mulțumiri –  Andreea Marin și Delia Matache. Recunoaște că dacă ar fi să aleagă o anumită artistă din lumea Operei alături de care să cânte i-ar fi imposibil să limiteze lista, dar și-ar dori să cânte „un duet sau mai multe cu Lady Gaga”. Mama este și doamna pe care o poartă în suflet tenorul Teodor Busnea, la fel și Cosmin Marcovici, care și-ar dori din tot sufletul „un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…”. În schimb, la fel ca toți artiștii lirici, este posibil să dea grai sufletului prin muzică, arta care stârnește în fiecare din noi gândurile cele mai profunde.

Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Bianca Mărgean

„Mi-e imposibil să mă gândesc la o viață fără muzică” 

* dialog cu soprana Bianca Mărgean, de la Opera Națională București

„Eu nu pot trăi fără mine cântând. Poate că sună a narcisism, dar și pe mine mă emoționează darul primit de la Dumnezeu și sentimentul că în mâinile mele stă o sală întreagă, că eu, în acea seara am puterea de a schimba stări sufletești, am puterea să atrag publicul într-o poveste, este minunat. Nu intru niciodată în spectacol cu gândul să cânt perfect, intru cu gândul că omul care a venit să mă vadă, să mă creadă, să creadă că eu chiar sunt personajul pe care îl interpretez”, spune soprana Bianca Mărgean, de la Opera Națională București, pe care publicul ieșean a aplaudat-o seara trecută în spectacolul „Tosca”.

– Din nou la Opera din Iași, de care vă leagă o veche prietenie. Cum a început colaborarea cu scena moldavă?

– Într-adevăr, e o mare bucurie pentru mine să revin pe scena ieșeană. Aici m-am născut ca artist, aici am prieteni, oameni foarte dragi cu care păstrez legătura. Colaborarea a început firesc, cu o audiție în urma căreia doamna Beatrice Rancea a văzut un potențial în mine și mi-a oferit în aceeași zi un contract de colaborare și cazare aici, în Iași, pe o perioadă de un an. Faptul că eu astăzi interpretez peste zece roluri principale, roluri de maturitate, se datorează exclusiv domniei sale. Am convingerea că și domnul Andrei Fermeșanu (managerul interimar al Operei ieșene – n.r.) va continua să ofere, la rândul lui, șanse tinerilor interpreți. Pe scena ieșeană am interpretat trei roluri și doar unul din poziția de colaborator permanent – „Boema”, de Giacomo Puccini. Au urmat „Tosca” și „Aida”, din poziția de angajat al Operei Naționale din București. Toate rolurile îmi sunt dragi. Le-am învățat pentru că mi-am dorit să le cânt, nimic din ceea ce cânt nu mi s-a impus.

– Veți cânta în „Tosca” alături de maestrul Marius Vlad Budoiu, un mentor pentru mulți artiști.

– Faptul că am avut ocazia să lucrăm împreună se datorează tot doamnei Beatrice Rancea, care l-a chemat să ajute tinerii care pregăteau debuturi, printre care și eu. Este un om cu o inteligență muzicală extraordinară de la care am avut multe de învățat, un om pe care îl simt foarte aproape de sufletul meu și mă bucur de fiecare dată când avem ocazia să cântăm împreună.

Reverențe am și pentru profesorul meu principal cu care am studiat la Conservator, marea noastră soprană Maria Slătinaru Nistor. Cu domnia sa am lucrat în cei patru ani de facultate și faptul că sunt același tip de voce cu a domniei sale a făcut comunicarea dintre noi mult mai facilă.

– Lucrați și cu alți maeștri de talie internațională. Ce ați luat de la fiecare? De ce este important lucrul cu mai mulți mentori?

– Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți de la care am avut multe de învățat, oameni care nu mi-au cerut să cred în varianta lor și au acceptat să „colaborăm” Însă da, există trei oameni care au lucrat intens cu mine, care și astăzi, dacă am întrebări, știu că ma pot baza necondiționat – Liora Maurer, maestru co-repetitor la Metropolitan Opera, Lucy Arner, dirijor și vocal coach, și Ira Siff, vocal coach în New York și Amsterdam. Ei au avut mereu încredere în mine și în deciziile mele și niciodată nu mi-au spus că nu pot să fac ceva. Este foarte important să lucrezi cu mai mulți oameni pentru că așa ajungi să te cunoști mai bine. În general, e mai bine să asculți mai multe variante și să o alegi pe cea care ți se potrivește. Cântul vocal se bazează foarte mult pe senzații, imaginație și ele pot fi înșelătoare. Să asculți varianta unui singur om înseamnă să îți însușești percepția lui care poate nu este cea corectă. Eu am adunat informații și apoi am decis că a venit momentul să-mi ascult propriul instinct. Și am toată susținerea din partea profesorilor mei.

– Sunteți una dintre cele mai apreciate voci ale tinerei generații de artiști români, însă începuturile nu au fost ușoare. Ați avut de trecut peste prejudecăți, peste atitudini ostile, după cum ați mai spus. Care a fost resortul care v-a ajutat să mergeți mereu mai departe?

– Eu sunt născută în zodia Leului, spune-mi că nu pot să fac ceva și îmi voi aduna toate puterile ca să-ți demonstrez contrariul. Toate încercările prin care am trecut m-au ajutat să devin omul care sunt astăzi. Dacă la un moment dat nu am înțeles de ce trăiesc o anumită experiență, peste ani am aflat că nimic nu a fost întâmplător.

– Ce sfaturi ați oferi unui tânăr artist care ar avea de trecut obstacole la fel de mari?

– Să se asculte și nu ma refer la a se înregistra, ci să-și asculte corpul. Nimeni și nimic nu îți poate da semnale mai puternice că faci ceva greșit, mai bine decât propriul tău corp.

– Ați amintit, cu ceva timp în urmă, că aspectul fizic este foarte important pentru un artist și aveți dreptate, însă nu ar trebui să primeze VOCEA? De ce apar etichetările?

– Pentru că asta este societatea în care trăim… Nu am un alt răspuns.

– Revenind la cariera dvs., care au fost momentele în care ați simțit că sunteți pe linia dvs. de destin?

– Atunci când performez, nimic nu mă împlinește mai mult! De ce? Pentru că, în primul rând, pe mine mă împlinește. Eu fac această meserie deoarece eu nu pot trăi fără mine cântând. Poate că sună a narcisism, dar și pe mine mă emoționează darul primit de la Dumnezeu și sentimentul că în mâinile mele stă o sală întreagă, că eu în acea seară am puterea de a schimba stări sufletești, am puterea să atrag publicul într-o poveste, este minunat. Nu intru niciodată în spectacol cu gândul să cânt perfect, intru cu gândul ca omul care a venit să mă vadă, sa ma creadă , să creadă că eu chiar sunt personajul pe care îl interpretez.

– Care au fost scenele care v-au consacrat? Ce spectacole vă sunt lipite de suflet?

– M-a consacrat prima scenă lirică a țării, Opera Națională București. Aici au avut loc aproape toate debuturile mele, aici am crescut, aici m-am maturizat. Este teatrul în care sunt angajată cu contract pe perioadă nedeterminată prin încrederea acordată de domnul director Daniel Jinga, responsabilitate de care sunt conștientă și care mă ajută să rămân mereu în formă. Spectacole? „Aida”, „Tosca”, „Don Carlo”. „Madama Butterfly” este un spectacol foarte drag sufletului meu, pe care nu am apucat să-l cânt încă în România. Debutul a fost la opera din Zagreb, apoi a venit pandemia… Am reusit să fac doar trei spectacole…

– Ce v-a adus arta, muzică? Pe ce scene v-ați dori să cântați? În ce roluri?

– În urmă cu nu mulți ani aș fi enumerat toate marile teatre ale lumii. Între timp, privind situația actuală, îmi doresc ca măcar să onorez un contract semnat în 2019 cu Opera din Frankfurt care consta în șase spectacole cu „Tosca”. Restul, las viața să mă surprindă plăcut. Consider că dacă va trebui să fiu într-un anumit loc, voi fi acolo. Cât despre rol, mi-aș dori „Turandot”, de Giacomo Puccini. Îmi doresc foarte mult să debutez în acest rol.

– Vă invit la un schimb de roluri interesant – dacă ați fi compozitor, ce rol i-ați oferi Biancăi Mărgean? Și din ce operă? Și dacă ar fi să scrieți o operă pentru Bianca Mărgean, ce subiect ați alege? Și ce rol?

– I-aș oferi o operă care să abunde de frumusețea liniilor melodice și totodată să fie modernă prin provocarea pe care ar aduce-o subiectul. O operă care să nu ocolească emoția, pentru că mi se pare ca o pot transmite și e un punct forte al interpretării mele. Mi-aș dori un rol care sa creioneze o personalitate puternică, ce nu se dă bătută niciodată, dar care are sufletul bun, drept și generos. Dacă ar fi să scriu o opera, ar fi inspirată din viață, din partea superioară a ei, acolo unde prevalează înălțimea ființei umane.

– Ce iubiți cel mai mult la arta dvs? Care sunt cele mai frumoase lucruri din viața dvs?

– Sunt o persoană introvertită și greu reușesc să mă deschid în fața oamenilor. Scena este singurul loc unde simt că pot să mă exteriorizez, unde sunt sensibilă, vulnerabilă, unde pot să plâng, să mă bucur, să fiu eu exact așa cum sunt, cu defecte și calități. Cele mai frumoase lucruri din viața mea? Familia și faptul că Dumnezeu a îngăduit să mă distribuie în cel mai frumos rol, cel de mamă. Sunt însărcinată, vom avea un băiețel, un copil mult dorit.

– „Tosca”, un spectacol impozant, cu care s-a deschis și Opera din Iași. Ce vă atrage la rolul Floriei Tosca? Dar la această operă?

– Mă regăsesc foarte mult în acest personaj. Mă consider un om puternic, un om care poate să țină piept unui bărbat, exact așa cum o face și Floria Tosca.

– Dacă muzica nu ar mai fi, ce ar fi? Ce ați pune în loc? 

– Muzica este parte din viata fiecăruia dintre noi, este cea mai pura forma de exprimare. Mi-e imposibil să mă gândesc la o viață fără muzică. 

A consemnat Maura ANGHEL

Obuzele unui război nedrept pot rupe toate florile, dar nu opri primăvara

„În roua lucrurilor mărunte, inima își găsește dimineața și este înviorată”, spunea Khalil Gibran, înviorată poate de „florile primăverii care sunt visele iernii, povestite dimineața, la micul dejun al îngerilor”.Și ce emisar mai sensibil decât muzica ar putea duce peste tot vestea sosirii primăverii, un moment în care, indiferent de câtă tristețe este în lume, sufletul surâde. Surâde tainic și dornic de frumos, așa cum s-a simțit și seară trecută la Gala Primăverii oferită de o parte dintre artiștii Operei Naționale Române din Iași (ONRI).

Gala a reunit piese superbe, a fost concepută pe bijuterii de suflet, unele în premieră pentru Iași, adevărate daruri nu doar pentru public, ci și pentru artiștii lirici. Unii dintre ei și-au amintit de cele mai frumoase clipe ale primăverilor nu demult trecute, dar pe care le păstrează lângă suflet. „Poate că va suna a clișeu, dar cele mai frumoase amintiri legate de primăvară fac trimitere la bucuria primului buchet de ghiocei, fie că e dăruit ori primit. Acel mic mănunchi de petale albe, atât de fragil și totuși atât de vibrant, e firul de viață ce răzbate prin îngheț. Este pur, curat, vulnerabil și puternic totodată, ca o speranță. Și poate că acum avem nevoie mai mult ca oricând de speranță, în contextul întunecat prin care trece omenirea”, a fost dorința mezzosopranei Florentina Irina Onică, al cărei dar de primăvară a fost celebra piesă „Moon River”, a compozitorului Henry Mancini, cunoscută publicului din îndrăgita peliculă „Breakfast at Tiffany’s”. Aranjamentul și orchestrația au fost semnate de dirijorul Emil-Octav Ambrosă, „cel ce ne-a obișnuit cu deja cunoscutele concerte-bucurie, cum le numesc eu”.

Reînnoire, speranță și bucurie

Bucurie au adus și soprana Diana Bucur și mezzosoprana Laura Scripcaru, care, alături de Corul ONRI, au cântat o piesă în premieră pentru Iași – „Tiritomba”. „Este una dintre piesele copilăriei, veselă și plină de viață. Te umple de entuziasm, așa cum face primăvara cu noi. Mie îmi aduce mereu un sentiment de nerăbdare, simt reînnoirea, mă încarc cu speranță, cu bucurie și redau toate aceste trăiri prin cânt”, a spus soprana Diana Bucur, pe care publicul a aplaudat-o, alături de tenorul Florin Guzgă, și în duetul „Lippen Schweigen” din opereta „Die lustige Witwe”, de Franz Lehár.

O primăvară fără curcubeu ar fi ca un soare fără raze, însă soprana Manuela Barna-Ipate a avut grijă să îl aducă pe scenă, prin cunoscuta piesă „Somewhere Over the Rainbow”, din filmul „Vrăjitorul din Oz”. „E o melodie care aduce speranță și mângâiere în suflet în timpurile acestea tot mai tulburi, e curcubeul care mă face să mă gândesc la anotimpul primăverii, anotimpul renașterii care ne umple cu poftă de viață și cu imaginea unor culori vii. M-am născut primăvara, este anotimpul meu preferat. Nu pot uita perioada copilăriei când împărțeam celor dragi mărtișoare de 1 martie, realizate de mine. Îmi plăcea să cred că eram o micuță creatoare de zâmbete”, a surâs amintirilor soprana Manuela Barna-Ipate.

Toți artiștii lirici sunt creatori de frumos, de emoție și de zâmbete, așa cum s-a văzut după momentele oferite și de sopranele Cristina Simionescu-Fântână („Ava Maria”) și Cristina Grigoraș („Luna Rosa”), de către tenorii Adrian Ionescu („Maria, Mari”), Florin Guzgă („Amapola”), Alexandru Savin („New York, New York”), Adrian Dumitru („I’te vurria vasa”, „Aria e memoria”, „Mamma”, piesă interpretată alături de Florin Guzgă și Adrian Ionescu) și baritonul Alexandru Constantin („That’s amore”). Sub bagheta maestrului Emil-Octav Ambrosă, orchestra ONRI a oferit crâmpeie din „The phantom of the Opera”, arr. Calvin Custer, un intermezzo din opera „Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni. Alături de artiști s-au aflat și Corul ONRI, condus de maestrul Manuel Giugula, dar și micii interpreți din Corul de copii, care, sub bagheta Ralucăi Zaharia, reușesc să smulgă zâmbetele tuturor, în plauze reunite. „Da, vrem lumea s-o schimbăm”, au spus copiii, ca un o promisiune la începutul unui martie pe care fiecare dintre noi și-l dorește a fi aducătoare de pace. Și dacă obuzele unui război nedrept pot rupe toate florile, nu pot ține la distanță primăvara, au părut a spune artiștii încă de la început, când au oferit un scurt moment de tăcere în semn de solidaritate cu victimele războiului din Ucraina.

Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Cosmin Marcovici

„Atunci când cânt sunt Cosmin Marcovici, omul care poate oferi pe scenă acele sentimente pe care nu reușește tot timpul să le dăruiască în viața de zi cu zi”

* dialog cu tenorul Cosmin Marcovici, de la Opera Națională Română Iași

„Am împărțit scena cu zeci și zeci de artiști, dar cei mai dragi îmi sunt colegii mei, soliștii de la Operele din Iași și Brașov, alături de care am crescut și am devenit tenorul de astăzi. Mi-aș dori din tot sufletul să am un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…”, spune tenorul Cosmin Marcovici, alături de care am revăzut câteva momente importante ale carierei sale.

– De cât timp cântați? Care a fost momentul în care ați știut că veți deveni artist?

 – Cânt dintotdeauna. Provin dintr-o familie de muzicieni, iar muzica bună a fost mereu prezentă în familia mea. Am studiat timp de 12 ani violoncelul, apoi chitara pentru ca, în final, să devin solist de operă. Am avut artiști mari în jurul meu de la care am învățat tainele acestui dar dat de Dumnezeu.

– Care a fost primul spectacol și ce rol ați avut?

– Primul spectacol a avut loc pe scena Operei ieșene alături de colegii mei de la Facultatea de Arte, în anul 1992. A fost vorba despre opera „Flautul fermecat”, de W.A. Mozart. După acest spectacol, am început colaborarea cu opera ca și solist. 

– Cum a continuat acest parteneriat minunat?

– (râde) De fapt, colaborarea începuse în 1988 ca și corist, însă după trei luni am fost dat afară pe motiv că eram rocker și aveam părul lung. Între timp, lucrurile s-au schimbat și de aproape 30 de ani sunt solist al Operei ieșene, scenă la care nu am renunțat atunci când mi s-a propus să părăsesc țara. Și nici nu voi renunța vreodată! Asta nu înseamnă că nu au mai fost momente tensionate. În 1999 am fost din nou dat afară cu litera i, adică fără drept de angajare în altă instituție de cultură deoarece am avut curajul și voința de a-mi cere drepturile. Cântam tot din repertoriu, dar aveam cel mai mic salariu. La numai două zile după concediere am fost contactat de către managerul Operei din Brașov, doamna Carmen Dobrescu, care m-a angajat imediat ca și solist. Între timp, mi s-a simțit lipsa, iar în anul 2000 am fost RUGAT să revin la Opera din Iași. În 2018, s-a încercat din nou concedierea mea, fără niciun motiv. Am fost adus în fața unei comisii de disciplină alcătuită de fostul manager, din care făceau parte chiar colegi de-ai mei.

– După cum se vede, v-ați continuat cariera, care a reunit multe spectacole. Care sunt rolurile la care nu ați renunța niciodată? Dar cele la care visați?

– Iubesc toate rolurile cântate, în fiecare am lăsat puțin din sufletul meu. Din păcate, anii, pe măsură ce se adună, își cer tributul și sunt nevoit să mai schimb repertoriul. Mai exact, trebuie să renunț la unele din ele, îndeosebi la rolurile prea lirice. Mi-ar plăcea să debutez în rolul Calaf, din opera „Turandot”, de Giacomo Puccini.

– Ce simțiți în momentul în care cântați? Ce a adus muzica în viața dvs? La ce ați renunțat pentru muzică?

–  În momentul în care cânt sunt Cosmin Marcovici, omul care poate oferi pe scenă acele sentimente pe care nu reușește tot timpul să le dăruiască în viața de zi cu zi. Muzica a adus cea mai mare împlinire spirituală în viața mea. Nu am fost determinat să renunț la ceva pentru muzică, dar dacă mi s-ar cere nu aș sta prea mult pe gânduri. Răspunsul este – Evident, Da!

 – Alături de ce artiști v-a fost drag să împărțiți scena? Lângă cine ați vrea să cântați?

– Am împărțit scena cu zeci și zeci de artiști, dar cei mai dragi îmi sunt colegii mei, soliștii de la Operele din Iași și Brașov, alături de care am crescut și am devenit tenorul de astăzi. Mi-aș dori din tot sufletul să am un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…

– Se simte multă emoție în vocea dvs când vorbiți despre muzică. Mă întreb care a fost spectacolul în urma căruia ați plâns de fericire?

– Opera Traviata a lăsat „răni” în sufletul meu. Am plâns la final, împreună cu publicul spectator.

– Când nu este operă, ce este?

– Evident când nu este operă, este hard rock. Am cântat și în câteva formații, visul meu a fost să refac grupul „Roșu și Negru”, dar se pare că la acea vreme am fost greșit îndrumat și acest vis a rămas doar un vis…

– Cum este viața unui tenor? Dietă, regim echilibrat, sport?

– (zâmbește) Dacă se spune că artiștii sunt boemi, suflete de vioară, ei bine, acest artist, adică Eu, sunt un om cu picioarele foarte bine înfipte în realitate. Într-adevăr, țin un regim alimentar mai drastic (dacă vreți ponturi, fără pâine, paste etc) și mai joc din când în când handbal alături de prietenii din Old Boys. Mă ajută să fiu în formă!

– Cum este tenorul Cosmin Marcovici atunci când nu cântă? Ce alte pasiuni are? Ce iubește? Ce ar dori să facă?

– Când nu cântă Cosmin Marcovici ori este la pescuit pe malul Prutului de unul singur sau în compania oamenilor de suflet din GRUPUL GREȘIT. Dacă nu sunt cu undița în mână, sunt în magazinul cu scule de pescuit pe care îl administrez sau în bucătărie, gătind prada…

–  Dacă ar fi să vă priviți din poziția de mentor, ce sfaturi le-ați da colegilor mai tineri?

– Colegilor tineri le doresc RĂBDARE și MINTE!!

– În perioada 2020-21, ați fost ministru secretar de stat la Ministerul Culturii. Cum a fost funcția pentru Cosmin Marcovici?

– A fost ca și cum aș fi primit în dar mașina visurilor mele, era a mea, dar nu am primit și cheia de la contact. Totuși, după îndelungi căutări, am găsit cheia de rezervă care era ascunsă pe undeva. Funcția mi-a adus și cele mai dezamăgitoare momente din viața mea, atunci când unii dintre colegii mei de la operă, oameni pe care i-am ajutat chiar cu riscul de a-mi compromite cariera, făceau zeci de memorii împotriva numirii mele. A fost o lecție de viață pentru mine și am înțeles încă o dată faptul că dacă într-o zi îmi voi pierde vocea, niciodată nu îmi voi pierde COLOANA VERTEBRALĂ !!!!!

A consemnat Maura ANGHEL