Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu soprana Adriana Severin

Adriana Severin – O viață dedicată muzicii

După ce Dumnezeu a creat Lumea, s-a oprit o clipă și i-a oferit Artele. Le-a ales atent, la fel cum a făcut și cu cei care urmau să le slujească. Celor cu darul vorbirii meșteșugite le-a dat condeiul și le-a promis că vor avea mereu inspirație dacă îl vor sluji cât mai bine. Celor cărora le plăcea armonia mișcărilor le-a dat dansul, iar arhitectura a fost încredințată oamenilor care știau a transforma în zidire orice loc în care ar fi zăbovit mai mult de o suflare. Oamenii cărora culorile le făceau să le scânteieze sufletul le-a dat penelul, iar celor care simțeau inima stâncilor le-a dat sculptura. Filmul l-a așezat în brațele celor care știau a  alege frânturi de viață, iar muzica celor ale căror glasuri se confundau cu vocile îngerilor. Le-a spus tuturor că, la un moment dat, se vor întâlni pe o scenă divină, unde vor lucra împreună întru bucuria Spiritului.

Zorii unei cariere de succes

Pe o astfel de scenă a urcat de mii de ori soprana Adriana Severin, o voce de aur a liricii românești și un cadru didactic de excepție, care și-a folosit harul în a modela vocile multor artiști, nume sonore ale operei la nivel mondial. Alături de domnia sa am pornit într-o călătorie într-un trecut plin de amintri frumoase, care au creionat o carieră de vis. „Eu cred că am fost o norocoasă, pentru că muzica m-a ales pe mine și nu invers. Inițial, eu am dorit să urmez Politehnica din București. Am dat examen, aveam 17 ani, și am intrat a 14-a, cu media 9.66. Din păcate, nu am putut absolvi. Tatăl meu a fost prizonier în Rusia, fapt care nu era convenabil regimului, așa că a trebuit să părăsesc, fără voia mea, institutul academic. Dar cât am fost studentă la Politehnică, am luat contact cu lumea Operei. Studenții primeau bilete la spectacolele de teatru și de operă. Așa am văzut Nunta lui Figaro pentru prima oară, în 1957. Până atunci nu știam de existența acestei forme de artă. Am fost atât de emoționată și mi-a plăcut atît de mult că mi s-a lipit de suflet. Încă mai păstrez caietul de sală de atunci! Impresionată, am mers la multe spectacole, iar gândul mi s-a dus către vocea mea, eu cântam de când eram copil. Mi-a părut rău când am fost nevoită să întrerup studiul ingineriei pentru îmi plăcea enorm chimia organică, dar m-am gândit că nu ar fi rău  să-mi cultiv vocea. Am mers la mama Feliciei Donceanu, doamna Elena Niculescu, și am rugat-o să mă asculte, să-mi spună dacă am voce sau nu”, a rememorat doamna Adriana Severin câteva clipe de la începutul carierei.

După ce a primit decizia de încetare a studiilor, fosta studentă de la Politehnică și-a luat bilet către Bacău, orașul natal, unde s-a angajat la Uzina de Reparat Avioane, unde a lucrat trei ani, la Departamentul Desen Tehnic. Nu renunțase la artă și chiar a luat lecții de teatru, pe care îl adora, cu un regizor. S-a înscris apoi la Școala Populară de Artă și a susținut și un concert, „am cântat Adela”. Între timp, la Iași se înființase Consevatorul, la care visa tânăra artistă, însă au fost preluați muzicieni de la Filarmonică. „Privind în urmă, a fost mai bine pentru că am avut timp să-mi sedimentez cunoștințele. La un an distanță am dat admitere la Conservatorul din București, eram împreună cu Marina Krilovici, și am picat amândouă. Nu am renunțat și în următorul an am dat din nou admitere, de data asta la Conservatorul din Iași. Erau doar cinci locuri, câte unul pentru fiecare voce – soprană, mezzosoprană, tenor, bas și bariton. Erau multe candidate, 14 la număr, însă eu am reușit pe locul de soprană. Maestrul Achim Stoia m-a remarcat, i-a plăcut vocea mea. Eram bine pregătită, m-au ajutat și spectacolele pe care le urmărisem la Festivalul George Enescu, pe când eram la București, dar și lecțiile luate cu regizorul. În operă este nevoie nu doar de voce, ci și de atitudine. Mi-a plăcut mereu să introduc lucruri noi, dacă mi se potrivesc, dacă sunt bune pentru mine. Nu am respins niciodată nimic, nici măcar o bârfă pentru că poate conține un miez de adevăr”, a continuat povestea doamna Adriana Severin.

După absolvirea Conservatorului din Iași a urmat o nouă călătorie, începută la Baia Mare, la Secția de Operetă unde fusese repartizată: „Am debutat cu Saffi, din Voievodul Țiganilor de Johan Strauss, supranumită Aida Operetei. Am avut mult succes pentru că fiecare personaj ieșea singur la aplauze. Pe unde am fost în turneu, primeam aplauze care confirmau că sunt pe drumul cel bun”.

În 1969 s-a transferat la Opera Română din Iași, ca soprană în cadrul Corului, apoi a primit și roluri solistice în „Elixirul Dragostei”, de G. Donizetti, Fenena din „Nabucco” de G. Verdi, „Lăsați-mă să cânt”, de Ghelase Dendrino, în rolul Bertei, și altele. Primul spectacol la Opera din Iași a fost „Lăsați-mă să cânt”, ca și soprană în cor, apoi au urmat multe alte reprezentații. „Îmi amintesc că atunci când am dat concurs pentru solist aveam de ales între Aida și Don Carlos. Dumnezeu mi-a întins o mână și am ales Don Carlos. De ce zic ajutor, pentru că la celălalt spectacol cumva se știa distribuția”, a continuat CV-ul doamna Adriana Severin. La scurt timp a primit o invitație de la Cluj pentru a face „Madama Butterfly”, o adevărată provocare pentru că nu mai cântase această operă, dar pregătirea solidă a ajutat-o enorm. „Am avut o săptămână de repetiții, dar nu a fost și cea generală. Părea cumva un obstacol de netrecut, Madama Butterfly fără repetiție generală, dar mi-am verificat vocea cu doamna Stela Simonetti, care mi-a spus că pot duce misiunea la bun sfârșit și așa a fost. Am debutat în Madama Butterfly fără generală, ceea ce părea imposibil! După acest spectacol, Opera din Cluj a trimis o cerere de transfer la Iași, dar nu a fost aprobată. Am venit la Iași, pe atunci director era maestrul Tăbăcaru. Transferul nu mi s-a acceptat, iar eu mi-am dat demisia. Când m-am dus să-mi iau rămas-bun, maestrul Tăbăcaru mi-a întins o mână tremurândă peste birou. Ei bine, în acel moment am simțit că nu m-aș putea despărți niciodată de Iași și am rămas. Imediat am debutat ca solistă în Boema, cu rolul Mimi, și în Madama Butterfly, apoi au urmat multe spectacole”. 

Aplauze pe mari scene ale lumii

Destinul fusese atent pregătit pentru viitoarea soprană de succes. A urmat cursuri de măiestrie oferite de Ministerul Culturii în 1969 cu profesorul emerit Constantin Stroescu, cu celebra Arta Florescu (1971), cu prof. univ. Stela Simonetti (1968) cu Magda Ianculescu (1985-1986). A urmat Cursul de măiestrei la Conservatorul „Fr. Liszt” din Weimar (1974), la clasa profesurului Pawel Lisizian, în urma căruia i-a fost acordată o bursă de către rectorul prof. dr. Hans Rudolf Jung, „pentru înaltul nivel artistic la care s-a prezentat”, așa cum se arată și în scrisoarea primită din partea instituției academice.

 În anul 1971 a participat la Concursul Internațional de Canto „Maria Canals”, din Spania, unde a obținut Diploma de Onoare a Juriului, iar trei ani mai târziu a devenit prim-solistă a Operei Române din Iași. „Am susținut un concurs cu rolul Elisabetha din Don Carlos, de G. Verdi. Am rămas pe acest post și am interpretat numai roluri principale în peste 1.000 de spectacole până în anul 1994. Mi s-au încredințat toate spectacolele de premieră și cele cu invitați din țară și din străinătate”, a rememorat prof. univ. dr. Adriana Severin momentele unei cariere la care ar visa orice muzician. Publicul a aplaudat-o în rolurile principale din „Nunta lui Figaro” (Contesa Almaviva), „Carmen” (Michaela), „Faust” (Margareta), „Cavalleria rusticana (Santuzza), „Boema” (Mimi), „Madama Butterfly” (Cio-Cio-San), „Aida” (Aida), „Don Carlos” (Elisabeta), „Trubadurul” (Leonora), „Bal Mascat” (Amelia), „Ernani” (Donna Elvira), „Nabucco” (Abigaille, un rol foarte ofertant , dar și dificil deopotrivă), „Stejarul din Borzești” (Domnița Maria), „Alexandru Lăpușneanu” (Domnița Ruxandra), „Traian și Dochia” (Dochia), „Silvia” (Silvia), „Voievodul țiganilor” (Saffi), dar și în lucrări vocal-simfonice – „Simfonia a IX-a” de Beethoven, „Stabat Mater” de Dvorak, „Requiem” de Verdi, „Soarele libertății” de Gh. Dumitrescu, „Lumina” (cantată) de Sabin Păutza și în recitaluri de lieduri. „Îmi amintesc cu drag de toate acele momente, erau înălțătoare. Este o minune să poți bucura oamenii cu vocea ta, să simți că, pentru câteva ore, au fost alături de tine, că au fost poate mai buni și mai aproape de sufletul lor”, a zâmbit doamna Adriana Severin, cu gândul și la aplauzele din turneele făcute în Franța, Italia, Germania, Spania, Serbia, Bulgaria, Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Israel și Grecia. Vocea distinsei soprane a impresionat multe jurii care au răsplătit-o cu distincții naționale pentru rolurile Ruxandra din „Alexandru Lăpușneanu” de Al. Zirra și Dochia din „Traian și Dochia”, de Dimitrie Cuclin. Colecția de distincții a fost completată cu Premiul „Ionel Perlea”, medalia comemorativă „Haricleea Darclee” și Diploma de onoare la Centenarul „Ionel Perlea” (Slobozia). Vocea domniei sale a fost imprimată pe trei discuri cu arii din opere și se regăsește și în multe înregistrări radio și TV, cu arii și lieduri.

Mentor și profesor emerit

Și pentru Universul este darnic cu cei bine pregătiți, în 1994 i s-a oferit posibilitatea de a îndruma studenții de la Conservator. „Am susținut un concurs, am fost admisă și am înlocuit scena Operei din Iași cu o catedră de conferențiar universitar. Am făcut ultimul spectacol, care a fost Madama Butterfly, și am spus: Gata!. Pentru mine, începea un nou drum alături de tinerii pe care i-am susținut mereu. Primele mele studente au fost Elena Moșuc și Cristina Simionescu, artiste de renume acum. Mi-a plăcut să lucrez cu studenții și i-am ajutat atât în sala de studiu, cât și la concursuri. Îi simțeam, vedeam în ei dorința de a sluji arta”, a continuat doamna Adriana Severin. S-a dedicat muncii de la catedră cu aceeași abnegație cu care care a slujit și scena, activitatea didactică finalizându-se cu numeroase recitaluri, spectacole de operă și 20 de premii la concursuri naționale și internaționale de canto obținute cu studenții. A editat și un curs, „Metodica predării cântului”, apărut la Editura Artes Iași, a participat la simpozioane de specialitate, a făcut parte din juriile concursurilor naționale de canto „Mihail Jora” București, „Ionel Perlea” Slobozia, „Norbert Petri” (Brașov), „Primăvara artelor” (Bacău), „Miniatura romantică” (Galați), „Marțian Negrea” (Ploiești), precum și din Juriul internațional de canto V. Bellini, în Italia – Caltanissetta. A susținut cursuri de master class la Conservatorul Gkouletsou din Larisa (Grecia), dar și la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași. „Tot ceea ce am realizat a fost prin forțe proprii, nu am avut nici relații și nici proptele. Mereu mi-am făcut misiunea cu seriozitate, cu dăruire. Dacă nu aș fi fost muzician, aș fi fost un inginer foarte bun, pentru că mi-a plăcut mult și această latură. Am iubit muzica, opera, am avut multe succese, dar cea mai mare realizare este fiica mea, Oana, tot absolvent de Conservator”, a încheiat distinsa doamnă Adriana Severin, conferențiar al Universității Naționale de Arte „George Enescu”, povestea unui album de viață plin de realizări.

• 

• 

A consemnat Maura ANGHEL

Gânduri către Doamnele sufletului și ale muzicii

Când le privești pe scenă te gândești cât de generos a fost Universul cu darurile pe care le-a trimis în dar. Frumoase, elegante, talentate, artistele Operei Naționale Române din Iași (ONRI) sunt mereu un model pentru tinerii care iubesc arta și un etalon pentru cei care o slujesc. Strălucesc mereu în luminile scenei, dar își păstrează eleganța și în zilele în care viața personală este scena pe care își continuă rolurile. Atrag atenția nu doar prin talent, ci și prin generozitate, blândețe, altruism și pot oferi definiția multor roluri pe care le interpretează, în aprecierea unanimă a partenerilor de scenă sau de viață.  „Doamna față de care am o apreciere cu totul aparte e caracterizată în primul rând de  înălțimea bunătății, apoi a inteligenței generoase și, nu în ultimul rând, a feminității elegante”, am aflat de la tenorul Andrei Fermeșanu, managerul interimar al ONRI. În opinia domniei sale, artista pe care o admiră trebuie să aducă pe scenă bogăția ei interioară: „O frumusețe a chipului tainic ce transpare în  privire, dublată de un profesionalism neerodat de impuritățile orgoliului sau autosuficienței”. Pe scenă, tenorul Andrei Fermeșanu își dorește să fie cu „artista care mă inspiră și alături de care sunt veridic în rol. Oricât de bine s-ar cânta, reușita unui spectacol stă și  în potrivirea energetică a interpreților”.

Partituri și reverențe

În zi de frumoasă sărbătoare, așa cum este 8 Martie, gândurile multor artiști ai ONRI se îndreaptă către doamnele sufletului lor, „către soția mea dragă care este, în același timp, iubita, prietena și mama copilașilor noștri dragi și frumoși. O apreciez și o iubesc foarte mult pe mama mea scumpă, care m-a ajutat și m-a sprijinit în toate. O respect enorm de mult și fără ea nu aș fi ajuns aici, alături de dumneavoastră”, a recunoscut și tenorul Andrei Yvan, care apoi a trimis omagiile către artistele cu „talente extraordinare și supraomenești” pe care le-a apreciat pentru sprijinul oferit noilor generații și etalonul înalt adus Operei. „Fac o largă reverență către Maria Calas, Renata Tebaldi, Montserrat Caballé, Viorica Cortez, cu care avem și o relație specială, am lucrat cu dumneaei în Paris, Virginia Zeani, Anna Netrebko, Angela Gheorghiu și lista poate continua…”, a continuat tenorul. Dacă ar fi să deschidă o partitură și să dea timpul înapoi, și-ar fi dorit să cânte alături de Maria Calas. „Pe lângă vocea și muzicalitatea perfectă ce le avea, simt din fiecare înregistrare audio sau video o energie extraordinară ce o emană în jurul ei și ne inspiră pe noi, artiștii lirici. Mi se pare un dar divin acest lucru și îmi imaginez că dacă aș fi cântat alături de ea pe aceeași scenă, ar fi fost o experiență unică”.

Reverențele se îndreaptă și către mentorii care au marcat unele momente din viața artiștilor. În viața basului Ștefan Linu, după bunica și mama, care este doamna pe care o apreciază cel mai mult, există și mentori cărora le-a adus mulțumiri –  Andreea Marin și Delia Matache. Recunoaște că dacă ar fi să aleagă o anumită artistă din lumea Operei alături de care să cânte i-ar fi imposibil să limiteze lista, dar și-ar dori să cânte „un duet sau mai multe cu Lady Gaga”. Mama este și doamna pe care o poartă în suflet tenorul Teodor Busnea, la fel și Cosmin Marcovici, care și-ar dori din tot sufletul „un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…”. În schimb, la fel ca toți artiștii lirici, este posibil să dea grai sufletului prin muzică, arta care stârnește în fiecare din noi gândurile cele mai profunde.

Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Bianca Mărgean

„Mi-e imposibil să mă gândesc la o viață fără muzică” 

* dialog cu soprana Bianca Mărgean, de la Opera Națională București

„Eu nu pot trăi fără mine cântând. Poate că sună a narcisism, dar și pe mine mă emoționează darul primit de la Dumnezeu și sentimentul că în mâinile mele stă o sală întreagă, că eu, în acea seara am puterea de a schimba stări sufletești, am puterea să atrag publicul într-o poveste, este minunat. Nu intru niciodată în spectacol cu gândul să cânt perfect, intru cu gândul că omul care a venit să mă vadă, să mă creadă, să creadă că eu chiar sunt personajul pe care îl interpretez”, spune soprana Bianca Mărgean, de la Opera Națională București, pe care publicul ieșean a aplaudat-o seara trecută în spectacolul „Tosca”.

– Din nou la Opera din Iași, de care vă leagă o veche prietenie. Cum a început colaborarea cu scena moldavă?

– Într-adevăr, e o mare bucurie pentru mine să revin pe scena ieșeană. Aici m-am născut ca artist, aici am prieteni, oameni foarte dragi cu care păstrez legătura. Colaborarea a început firesc, cu o audiție în urma căreia doamna Beatrice Rancea a văzut un potențial în mine și mi-a oferit în aceeași zi un contract de colaborare și cazare aici, în Iași, pe o perioadă de un an. Faptul că eu astăzi interpretez peste zece roluri principale, roluri de maturitate, se datorează exclusiv domniei sale. Am convingerea că și domnul Andrei Fermeșanu (managerul interimar al Operei ieșene – n.r.) va continua să ofere, la rândul lui, șanse tinerilor interpreți. Pe scena ieșeană am interpretat trei roluri și doar unul din poziția de colaborator permanent – „Boema”, de Giacomo Puccini. Au urmat „Tosca” și „Aida”, din poziția de angajat al Operei Naționale din București. Toate rolurile îmi sunt dragi. Le-am învățat pentru că mi-am dorit să le cânt, nimic din ceea ce cânt nu mi s-a impus.

– Veți cânta în „Tosca” alături de maestrul Marius Vlad Budoiu, un mentor pentru mulți artiști.

– Faptul că am avut ocazia să lucrăm împreună se datorează tot doamnei Beatrice Rancea, care l-a chemat să ajute tinerii care pregăteau debuturi, printre care și eu. Este un om cu o inteligență muzicală extraordinară de la care am avut multe de învățat, un om pe care îl simt foarte aproape de sufletul meu și mă bucur de fiecare dată când avem ocazia să cântăm împreună.

Reverențe am și pentru profesorul meu principal cu care am studiat la Conservator, marea noastră soprană Maria Slătinaru Nistor. Cu domnia sa am lucrat în cei patru ani de facultate și faptul că sunt același tip de voce cu a domniei sale a făcut comunicarea dintre noi mult mai facilă.

– Lucrați și cu alți maeștri de talie internațională. Ce ați luat de la fiecare? De ce este important lucrul cu mai mulți mentori?

– Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți de la care am avut multe de învățat, oameni care nu mi-au cerut să cred în varianta lor și au acceptat să „colaborăm” Însă da, există trei oameni care au lucrat intens cu mine, care și astăzi, dacă am întrebări, știu că ma pot baza necondiționat – Liora Maurer, maestru co-repetitor la Metropolitan Opera, Lucy Arner, dirijor și vocal coach, și Ira Siff, vocal coach în New York și Amsterdam. Ei au avut mereu încredere în mine și în deciziile mele și niciodată nu mi-au spus că nu pot să fac ceva. Este foarte important să lucrezi cu mai mulți oameni pentru că așa ajungi să te cunoști mai bine. În general, e mai bine să asculți mai multe variante și să o alegi pe cea care ți se potrivește. Cântul vocal se bazează foarte mult pe senzații, imaginație și ele pot fi înșelătoare. Să asculți varianta unui singur om înseamnă să îți însușești percepția lui care poate nu este cea corectă. Eu am adunat informații și apoi am decis că a venit momentul să-mi ascult propriul instinct. Și am toată susținerea din partea profesorilor mei.

– Sunteți una dintre cele mai apreciate voci ale tinerei generații de artiști români, însă începuturile nu au fost ușoare. Ați avut de trecut peste prejudecăți, peste atitudini ostile, după cum ați mai spus. Care a fost resortul care v-a ajutat să mergeți mereu mai departe?

– Eu sunt născută în zodia Leului, spune-mi că nu pot să fac ceva și îmi voi aduna toate puterile ca să-ți demonstrez contrariul. Toate încercările prin care am trecut m-au ajutat să devin omul care sunt astăzi. Dacă la un moment dat nu am înțeles de ce trăiesc o anumită experiență, peste ani am aflat că nimic nu a fost întâmplător.

– Ce sfaturi ați oferi unui tânăr artist care ar avea de trecut obstacole la fel de mari?

– Să se asculte și nu ma refer la a se înregistra, ci să-și asculte corpul. Nimeni și nimic nu îți poate da semnale mai puternice că faci ceva greșit, mai bine decât propriul tău corp.

– Ați amintit, cu ceva timp în urmă, că aspectul fizic este foarte important pentru un artist și aveți dreptate, însă nu ar trebui să primeze VOCEA? De ce apar etichetările?

– Pentru că asta este societatea în care trăim… Nu am un alt răspuns.

– Revenind la cariera dvs., care au fost momentele în care ați simțit că sunteți pe linia dvs. de destin?

– Atunci când performez, nimic nu mă împlinește mai mult! De ce? Pentru că, în primul rând, pe mine mă împlinește. Eu fac această meserie deoarece eu nu pot trăi fără mine cântând. Poate că sună a narcisism, dar și pe mine mă emoționează darul primit de la Dumnezeu și sentimentul că în mâinile mele stă o sală întreagă, că eu în acea seară am puterea de a schimba stări sufletești, am puterea să atrag publicul într-o poveste, este minunat. Nu intru niciodată în spectacol cu gândul să cânt perfect, intru cu gândul ca omul care a venit să mă vadă, sa ma creadă , să creadă că eu chiar sunt personajul pe care îl interpretez.

– Care au fost scenele care v-au consacrat? Ce spectacole vă sunt lipite de suflet?

– M-a consacrat prima scenă lirică a țării, Opera Națională București. Aici au avut loc aproape toate debuturile mele, aici am crescut, aici m-am maturizat. Este teatrul în care sunt angajată cu contract pe perioadă nedeterminată prin încrederea acordată de domnul director Daniel Jinga, responsabilitate de care sunt conștientă și care mă ajută să rămân mereu în formă. Spectacole? „Aida”, „Tosca”, „Don Carlo”. „Madama Butterfly” este un spectacol foarte drag sufletului meu, pe care nu am apucat să-l cânt încă în România. Debutul a fost la opera din Zagreb, apoi a venit pandemia… Am reusit să fac doar trei spectacole…

– Ce v-a adus arta, muzică? Pe ce scene v-ați dori să cântați? În ce roluri?

– În urmă cu nu mulți ani aș fi enumerat toate marile teatre ale lumii. Între timp, privind situația actuală, îmi doresc ca măcar să onorez un contract semnat în 2019 cu Opera din Frankfurt care consta în șase spectacole cu „Tosca”. Restul, las viața să mă surprindă plăcut. Consider că dacă va trebui să fiu într-un anumit loc, voi fi acolo. Cât despre rol, mi-aș dori „Turandot”, de Giacomo Puccini. Îmi doresc foarte mult să debutez în acest rol.

– Vă invit la un schimb de roluri interesant – dacă ați fi compozitor, ce rol i-ați oferi Biancăi Mărgean? Și din ce operă? Și dacă ar fi să scrieți o operă pentru Bianca Mărgean, ce subiect ați alege? Și ce rol?

– I-aș oferi o operă care să abunde de frumusețea liniilor melodice și totodată să fie modernă prin provocarea pe care ar aduce-o subiectul. O operă care să nu ocolească emoția, pentru că mi se pare ca o pot transmite și e un punct forte al interpretării mele. Mi-aș dori un rol care sa creioneze o personalitate puternică, ce nu se dă bătută niciodată, dar care are sufletul bun, drept și generos. Dacă ar fi să scriu o opera, ar fi inspirată din viață, din partea superioară a ei, acolo unde prevalează înălțimea ființei umane.

– Ce iubiți cel mai mult la arta dvs? Care sunt cele mai frumoase lucruri din viața dvs?

– Sunt o persoană introvertită și greu reușesc să mă deschid în fața oamenilor. Scena este singurul loc unde simt că pot să mă exteriorizez, unde sunt sensibilă, vulnerabilă, unde pot să plâng, să mă bucur, să fiu eu exact așa cum sunt, cu defecte și calități. Cele mai frumoase lucruri din viața mea? Familia și faptul că Dumnezeu a îngăduit să mă distribuie în cel mai frumos rol, cel de mamă. Sunt însărcinată, vom avea un băiețel, un copil mult dorit.

– „Tosca”, un spectacol impozant, cu care s-a deschis și Opera din Iași. Ce vă atrage la rolul Floriei Tosca? Dar la această operă?

– Mă regăsesc foarte mult în acest personaj. Mă consider un om puternic, un om care poate să țină piept unui bărbat, exact așa cum o face și Floria Tosca.

– Dacă muzica nu ar mai fi, ce ar fi? Ce ați pune în loc? 

– Muzica este parte din viata fiecăruia dintre noi, este cea mai pura forma de exprimare. Mi-e imposibil să mă gândesc la o viață fără muzică. 

A consemnat Maura ANGHEL

Obuzele unui război nedrept pot rupe toate florile, dar nu opri primăvara

„În roua lucrurilor mărunte, inima își găsește dimineața și este înviorată”, spunea Khalil Gibran, înviorată poate de „florile primăverii care sunt visele iernii, povestite dimineața, la micul dejun al îngerilor”.Și ce emisar mai sensibil decât muzica ar putea duce peste tot vestea sosirii primăverii, un moment în care, indiferent de câtă tristețe este în lume, sufletul surâde. Surâde tainic și dornic de frumos, așa cum s-a simțit și seară trecută la Gala Primăverii oferită de o parte dintre artiștii Operei Naționale Române din Iași (ONRI).

Gala a reunit piese superbe, a fost concepută pe bijuterii de suflet, unele în premieră pentru Iași, adevărate daruri nu doar pentru public, ci și pentru artiștii lirici. Unii dintre ei și-au amintit de cele mai frumoase clipe ale primăverilor nu demult trecute, dar pe care le păstrează lângă suflet. „Poate că va suna a clișeu, dar cele mai frumoase amintiri legate de primăvară fac trimitere la bucuria primului buchet de ghiocei, fie că e dăruit ori primit. Acel mic mănunchi de petale albe, atât de fragil și totuși atât de vibrant, e firul de viață ce răzbate prin îngheț. Este pur, curat, vulnerabil și puternic totodată, ca o speranță. Și poate că acum avem nevoie mai mult ca oricând de speranță, în contextul întunecat prin care trece omenirea”, a fost dorința mezzosopranei Florentina Irina Onică, al cărei dar de primăvară a fost celebra piesă „Moon River”, a compozitorului Henry Mancini, cunoscută publicului din îndrăgita peliculă „Breakfast at Tiffany’s”. Aranjamentul și orchestrația au fost semnate de dirijorul Emil-Octav Ambrosă, „cel ce ne-a obișnuit cu deja cunoscutele concerte-bucurie, cum le numesc eu”.

Reînnoire, speranță și bucurie

Bucurie au adus și soprana Diana Bucur și mezzosoprana Laura Scripcaru, care, alături de Corul ONRI, au cântat o piesă în premieră pentru Iași – „Tiritomba”. „Este una dintre piesele copilăriei, veselă și plină de viață. Te umple de entuziasm, așa cum face primăvara cu noi. Mie îmi aduce mereu un sentiment de nerăbdare, simt reînnoirea, mă încarc cu speranță, cu bucurie și redau toate aceste trăiri prin cânt”, a spus soprana Diana Bucur, pe care publicul a aplaudat-o, alături de tenorul Florin Guzgă, și în duetul „Lippen Schweigen” din opereta „Die lustige Witwe”, de Franz Lehár.

O primăvară fără curcubeu ar fi ca un soare fără raze, însă soprana Manuela Barna-Ipate a avut grijă să îl aducă pe scenă, prin cunoscuta piesă „Somewhere Over the Rainbow”, din filmul „Vrăjitorul din Oz”. „E o melodie care aduce speranță și mângâiere în suflet în timpurile acestea tot mai tulburi, e curcubeul care mă face să mă gândesc la anotimpul primăverii, anotimpul renașterii care ne umple cu poftă de viață și cu imaginea unor culori vii. M-am născut primăvara, este anotimpul meu preferat. Nu pot uita perioada copilăriei când împărțeam celor dragi mărtișoare de 1 martie, realizate de mine. Îmi plăcea să cred că eram o micuță creatoare de zâmbete”, a surâs amintirilor soprana Manuela Barna-Ipate.

Toți artiștii lirici sunt creatori de frumos, de emoție și de zâmbete, așa cum s-a văzut după momentele oferite și de sopranele Cristina Simionescu-Fântână („Ava Maria”) și Cristina Grigoraș („Luna Rosa”), de către tenorii Adrian Ionescu („Maria, Mari”), Florin Guzgă („Amapola”), Alexandru Savin („New York, New York”), Adrian Dumitru („I’te vurria vasa”, „Aria e memoria”, „Mamma”, piesă interpretată alături de Florin Guzgă și Adrian Ionescu) și baritonul Alexandru Constantin („That’s amore”). Sub bagheta maestrului Emil-Octav Ambrosă, orchestra ONRI a oferit crâmpeie din „The phantom of the Opera”, arr. Calvin Custer, un intermezzo din opera „Cavalleria Rusticana” de Pietro Mascagni. Alături de artiști s-au aflat și Corul ONRI, condus de maestrul Manuel Giugula, dar și micii interpreți din Corul de copii, care, sub bagheta Ralucăi Zaharia, reușesc să smulgă zâmbetele tuturor, în plauze reunite. „Da, vrem lumea s-o schimbăm”, au spus copiii, ca un o promisiune la începutul unui martie pe care fiecare dintre noi și-l dorește a fi aducătoare de pace. Și dacă obuzele unui război nedrept pot rupe toate florile, nu pot ține la distanță primăvara, au părut a spune artiștii încă de la început, când au oferit un scurt moment de tăcere în semn de solidaritate cu victimele războiului din Ucraina.

Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Cosmin Marcovici

„Atunci când cânt sunt Cosmin Marcovici, omul care poate oferi pe scenă acele sentimente pe care nu reușește tot timpul să le dăruiască în viața de zi cu zi”

* dialog cu tenorul Cosmin Marcovici, de la Opera Națională Română Iași

„Am împărțit scena cu zeci și zeci de artiști, dar cei mai dragi îmi sunt colegii mei, soliștii de la Operele din Iași și Brașov, alături de care am crescut și am devenit tenorul de astăzi. Mi-aș dori din tot sufletul să am un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…”, spune tenorul Cosmin Marcovici, alături de care am revăzut câteva momente importante ale carierei sale.

– De cât timp cântați? Care a fost momentul în care ați știut că veți deveni artist?

 – Cânt dintotdeauna. Provin dintr-o familie de muzicieni, iar muzica bună a fost mereu prezentă în familia mea. Am studiat timp de 12 ani violoncelul, apoi chitara pentru ca, în final, să devin solist de operă. Am avut artiști mari în jurul meu de la care am învățat tainele acestui dar dat de Dumnezeu.

– Care a fost primul spectacol și ce rol ați avut?

– Primul spectacol a avut loc pe scena Operei ieșene alături de colegii mei de la Facultatea de Arte, în anul 1992. A fost vorba despre opera „Flautul fermecat”, de W.A. Mozart. După acest spectacol, am început colaborarea cu opera ca și solist. 

– Cum a continuat acest parteneriat minunat?

– (râde) De fapt, colaborarea începuse în 1988 ca și corist, însă după trei luni am fost dat afară pe motiv că eram rocker și aveam părul lung. Între timp, lucrurile s-au schimbat și de aproape 30 de ani sunt solist al Operei ieșene, scenă la care nu am renunțat atunci când mi s-a propus să părăsesc țara. Și nici nu voi renunța vreodată! Asta nu înseamnă că nu au mai fost momente tensionate. În 1999 am fost din nou dat afară cu litera i, adică fără drept de angajare în altă instituție de cultură deoarece am avut curajul și voința de a-mi cere drepturile. Cântam tot din repertoriu, dar aveam cel mai mic salariu. La numai două zile după concediere am fost contactat de către managerul Operei din Brașov, doamna Carmen Dobrescu, care m-a angajat imediat ca și solist. Între timp, mi s-a simțit lipsa, iar în anul 2000 am fost RUGAT să revin la Opera din Iași. În 2018, s-a încercat din nou concedierea mea, fără niciun motiv. Am fost adus în fața unei comisii de disciplină alcătuită de fostul manager, din care făceau parte chiar colegi de-ai mei.

– După cum se vede, v-ați continuat cariera, care a reunit multe spectacole. Care sunt rolurile la care nu ați renunța niciodată? Dar cele la care visați?

– Iubesc toate rolurile cântate, în fiecare am lăsat puțin din sufletul meu. Din păcate, anii, pe măsură ce se adună, își cer tributul și sunt nevoit să mai schimb repertoriul. Mai exact, trebuie să renunț la unele din ele, îndeosebi la rolurile prea lirice. Mi-ar plăcea să debutez în rolul Calaf, din opera „Turandot”, de Giacomo Puccini.

– Ce simțiți în momentul în care cântați? Ce a adus muzica în viața dvs? La ce ați renunțat pentru muzică?

–  În momentul în care cânt sunt Cosmin Marcovici, omul care poate oferi pe scenă acele sentimente pe care nu reușește tot timpul să le dăruiască în viața de zi cu zi. Muzica a adus cea mai mare împlinire spirituală în viața mea. Nu am fost determinat să renunț la ceva pentru muzică, dar dacă mi s-ar cere nu aș sta prea mult pe gânduri. Răspunsul este – Evident, Da!

 – Alături de ce artiști v-a fost drag să împărțiți scena? Lângă cine ați vrea să cântați?

– Am împărțit scena cu zeci și zeci de artiști, dar cei mai dragi îmi sunt colegii mei, soliștii de la Operele din Iași și Brașov, alături de care am crescut și am devenit tenorul de astăzi. Mi-aș dori din tot sufletul să am un recital alături de ARTISTA SUFLETULUI MEU (MAMA), dar, din păcate, acest lucru nu mai este posibil…

– Se simte multă emoție în vocea dvs când vorbiți despre muzică. Mă întreb care a fost spectacolul în urma căruia ați plâns de fericire?

– Opera Traviata a lăsat „răni” în sufletul meu. Am plâns la final, împreună cu publicul spectator.

– Când nu este operă, ce este?

– Evident când nu este operă, este hard rock. Am cântat și în câteva formații, visul meu a fost să refac grupul „Roșu și Negru”, dar se pare că la acea vreme am fost greșit îndrumat și acest vis a rămas doar un vis…

– Cum este viața unui tenor? Dietă, regim echilibrat, sport?

– (zâmbește) Dacă se spune că artiștii sunt boemi, suflete de vioară, ei bine, acest artist, adică Eu, sunt un om cu picioarele foarte bine înfipte în realitate. Într-adevăr, țin un regim alimentar mai drastic (dacă vreți ponturi, fără pâine, paste etc) și mai joc din când în când handbal alături de prietenii din Old Boys. Mă ajută să fiu în formă!

– Cum este tenorul Cosmin Marcovici atunci când nu cântă? Ce alte pasiuni are? Ce iubește? Ce ar dori să facă?

– Când nu cântă Cosmin Marcovici ori este la pescuit pe malul Prutului de unul singur sau în compania oamenilor de suflet din GRUPUL GREȘIT. Dacă nu sunt cu undița în mână, sunt în magazinul cu scule de pescuit pe care îl administrez sau în bucătărie, gătind prada…

–  Dacă ar fi să vă priviți din poziția de mentor, ce sfaturi le-ați da colegilor mai tineri?

– Colegilor tineri le doresc RĂBDARE și MINTE!!

– În perioada 2020-21, ați fost ministru secretar de stat la Ministerul Culturii. Cum a fost funcția pentru Cosmin Marcovici?

– A fost ca și cum aș fi primit în dar mașina visurilor mele, era a mea, dar nu am primit și cheia de la contact. Totuși, după îndelungi căutări, am găsit cheia de rezervă care era ascunsă pe undeva. Funcția mi-a adus și cele mai dezamăgitoare momente din viața mea, atunci când unii dintre colegii mei de la operă, oameni pe care i-am ajutat chiar cu riscul de a-mi compromite cariera, făceau zeci de memorii împotriva numirii mele. A fost o lecție de viață pentru mine și am înțeles încă o dată faptul că dacă într-o zi îmi voi pierde vocea, niciodată nu îmi voi pierde COLOANA VERTEBRALĂ !!!!!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Ovidiu Manolache

„Muzica mi-a adus totul, împlinire pe toate planurile”

 * dialog cu tenorul Ovidiu Manolache, membru în Corul Operei Naționale Române Iași

„Mi-aș dori să reușesc să cânt pe marile scene ale lumii, acesta este visul meu. Dar cine știe ce-mi rezervă viitorul, pot doar să aștept și să fiu mereu pregătit pentru acel lucru care îmi va depăși așteptările”, spune tenorul Ovidiu Manolache, membru în Corul Operei Naționale Române Iași, la începutul unui dialog dedicat carierei sale.

– Ați debutat în opereta Sânge Vienez. Cum a fost pentru dvs apariția în această operetă?

– Așa este, în luna decembrie a anului trecut am avut șansa să debutez în rolul Josef din opereta „Sânge Vienez”, de Johann Strauss-fiul. Totul a venit ca o surpriză, am auzit că urmează să pregătim o nouă premieră și urma să începem repetițiile de cor pentru pregătirea partiturii, înainte de lucrul la partea de regie. Într-o zi, am primit un telefon de la coordonatorul artistic și m-a rugat să învăț rolul. Am acceptat și m-am pus pe treabă.

– Ce v-a atras la rolul Josef? Ați găsit puncte comune? 

– În primul rând am fost încântat că acest rol are arie, arie ce deschide spectacolul. Este primul rol, pe care îl interpretez pe scena Operei, care are arie. Rolurile pe care le-am jucat până în acest moment au fost roluri secundare, de comprimare. În al doilea rând, mi-a plăcut foarte mult că personajul Josef este prezent, pe scenă, pe tot parcursul operetei. Cred că sunt 2-3 numere muzicale în care acesta nu se află pe scenă.

Ca și puncte comune ar fi faptul că Josef face și desface totul  în această operetă, știe tot ce se întâmplă. Deși sunt o fire destul de timidă,  îmi place să știu absolut tot ce se întâmplă în jurul meu și să fiu la curent cu toate noutățile.

– Veți evolua într-o nouă producție a operetei „Sânge Vienez”.  Există diferențe interpretative? Dacă da, care ar fi? Sau poate o altă abordare?

– Ca și diferențe interpretative, nu cred că sunt, deoarece treubuie să fim fidel partiturii și să ne însușim cât mai bine indicațiile muzicale primite de la maestrul dirijor, cât și cele regizorale. Dar, cu siguranță, voi aborda rolul cu mai multă stăpânire și mai puține emoții.

– Regizorul Alexandru Nagy a adus o viziune nouă în montare. Ce v-a plăcut la ideile sale?

– Mi-a plăcut foarte multă, la noua montare, faptul că s-a redus textul vorbit la minim. În vechile montări ale operetelor, textul este supradimensionat și se improvizează foarte mult pe acel text, lucru ce, la un moment dat, obosește, atât publicul, cât și pe interpret.

La Alexandru Nagy mi-a plăcut foarte mult cum a conturat fiecare personaj în parte și cum a reușit să facă legătura dintre soliștii cu experiență și cei mai tineri, printre care mă număr și eu, pentru ca personajele să se sudeze foarte bine pe scenă. Deși este un regizor tânăr, a găsit tot timpul metodele cele mai bune de lucru, chiar și în momentele tensionate, pentru ca repetițiile să decurgă cu calm, energie și să reușim să ducem la bun sfârșit proiectul pentru care lucram.

– Mi-ar plăcea să vă însoțesc într-o călătorie în trecut și v-aș întreba de cât timp cântați? Cum ați ales muzica?

– Studiez muzica de când mă știu, de la vârsta de 7 ani am început cu vioara. Părinții au observat că am ceva talent și au zis să încerce. Am absolvit Liceul de Artă „ Ștefan Luchian” din Botoșani, secția Interpretare Muzicală – Vioară. Am urmat apoi cursurile Universătății de Arte „George Enescu”, Iași secția Pedagogie Muzicală. Cântul vocal l-am descoperit pe băncile facultății, când am fost ales să fac parte din Corul „Cantores Amicitiae”. În urma unei audiții, am fost selectat să fac parte din Corul „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii Moldova și din anul 2012 fac parte din colectivul Corului ONRI.

Din momentul în care am început să activez în corul Operei am căutat, din ce în ce mai mult, să-mi perfecționez tehnica vocală. După multe căutări, l-am întâlnit pe baritonul Alfio Grasso, care mi-a devenit maestru și cu ajutorul căruia am început să stăpânesc tehnica vocală. Am dorit să-mi completez studiile și din octombrie 2019 sunt student, din nou, la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, specializarea Canto, la clasa lectorului universitar Ionuț Urdeș.

–  Ce a adus muzica în viața dvs?

– Muzica mi-a adus totul, împlinire pe toate planurile. Ca și compozitori, cei mai apropiați sufletului meu sunt cei din perioada romantică și puțin după. Îmi plac foarte mult Chopin, Liszt, Dvorak. Iar în materie de operă, îmi place foarte mult Giuseppe Verdi, iar apoi  Giacomo Puccini, Georges Bizet, Charles Gounod.

– Care roluri vă sunt lipite de suflet? Ce roluri v-ați dori să aveți?

– Rolul apropiat sufletului meu este Don Jose din opera „Carmen” de G. Bizet. Emoțiile și trăirile pe care le poate avea acest personaj mă fascinează. Mă atrage foarte mult ideea de cum se poate transforma un om. Mi-ar plăcea foarte mult să pot interpreta rolul amintit mai sus, dar și alte roluri ca Alfredo din „Traviata”, Rodolfo din „La Boheme” sau Lensky din „Evgheni Oneghin”.

– Cum vă simțiți mai bine – alături de colegii din cor sau ca solist?

– Mi-ar plăcea foarte mult să fiu solist, pentru acest lucru studiez și caut să mă perfecționez și sper, ca într-o bună zi, să am șansa să devin solist cu „acte în regulă”. Însă experința din cor este o școală foarte bună pentru un cântăreț și te ajută foarte mult să te dezvolți.

– Care sunt particularitățile cântului coral față de cele ale solisticii?

– În cor se pune accent pe omogenitatea din cadrul partidei și cea de ansamblu. Toți trebuie să cânte ca unul și unul ca toți, acest lucru este căutat de toți maeștrii de cor. Ca solist se pune accent pe particularitățile timbrale, pe o tehnică desăvârșită, pe joc scenic,  o parte din lucrurile fără de care un solist nu poate exista, din punctul meu de vedere.

– Ce vise are tenorul Ovidiu Manolache? Ce alte pasiuni aveți în afară de muzică? Cu ce o puteți înlocui?

– Mi-aș dori să reușesc să cânt pe marile scene ale lumii, acesta este visul meu. Dar cine știe ce-mi rezervă viitorul, pot doar să aștept și să fiu mereu pregătit pentru acel lucru care îmi va depăși așteptările.

Îmi place foarte mult să gătesc, să călătoresc și să-mi petrec timpul alături de familia mea minunată și de prieteni.

Dacă nu aș mai face muzică, cred că mi-ar plăcea să am un restaurant micuț, cochet în care să gătesc doar eu și lumea să se simtă ca acasă. Îmi place foarte mult mâncarea tradițională românească, nu cred că pot alege ceva, aș mânca orice. Cel mai mult îmi place să gătesc friptură înăbușită la ceaun, cu mămăliguță. La final, adaug și un pahar de vin bun.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Ștefan Linu

„Îmi plac toate spectacolele de operă, mă las purtat de val, mă las sedus, îmi place să fiu surprins, fascinat”

* dialog cu basul Ștefan Linu, membru în Corul Operei Naționale Române Iași

„În familia mea se cânta. Când eram copii, eu cântam vocal, iar fratele meu mă acompania la chitară. Bunica mea m-a învățat toate cântările religioase și tot ea mi-a inspirat dragostea pentru romanțe. De la părinți am moștenit vocea de bas, ei fiind, la rândul lor, voci grave respectic bas/alto, care au practicat cântul coral. Așadar, înconjurat de muzică, nu mi-a fost greu să fac pasul către scenă”, spune basul Ștefan Linu, membru în Corul Operei Naționale Române Iași, alături de care am făcut o scurtă călătorie în lumea muzicii, cu puțin timp înainte de a-l aplauda din nou în opereta „Sânge Vienez”, de Johann Strauss-fiul.

– Ați debutat în opereta „Sânge Vienez”, de J. Strauss. Cum a fost pentru dvs apariția în această operetă?

– Debutul meu a venit la propunerea coordonatorului artistic de atunci al Operei, știind din trecut că am mai evoluat în roluri de acest gen. Mai exact, Frank din opereta „Liliacul”, Maximilian Detwailer din musicalul „Sunetul Muzicii” și Cascada din „Văduva Veselă”, în regia lui Andrei Șerban. După studiul rolului mi-am dat acordul, iar acum îl interpretez cu foarte mare bucurie și plăcere.

– Ce v-a atras la rolul Primului-ministru? Ați găsit puncte comune?

– În primul rând muzica, felul cum este scris rolul, apoi comicul de situație și comicul de caracter. Un prim-ministru uns cu toate alifiile și la propriu, și la figurat. Sunt și puțin ironic în mărturisire. Puncte comune ar fi că îmi place să ies din situații punând adevărul la baza comunicării. Îmi place să iîbin utilul cu plăcutul și îmi place să fac haz de necaz când este cazul, dar și să fiu serios când trebuie.

– Veți evolua într-un nou spectacol „Sânge Vienez”. Există diferențe între reprezentații?

– Niciun spectacol nu este la fel. O altă abordare nu va fi, însă mă voi juca mai mult cu textul cântat prin noile deprinderi tehnice și de stil câștigate în acest răstimp. 

– Regizorul Alexandru Nagy a adus o viziune nouă în montare. Ce v-a plăcut la ideile sale?

– Mi-a placut abordarea lui foarte mult. Îmi place cum lucrează la înțelegerea caracterelor. Are argument justificat pentru fiecare acțiune, iar orice intenție este precedata de un subtext, așa cum este firesc de altfel. Este un regizor asumat! 

– Mi-ar plăcea să vă însoțesc într-o călătorie în trecut și v-aș întreba de cât timp cântați? Cum ați ales muzica? Ce a adus muzica în viața dvs.?

– În familia mea se cânta. Când eram copii, eu cântam vocal, iar fratele meu mă acompania la chitară. Bunica mea m-a învățat toate cântările religioase și tot ea mi-a inspirat dragostea pentru romanțe. De la părinți am moștenit vocea de bas, ei fiind, la rândul lor, voci grave respectic bas/alto, care au practicat cântul coral. Așadar, înconjurat de muzică, nu mi-a fost greu să fac pasul către scenă. Atunci vedeam muzica lipită de religie și din acest motiv am urmat școala teologică, ulterior Conservatorul. 

– Care sunt compozitorii preferați? Dar spectacolele?

– Iubesc foarte mult și îmi place să ascult muzica preclasică – Bach, Handel, Purcell, Vivaldi, Rameau. Apoi Mozart are un loc aparte în sufletul meu, cred că pe aceeași linie este Wagner. Îi iubesc la fel pe amândoi chiar dacă sunt la distanțe mari, cronologic vorbind. De asemenea, Verdi este special pentru mine, Puccini fără discuție și în final, fără nicio ordine în prezentarea mea, Tosti și Frederic Chopin, a cărui Nocturnă Op 9 în E-flat Major în mod antitetic mă trezește în fiecare dimineață. 

Cât despre spectacole, sincer să fiu, îmi plac toate cele de operă. Mă las purtat de val, mă las sedus, îmi plăce să fiu surprins, fascinat.

Îmi place să ascult uvertura operei „Tannhauser” de Richard Wagner sau ansamblul „Conoscete, Signor Figaro”, din actul al doilea al operei „Le Nozze di Figaro” până la final. Există acolo un loc unde cred că Mozart a fraternizat atemporal cu Divinitatea. Sentimentul acesta îl am și când ascult „Die Zauberflote” și lista poate continua.

„La Boheme” îmi da o liniște aparte. Dintre compozitorii români îmi plac Porumbescu, Enescu, Trăilescu. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult o operă maghiară care se numeste „Székelyfonó” („The Spinning Room”), compusă de Zoltan Kodaly. Lucrul acesta poate vine și din faptul că sunt jumătate ardelean. Îl ascult des și pe Bela Bartok.

– Care roluri vă sunt lipite de suflet? Ce roluri v-ați dori să interpretați?

– Momentan sunt cu gândul la Colline din „La Boheme”, pe care îl am în studiu, însă lista este mai mare. În viitor mi-aș dori să interpretez rolul ducelui de Silva din opera „Ernani”, de Giuseppe Verdi. 

– Cântați și în Corul Operei. Unde vă simțiți mai bine – alături de colegii din cor sau ca solist?

– Corul te ajută negreșit să te dezvolți, să înveți opere și să înțelegi scena. Te ajută să te deschizi și să scapi de emoții. Practic, acumulezi cunoștințe din situațiile pe care le întâmpini personal, dar și de la colegii mai experimentați, unii foști soliști pe care îi respect și le mulțumesc.

Ceea ce îmi doresc eu este o carieră solistică, să fiu același Artist Liric, însă în cadrul compartimentului Soliști Vocali. Din acest considerent, după absolvirea Conservatorului și la îndrumarea și recomandarea Maestrei mele din facultate, am decis să studiez canto cu maeștri din țară, dar și de peste hotare, lucru pe care îl fac și în prezent. 

– Care sunt particularitățile cântului coral față de cele ale solisticii?

– Legat de particularitățile cântatului coral față de cele ale solisticii se știe că ansamblul este constituit de o sinergie care duce la omogenitate și la o manieră de cânt impusă de compozitor prin scriitura specifică, aspect care difera de cântatul individual. În cor se cântă precum un tot unitar, lucru de altfel cerut de fiecare dirijor, dar este și o tradiție nescrisă.

În schimb, solistul își pune accentul pe particularitățile sale timbrale, pe tehnică acumulată, pe transmiterea mesajului și a trăirilor prin filtrul propriu.

– Ce vise are basul Ștefan Linu?

– Visul meu este să cânt pe toate scenele lirice din România și pe cât mai multe și mai mari scene lirice din lume. Să cunosc oameni de calitate, să învăț și, la rândul meu, să pot fi exemplu pentru alte persoane aflate în căutare, ca și mine. Îmi place mult să ajut oamenii. Îmi dă liniște, satisfacție și împlinire, dar pentru a face asta am învățat, la rândul meu, să nu mă neglijez. Îmi doresc să îmi păstrez legătura cu țara oricât de mult aș călători. 

– Ce alte pasiuni aveți în afară de muzică? Cu ce o puteți înlocui?

– Nu îmi doresc să înlocuiesc muzica și nu aș vrea să fiu pus într-o situație de acest fel. Îmi place foarte mult să schiez, să merg cu bicicleta (am o pasiune pentru e-bike), mi-ar plăcea cândva să am și licență de pilot privat. Toate acestea desigur le faci înconjurat de catre familie și prieteni. Mai presus de toate îmi place să călătoresc, să mă familiarizez cu obiceiurile, cultura și bucătăria locală a diferitelor naționalități.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu balerina Elena Manuela Giuverdea

„Fără dans nu aș fi completă”

* dialog cu artista Elena Manuela Giuverdea, membru al Corpului de Balet al Operei Naționale Române din Iași

„Dansul mi-a adus echilibru, disciplină, încredere, multe satisfacții profesionale, colaborări cu artiști (balerini, dansatori, actori), regizori, coregrafi. De la fiecare am avut câte ceva de învățat! Ador arta dansului, a spectacolului în sine și tot ce ceea ce implică începând cu momentele premergătoare fiecărei reprezentații, ora de studiu, repetiții, proba costumelor, a creării personajului în sine prin machiaj, perucherie. Este un lucru continuu în echipă, interacțiunea cu persoane care au același numitor comun fie că este dans, teatru, scenografie, coregrafie. Arta dansului este una complexă și are enorm de oferit, trebuie doar să te bucuri de ea!”, spune balerina Elena Manuela Giuverdea, care ne-a împărtășit câteva momente importante din cariera ei de aproape 20 de ani, petrecută pe scena Operei.

– De cât timp dansați? Care a fost momentul în care ați știut că veți deveni balerină?

– Prima întâlnire cu dansul a fost la Palatul Copiilor  din Iași la vârsta de 7 ani, ale cărui cursuri le-am urmat până la vârsta de 10 ani, când am fost admisă la ceea ce astăzi este Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, pe care l-am absolvit și cu examenul de atestat. Nu pot spune concret când am realizat că voi deveni balerină, însă de mică m-am bucurat de dans și atât. O dată ce am descoperit scena, am participat la concursurile organizate de către Palatul Copiilor. Și acum păstrez cu drag prima diplomă cu premiul întâi obținută! Când am ajuns la liceul vocațional, am realizat, sub îndrumarea profesorilor care m-au format ca artist, că asta îmi doresc, că face parte din mine și fără dans nu aș fi completă. 

Este foarte important rolul profesorului, tactul cu care predă această artă și modul în care o face astfel încât să fie prezentă în permanență în viața elevului și, mai târziu, a artistului. Te influențează, în mod benefic desigur, pe toate planurile, încă de la imagine (postură), stil vestimentar (nu de puține ori te surprinzi purtând în cotidian haine lejere), obiceiuri alimentare. Practic, devine un stil de viață de care te bucuri.

– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și cum a continuat acest parteneriat minunat?

– Mi-am început colaborarea cu opera încă de când eram în clasa a VIII-a, când m-am alăturat corpului de balet în spectacolul „Cocoșatul de la Notre Dame” („Esmeralda”).

Apoi, ca dansator în ansamblu, am făcut parte din toate spectacolele de balet din repertoriul operei: „Romeo si Julieta”, „Don Quijote”, „Spărgătorul de nuci”, „Lacul Lebedelor”, „Giselle”, „Triptic de balet” („Dansurile Polovțiene”, „Mandarinul Miraculos”, „Noaptea Valpurgiei”). Cred că nici nu am realizat ce se întâmplă, m-am lăsat purtată de val și de bucuria pe care dansul mi-a adus-o pe parcursul anilor. Când au fost audiții pentru completarea corpului de balet, am participat și eu. Frumoasa colaborare s-a concretizat prin ocuparea unui post de balerin în ansamblu odată cu încheierea studiilor, în 2003.

– Care sunt spectacolele de suflet? Dar rolurile la care nu ați renunța niciodată? Care sunt rolurile la care visați?

– Spectacolele de suflet rămân cele clasice pe care orice balerin le are în repertoriul personal – „Lacul Lebedelor”, „Spărgătorul de nuci”, „Don Quijote”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Romeo și Julieta”, „Coppelia”. Cât despre rolurile de suflet, rămân, pe lângă cele din repertoriul clasic, și cele demisolistice din „Nunta însângerată” (2011), Vara, rol solistic din „Anotimpurile”, de Vivaldi, dar și rolul din spectacolul de teatru-dans „Kabaret” („Nostalgie în două părți”), în care am avut ocazia să-mi evidențiez expresivitatea scenică.

De fapt, toate au ceva aparte pentru mine și desigur fiecare este preferat într-un mod unic. Rolurile la care nu aș renunța… Ca și balerin din ansamblu și parte din Corpul de balet, am acoperit cam tot repertoriul, ceea ce mă onorează. Fiecare rol din acest tot unitar m-a împlinit și completat ca artist, așadar n-aș renunța la niciunul fie că ar face parte din categoria figurație, rol de compoziție, ansamblu, demisolistic. Faptul că sunt pe scenă mă împlinește ca artist. Întâlnirea cu publicul este unică, este precum o hrană pe care o dau sufletului, o bucurie de nedescris. Ca și roluri viitoare, mi-aș dori probabil o montare în cheie modernă. Îmi plac provocările și cred că m-ar ajuta în descoperirea unor noi valențe ca artist, este o muncă permanentă cu tine însăși.

– Cum este viața unei balerine ca dietă, regim echilibrat, sport? Se întâmplă să mai păcătuiți gastronomic? 

– Baletul aduce unui anume stil de viață, dansul devine parte din cotidian, îți influentează  desigur și alimentația. Instrumentul nostru de lucru este corpul și primul impact pe scenă este aspectul fizic, care trebuie să fie unul armonios. Fiecare artist trebuie să-și cunoască propriul corp, să-l asculte. Practic, este ca o relație și nu cred că este mult spus. Așa cum fiecare își creează o rutină de încălzire înainte de ora de studii, așa vine și dieta corectă. Sunt atentă la alimentație, îmi pregătesc farfuria corectă și, în mare parte, e simplu – trei mese principale și două gustări. Este foarte important ca nivelul glicemiei să nu scadă. Desigur, principala sursă de energie este proteina, dar și vitaminele, carbohidrații și grăsimile sunt importante. Trebuie să existe un echilibru în toate. Mai există uneori și Cheating day (Ziua Înșelăciunii – n.r.), pe care o compensez cu exerciții suplimentare. Obișnuiesc ca în zilele mai libere să fac mișcare. Repet că trebuie să existe un echilibru în toate, să ne ascultăm propriul corp pentru că și noi îl supunem uneori unui nivel ridicat de efort susținut și această modalitate ar fi una de recuperare după efort, de scanare a lui și conștientizare.

– Pe 22 februarie va avea loc o premieră minunată la Opera din Iași. Despre ce este vorba și ce veți dansa?

– (zâmbește) Daaaa, pe data de 22 februarie va avea loc premiera „Triptic de balet”, cu „Invitație la vals”, „Chopiniana” și „Pas de Quatre”. Cea de-a doua parte a spectacolului „Chopiniana”, pe muzica lui Frederic Chopin, este un balet Blanc, în care partitura coregrafică are și parte de ansamblu din care am onoarea să fac și eu parte. Ceea ce mă atrage în mod deosebit este diversitatea universului sonor care pune în valoare coregrafia lui Mihail Fokin. Se pot remarca frumusețea, eleganța și grația silfidelor. Lirismul acestui spectacol  transpune publicul într-o altă lume.

– Ce simțiți în momentul în care dansați? 

– Fiecare rol și partitură coregrafică interpretată mi-au adus, în primul rând, bucuria întâlnirii cu publicul. Se creează astfel o atmosfera unică, este un schimb de energie fantastic, un efect de boomerang. Este și o încununare a muncii și pregătirii rolului. Când dansez, simt că ofer o parte din sufletul meu, din frumosul pe care l-am creat și dedicat în toți acești ani în care m-am format ca artist. Este ca un mecanism în care primești și oferi, iar pentru asta este nevoie de o continuă descoperire, îmbunătățire și perseverență, o muncă permanentă cu tine însăți. Tot timpul e loc de mai bine, de ceva nou, te redescoperi în permanență.

– Ce v-a adus dansul în viață?

– Dansul mi-a adus echilibru, disciplină, încredere, multe satisfacții profesionale, colaborări cu artiști (balerini, dansatori, actori), regizori, coregrafi. De la fiecare am avut câte ceva de învățat! Ador arta dansului, a spectacolului în sine și tot ceea ce implică începând cu momentele premergătoare fiecărei reprezentații, ora de studiu, repetiții, proba costumelor, a creării personajului în sine prin machiaj, perucherie. Este un lucru continuu în echipă, o interacțiune cu persoane care au același numitor comun fie de dans, teatru, scenografie, coregrafie. Arta dansului este complexă și are enorm de oferit, trebuie doar să te bucuri de ea!

– Ce stiluri mai preferați? Când nu este balet, ce este?

– Cursurile Universității Naționale de Arte „George Enescu”, urmate în cadrul Facultății de Teatru, specializarea Coregrafie, mi-au oferit oportunitatea de a mă completa ca și artist. Am redescoperit astfel și dansul contemporan cu care am interacționat încă din liceu. Aici ți se deschide o altă lume, cu o libertate lipsită de rigorile dansului clasic, în care poți să te exprimi și să-ți creezi propriile reguli, dacă se poate spune așa. Totodată, trebuie să ții cont de unele principii de mișcare, de tehnici pe care le aprofundezi. Sub îndrumarea profesorilor coordonatori cărora le sunt recunoscătoare am creat lucrarea de licență cu tema „Cădere și recuperare, simboluri ale echilibrului interior”, partea scrisă, alături de care am creat integral spectacolul „Universuri interioare”. În carieră m-au ajutat și alte stiluri de dans – aerobic, zumba, care m-au sprijinit și în revenirea la forma inițială după ce am devenit mămică de două ori. Admir și-mi plac deopotrivă dansurile de societate.

– Cum este balerina Elena Manuela Giuverdea atunci când nu dansează? Ce alte pasiuni are? Ce iubește? Ce ar dori să facă?

– Atunci când nu dansez mă dedic întru totul familiei, soțului meu, Marius Giuverdea, și celor doi băieți, Matei și Constantin. Ador să evadez în natură, iar când vreau să mă încarc, prefer zona Bicazului. Sunt o persoana spirituală, duminica merg, împreună cu copii, la biserică. Asemenea corpului care are nevoie de alimente, așa și sufletul are nevoie de hrana spirituală. Arta dansului m-a purtat și în lumea modei. Expresivitatea mi-a fost remarcată într-unul din spectacolele de teatru-dans, „Kabaret” („Nostalgie în două părți”), apoi am fost invitată să colaborez la prezentarea unei colecții vestimentare. Momentan, mă bucur de tot ce înseamnă și îmi oferă dansul, de fiecare clipă trăită pe scenă.

– Ce planuri aveți? Ce vise?

– Nu obișnuiesc să-mi fac planuri, las totul să vină de la sine, mă concentrez pe prezent. Sunt convinsă că vor urma lucruri minunate pentru că arta dansului este plină de oportunități. Cere o muncă susținută, continuă, pe care o depui ani de zile, dar care îți oferă satisfacții unice și permanente. Trebuie doar să ai curiozitatea s-o descoperi. 

A consemnat Maura ANGHEL