Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu baritonul Lucian Petrean

„Muzica mă înalță, a fost mereu în destinul meu”

• dialog cu baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională București

Are un CV impresionant, completat într-un timp foarte scurt. Este unul dintre cei mai buni baritoni din România și al patrulea bariton român din lume, după George Petean, Ionuț Pascu și Sebastian Catană. Este un artist care s-a dăruit comple muzicii, crede cu tot sufletul său în Dumnezeu și iubește nespus de mult publicul, care îl răsplătește mereu cu aplauze, așa cum a fost și la Iași, în urma celor două reprezentații ale spectacolului „Rigoletto”, în care a făcut un rol magistral. Nici nu ar fi putut să fie altfel pentru că este cel mai bun bariton din România pentru rolul bufonului Ducelui de Matua, așa după cum a spus dirijorul David Crescenzi despre Lucian Petrean, bistrițeanul școlit în ale muzicii la Cluj, strămutat la București și un oaspete drag al Iașului.

Am discutat cu Lucian Petrean, de la Opera Națională București, despre muzică, despre oameni, despre viață și despre tot ceea ce-l animă atunci când este pe scenă.

– Sunteți cel mai bun bariton în rolul lui Rigoletto, a spus distinsul dirijor David Crescenzi.

– Am fost onorat de aprecierea domniei sale, știută fiind reputația maestrului a cărei baghetă este magică. Onorat și obligat totodată fiindcă astfel de cuvinte te înalță, dar îți aduc și o responsabilitate imensă de a fi mereu mai bun. Am debutat cu „Rigoletto” în 2010, în cadrul Festivalului „Viva Vox” la Opera Naţională din Cluj Napoca. Atunci când mi s-a propus m-am temut un pic pentru că este un rol greu, cu care alții își încheie cariera, iar eu eram la început. Rolul lui Rigoletto este un vis pentru orice bariton. Spun acest lucru pentru că, dincolo de dificultăţile tehnice, personajul are și daruri interpretaţionale  mari – este și bufonul Ducelui de Mantova, dar și tatăl îndurerat de pierderea fiicei răpite, Gilda, o copilă de 17 ani, pe care o vede ucisă chiar sub ochii săi.

– Ați jucat acest rol nu doar în țară, l-ați pregătit și pentru un celebru festival din Italia.

– Din păcate, pandemia a răsturnat total planurile. Ar fi trebuit să cânt acest rol cu Opera din Parma la Busseto, acolo unde s-a născut şi a copilărit marele Giuseppe Verdi. Evenimentul a fost amânat din cauza pandemiei, însă există șanse de a fi reluat anul viitor.Pentru mine, Rigoletto a fost un rol de debut pe multe scene, inclusiv la Opera din București.

– Muzica v-a adus foarte multe bucurii, însă nu a fost prima dumneavoastră opțiune ca și profesie.

– Mereu mi-a plăcut să învăț și am luat-o treptat. Am urmat Seminarul Teologic Ortodox si Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. Atunci s-a născut în mine și dorința de a cânta. Am fost diaconul regretatului mitropolit Bartolomeu Anania, un om extraordinar. Era un militant, om de teatru, un preot deplin, un om complet. Am fost hirotonit preot misionar la Maternitate și la Clinica de Hematologie, momente care m-au marcat profund. Am avut o misiune foarte delicată pentru că am văzut toate ipostazele vieții.

– Ați cunoscut astfel și începutul, dar și sfârșitul vieții…

– Așa este. Am trăit și bucuria unei noi vieți, dar și tristețea finalului. Am plâns de multe ori în această misiune delicată, nu este ușor deloc. M-au ajutat credincioșii, care m-au iubit enorm, la fel ca și spectatorii. Ei și-au dorit mereu să mă aibă alături și să mă audă cântând. De fapt, pentru mine este o bucurie fantastică să fiu alături de oameni. Ei și-ar dori să cânt mult mai mult și în cât mai multe locuri. Germenele muzicii deja creștea.

– Muzica v-a ajutat mereu

– Muzica și credința în Cel de Sus. Am fost și cântăreţ al Catedralei Ortodoxe din Cluj, care, ca și la Iași, se află vizavi de Opera Naţională. Așa am cunoscut mulți cântăreţi de operă care activau în corul bisericii. Unul dintre marii artiști cu multă credință, basul Ion Iercoşan, mi-a remarcat vocea. El mi-a dat primele lecţii de canto. Am început să cânt muzică bisericească, dar am conchetat și cu câteva canțonete și unele arii. Mă gândeam că, dacă ar fi să debutez în operă, mi-ar fi plăcut să fac rolul rolul lui Giorgio Germont, din „La Traviata”. Eu cred că muzica a fost mereu în destinul meu și a așteptat clipa când să își ocupe definitiv locul în viața mea. Când eram copil am studiat vioara, iar pe când eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă am cântat și într-un grup, „Renaşterea”, format din 12 teologi, cu care am susţinut concerte în ţară şi străinătate, în Spania, în Belgia. Au fost primele momente când am cântat partituri de bariton-solo, aveam câteva colinde extraordinare în repertoriu. În toamna lui 2006 am luat hotărârea de a mă înscrie la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la secţia Canto. Am început la clasa regretatului profesor Alexandru Fărcaş, apoi am trecut la clasa doamnei profesoare Ana Rusu. Domnul profesor Gheorghe Roşu, Dumnezeu să-l ierte, m-a îndrăgit foarte mult şi de aceea am hotărât să urmez din 2010 cursurile de master cu domnia sa. În tot acest timp, studiul muzical l-am efectuat cu pianista Iulia Suciu, actualul decan al Facultății de Interpretare Muzicală. Totdeauna, însă, i-am simţit aproape cu sfaturi şi îndrumări pe maestrul Gheorghe Dumănescu, soprana Elena Andrieş, regizorul Emil Strugaru şi maestrul Cristian Sandu.

– De la slujirea lui Dumnezeu la muzică nu a fost nici măcar un pas, a fost vorba despre un drum firesc

– Nimic nu se face fără voia Domnului. După debutul meu în Rigoletto au urmat multe roluri și multe spectacole și în țară, și peste hotare. Am avut colaborări deosebite alături de artişti de talie internaţională și gândul mă duce către Gianluca Terranova, tenor italian cu care am cântat împreună în producţia „Aida” de la Opera din Nancy. O altă colaborare memorabilă a avut loc la Opera din Tel Aviv cu rolul Scarpia din opera „Tosca”, pe care am jucat-o și la Iași. La Tel Aviv am fost sub conducerea maestrului Daniel Oren, un mare dirjor. Pentru un artist este foarte important studiul, iar eu am avut șansa de a lucra cu maeștrii  Giorgio Zancanaro și Bonaldo Giaiotti, în Italia, patria operei, unde este foarte important să ajungă fiecare solist. La fel de important este și lucrul cu pianiștii, iar eu sunt recunoscător Kamilei Akhmedjanova, lui Stellario Fagone și lui Simone Savina.

– Cum a fost colaborarea cu Iașul?

– Eu cunosc Iașul și opera lui de mulți ani, am venit pentru prima oară la invitația doamnei Beatrice Rancea, iar în 2018 am câștigat Premiul de Excelenţă la Gala Premiilor Operelor Naţionale. Am revenit de multe ori, chiar și anul trecut, când instituția a împlinit 65 de ani de la înființare. M-a bucurat enorm de mult invitația primită din partea conducerii actuale de a cânta în Rigoletto, un rol care mă obligă foarte mult. Am regăsit colegi foarte bine pregătiți, o echipă cu care mereu se poate face performanță și un public extrem de călduros.

– Câte roluri cu Rigoletto ați avut?

– Nu le-am numărat pe toate, dar cred că am depășit 50. Cele mai multe au fost într-un turneu în Spania, în jur de 13. Rigoletto a fost un rol pe care l-am învățat încă din Conservator și aici aș vrea să le spun viitorilor artiști că se poate face performanță încă din școală. În anul doi de master am debutat în „Pagliacci”. În 2012 am debutat în Giorgio Germont la Opera Maghiară din Cluj, alături de Cristina Simionescu, de la Opera Națională Română din Iași. În același timp pregătisem Scarpia, dar încă nu-l debutasem. Este un rol extrem extrem de complex pe care l-am cântat pe scena Operei din Brașov, unde am cântat în premieră și alte roluri destul de dificile, cum ar fi cel din „Falstaff”, un rol care se joacă, nu se cântă. Primul rol din opera bufă. O provocare, dar a ieșit minunat! Mi s-a potrivit foarte bine.

– Până acum nu am spus nimic despre scenele internaționale, deși ați cântat în foarte multe teatre.

– Așa este și peste tot am fost primit cu aplauze în 12 teatre de peste hotare. Am interpretat rolul lui Renato („Bal Mascat”) la Regensburg (Germania), pe care l-am dus și la Praga, dar şi la Bucureşti. Am cântat Scarpia în „Tosca” la Teatrul Greco-Roman din Catania, am debutat în rolul lui Amonasro în „Aida” de Verdi la Teatrul din Magdeburg. Cu Scarpia am fost la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf şi Duisburg, iar cu Amonasro la Opera din Nancy (Franța). Am interpretat rolul Contelui di Luna în „Trubadurul” de Verdi la Teatrul Naţional Croat din Zagreb şi Scarpia la Tel Aviv. În Rigoletto am fost aplaudat și la Teatro din San Severo.

– Parcă și acum se aud aplauzele și cred că secretul este munca.  Performanță fără studiu nu se poate…

– Evident, iar eu am mers la studii în Italia, la Verona, unde am lucrat cu unul dintre cei mai mari baritoni ai lumii, Giorgio Zancanaro, care mi-a făcut un compliment extrem de frumos. Mi-a spus că, dacă ar fi avut vocea mea, ar fi avut o carieră mai mare! Apoi am ajuns la maestrul Giaiotti, care mi-a spus că demult nu a mai auzit o voce ca a mea, egală și constantă, și că neapărat va trebui să-mi păstrez drumul meu de bariton verdian și verist. Am ținut cont mereu de aceste sfaturi inclusiv atunci când am fost solicitat să cânt Wagner. E plătit mai bine, îți aduce mai multe catalogări, dar aș fi ieșit de pe drumul meu. Și bine am făcut pentru că am evitat tot felul de probleme inclusiv de sănătate a vocii.

– … la fel nici roluri mari fără audiții, deși astfel de expuneri sunt foarte grele

– Fără audiții lumea muzicală nu află de tine. Nu este ușor, dar sunt necesare. Eu nu m-am temut niciodată de audiții, dar sunt emoții mari. În cinci minute trebuie să dovedești că ești cel mai bun pentru rolul ofertat. Și poate în acel moment nu ești în cea mai bună formă, dar asta este, trebuie să dai tot ceea ce poți. Toate aceste lucruri te maturizează, te călesc. La început mergeam la multe audiții și am fost acceptat. Îmi amintesc de o astfel de întâlnire la Opera din Magdenburg, unde am reușit să obțin un rol în „Aida” fără să-l fi debutat în România, ceea ce este extrem de rar. De obicei, artiștii își debutează rolul acasă, apoi îl duc peste hotare. La mine a fost altfel, am dat maximum din ceea ce am putut și mi s-a oferit rolul lui Amonasro. Într-o audiție sunt trei persoane care decid – directorul teatrului, dirijorul și regizorul, un trinom cu valențe egale. Cu alte cuvinte, trebuie să te potrivești și teatral, și muzical. Se întâmplă uneori ca una dintre condiții să nu o îndeplinești, dar asta nu înseamnă că nu ești bun, ci doar că distribuția urmărea un alt profil de artist pentru un personaj. Din fericire, vocea mea a fost mereu apreciată.

– Muzica v-a adus momente sublime și ca preot, și ca bariton. Cât cântă preotul din dvs și cât cântă artistul?

– Depinde de operă. Gândiți-vă că eu am trecut de la rugăciune la Scarpia, șeful Poliției, necruțător, insensibil, inuman. Preotul din mine cântă mai mult la aria lui „Nabucco” din actul al patrulea. M-a întrebat cineva, demult: „Cum cânți acolo?”. Mă consider preotul care stă în fața altarului și care cântă „Pe tine te lăudăm”. Îmi place să cânt în genunchi, ca și cum m-aș ruga. Muzica mă înalță, ard ca o lumânare pe scenă.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Ștefan Pop

„Vocea este instrumentul absolut”

* dialog cu distinsul tenor Ștefan Pop, invitat al Operei Naționale Române din Iași

Este una dintre cele mai frumoase voci din lume, un artist desăvârșit, pe care ieșenii îl vor asculta în seara de 1 aprilie la Opera Națională Română Iași (ONRI) în spectacolul „Rigoletto”, în care va interpreta rolul Ducelui de Mantua. Ștefan Pop, tenorul care numai la 23 de ani a câștigat unul dintre cele mai mari concursuri din lume, „Operalia”, organizat de Placido Domingo, a sosit la Iași. Alături de domnia sa am parcurs o parte din călătoria artistică începută la Bistrița și continuată pe marile scene ale lumii, cu opriri la Londra, Berlin, Viena, Paris, Seul, Parma, Tenerife, Rusia etc.

– Cum ați găsit Iașul?

– În primul rând, este o onoare să fiu în orașul celor șapte coline, în orașul lui Ion Creangă și al lui Mihai Eminescu, într-un teatru legendar și emblematic. După atâta timp petrecut pe scenele lumii mă bucur să vin acasă și să împărtășesc din experiența mea unui public foarte cald. Pentru mine, acasă înseamnă Opera, indiferent unde mă aflu – fie că sunt la București, la Paris, la Londra, la Parma sau oriunde am cântat. Eu cânt din suflet pentru suflet. Am găsit un Iași superb. În fiecare dimineață, când mă trezesc, privirea mi se duce către Palatul Culturii, Catedrala Mitropolitană, văd colinele și orașul în toată spendoarea lui. Trăiesc o emoție foarte specială atunci când cânt în România mea cu oameni sunt foarte buni.

– Așa se explică și prezența la Iași, în ciuda programului dvs foarte încărcat.

– Trebuie să-i mulțumesc domnului director Andrei Fermeșanu și coordonatorului artistic Florin Guzgă, Opera este norocoasă să aibă o așa echipă. Sper ca teatrul să revină acolo unde a fost odată, iar eu am venit tocmai ca să-i susțin pe ei în mod special. Îmi place mult Opera din Iași, am cântat în urmă cu șase sau șapte ani aici „Nessun Dorma” la o gală și am găsit un public extraordinar de călduros. Am fost foarte plăcut impresionat de modul în care se lucrează, de artiști, de orchestră. Totul este perfect și nu ar avea cum să fie altfel cu maestrul David Crescenzi la pupitru, cu care eu mă cunosc demult. Știe foarte bine ce înseamnă școala italiană și pune oamenii în valoare. De „Rigoletto” știam de câteva luni, am discutat și am spus că dacă va fi într-o perioadă liberă, voi veni cu mare drag. Liberă nu a fost, dar eu am venit la Iași după ce duminică am avut „Norma” la Teatro Regio di Parma, cu un casting de excepție, alături de soprana Angela Meade. „Norma” s-a montat la Parma după 21 de ani și am avut ocazia să fiu ales pentru rolul lui Pollione. Propunerea ca să vin la Iași s-a discutat la Londra, unde am cântat la Covent Garden cu Angela Gheorghiu. Am spus „Da” cu tot sufletul. Cine nu ar vrea să vină în orașul celor șapte coline? Sunteți norocoși, aș compara teatrul de la Iași cu La Fenice, principala scenă din Veneția unde a avut loc premiera piesei „Rigoletto”, în 1851. De la Iași voi pleca la Berlin.

– Cum este să cântați acasă?

– Eu am primit muzica în viața mea ca un dar divin. Cred foarte mult în Dumnezeu și știu că nimic nu este întâmplător. În momentul în care tu mergi sincer pe scenă și dai tot ce-i mai bun din tine nu are cum să iasă rău. Și chiar dacă poate pentru unii este așa, nu contează pentru că eu am oferit tot ceea ce am avut. Asta am învățat din experiența mea de 13 ani petrecută pe marile scene ale lumii, alături de artiști-mamut. Aceste cuvinte mi le-a spus și Mariella Devia, Regina belcanto, alături de care am cântat și de la care am învățat enorm. Am avut onoarea să debutez la Teatrul „San Carlo” din Napoli cu maestrul dirijor Nello Santi. Am făcut „Rigoletto” cu Papa Santi, așa cum îi spuneam noi, iar studiul cu el mi-a schimbat Universul. Am început să văd partitura cu sufletul, nu doar vizual. De la el am învățat valorizarea nuanțelor, a culorilor, punerea în lumină a personajului. Maestrul Santi a făcut o afirmație incredibilă: Fiecare notă are timpul ei.  „Rigoletto” este una dintre operele mele favorite pentru că este completă, are totul – iubire, dragoste de tată, dragoste de duce. Pentru mine, fără dragoste nimic nu există.

– Iar muzica este exact ca dragostea…

– De fiecare dată când urcăm pe scenă, și acest lucru îl pot confirma toți colegii mei, noi ne deschidem sufletul și oferim tot. Pentru mine nu există nicio diferență că sunt la Teatru Regio di Parma, la Royal Opera House din Londra, eu trăiesc la fel. Vreau să facem la Iași o producție de Rigoletto așa cum a fost scrisă de Verdi, pentru că el a muncit toată viața lui ca să ne lase tot ceea ce a avut mai bun. Este foarte important să studiem fiecare notă, fiecare accent, să aducem pe scenă fiecare trăire. Eu am devenit de curând tată și totul s-a schimbat în viața mea. Cânt de zece ori mai bine, cânt mult mai deschis pentru că am realizat că stresul pe care îl aveam înainte pe scenă era inutil.

– În „Rigoletto” intrepretați rolul Ducelui de Mantua, unul dintre cele mai dificile pentru un tenor.

– Eu am făcut rolul Ducelui de Mantua în zece teatre din Italia și nu este puțin deloc, mai ales că vorbim de țara lui Verdi. Teatrul Regio di Parma este cel mai dur ca și critic, se știe. Cine trece testul de acolo poate cânta peste tot. Să cânți cu Leo Nucci la Teatro Regio di Parma în „Rigoletto” nu e puțin, mai ales când repeți experiența. Am făcut „Rigoletto” cu Leo Nucci și anul trecut, când a semnat și regia, la Teatro Antico di Taormina, cu Placido Domingo la pupitru. A fost magistral, sunt experiențe care te schimbă, care te fac să vezi diferit partitura. Da, este unul dintre cele mai dificile roluri de tenor. De fapt, se spune că acest spectacol este un concert de tenor în sine. Experiența face diferența. Eu cânt acest rol de peste 13 ani, l-am studiat nelimitat. Ajungi la un anumit nivel în care speri că poți să te apropii de ceea ce a vrut să redea compozitorul. În Verdi, care este foarte dificil, fiecare notă are o însemnătate diferită, sunt multe accente. Eu am avut norocul să lucrez cu mestrul Nello Santi, care a fost asistentul lui Toscanini, care i-a dirijat pe Di Stefano, Pavarotti, cei mai mari tenori.

– Desăvârșirea are prețul ei.

– În 2015, când am debutat la Teatro Regio di Parma, în „La Boheme”, am descoperit unul dintre cei mai mari pianiști, Simone Savina, maestrul meu cu care lucrez de atunci fiecare rol. Ei bine, asta face diferența, ține de o bucătărie ca să spun așa, de atenția acordată fiecărei note. Am cântat „Rigoletto” la Teatro San Carlo, în 2015, iar prima dată îl cântasem în 2013, cu Nadine Sierra și cu Dmitri Aleksandrovich Hvorostovsky, un mare bariton, fie iertat. De la maestrul Nello Santi am învățat foarte mult, au fost de ajuns doar două fraze ca să-mi schimbe modul de a gândi și de a vedea cu adevărat partitura. Atunci mi-am dat seama că studiul aprofundat te face să înțelegi ce voia Verdi să spună în muzică. Lucrăm la o foaie de partitură și câte o oră!

– Aveți un succes incomensurabil, spectacole impecabile și totuși reușiți să găsiți nuanțe noi de fiecare dată într-o partitură.

– Când am cântat la Teatrul Regio di Parma, exact aceeași întrebare i-am adresat maestrului Leo Nucci: „Maestre, după 400-500 de spectacole vă mai uitați în partitură?”. Iar domnia sa mi-a răspuns: „Dragă Ștefan, acesta este secretul. Chiar dacă vei cânta un rol de o mie de ori, trebui să te uiți de fiecare dată pe partitură pentru că Verdi ce înseamnă? Înseamnă dubiu”. Niciodată nu este scris afirmativ Da, așa este, ci trebuie să te întrebi mereu cum vei aborda momentul pentru că în Verdi găsești tot de la iubire, fericire, dramă, conflicte politice, mesaje. Toate sunt foarte bine subliniate. Pe fiecare notă, Verdi pune un accent, o culoare. Veți întâlni termeni unici gen „să porți vocea”, ceea ce nu este simplu. Toate aceste detalii sunt scrise, subliniate, tu doar trebuie să fii atent. Eu avut avut norocul ca, înainte de a merge la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, să studiez vioara timp de 12 ani. Am făcut și pian, și canto. Cunosc foarte bine teoria, dar să o pui în practică este altceva. Trebuie să vezi partitura cu alți ochi la fiecare spectacol, să o descoperi cu fiecare apariție pe scenă. Vocea este cel mai sublim și sensibil instrument în același timp. Este instrumentul absolut. Noi nu o vedem, dar valorizarea ei ține de starea noastră, de buna dispoziție, de dorința de a da totul, fără a mai vorbi de studiu, care este obligatoriu și nu are limite. În noaptea de dinaintea unui spectacol, eu cânt în pat toată piesa.

– Aveți un ritual înainte de spectacol?

– Nu i-aș spune chiar ritual, dar eu așa fac. Inevitabil trebuie să trec încă o dată prin tot și dacă s-ar întâmpla doar înainte de spectacol ar fi bine, dar eu reiau și după ce cade cortina, îmi amintesc eventualele greșeli. Datorită în special experiențelor mele din Italia, unde am învațat la vecchia scuola, și pianistului meu, dar și celor de la Staatsoper Viena, Covent Garden sau Staatsoper Berlin ori de pe alte mari scene, am ajuns la nivelul la care îmi amintesc și controlez totul pe scenă. Așa trebuie să fie. În acest mod proceda Mariella Devia, pe care la început nu am înțeles-o și i-am cerut sfatul. Era foarte sensibilă și dădea totul pe scenă, iar ca să faci acest lucru trebuie să anticipezi respirația, poate zâmbetul, starea pe care trebuie să o transmiți, să stăpânești tehnica vocală, să ai grijă ca muzica să fie în armonie cu dirijorul, să cunoști mișcările. Sunt multe detalii, dar cele amintite trebuie anticipate într-o secundă. Vocea nu este un instrument precum vioara, unde este multă matematică, ci depinde foarte mult de starea cu care te încarci. Eu mă bucur de orice lucru, de zâmbetul portarului, de vocea doamnei de la machiaj, de colegii mei, de natură.

– Cum curg orele de dinaintea ridicării cortinei?

– Încerc să vorbesc cât mai puțin, totul trebuie să fie limitat. De ce? Vă dau un exemplu – fiecare om, când ajunge seara acasă, este obosit, indiferent de ce a făcut în ziua care s-a scurs. Or, noi, artiștii, intrăm pe scenă seara și trebuie să ai mare grijă ca să acumulezi energia de peste zi. Este nevoie de concentrare, de focus. În momentul în care intri în teatru trebuie să lași totul deoparte, indiferent de ce problemă ai avea, și să te dăruiești integral. Îmi amintesc de un spectacol cu „Tosca”. Înainte cu puțin timp de a intra pe scenă am primit un telefon, prin care eram anunțat că bunica ne-a părăsit și m-am întristat enorm. Am cântat ca în transă, a fost o experiență care m-a schimbat enorm, m-a maturizat, dar m-am și bucurat de trăiri, de înțelesurile pe care mi le-au adus. Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător și totul este spre binele nostru. Noi avem una dintre cele mai grele meserii.

– Meserie și artă deopotrivă

– Eu sunt convins că vocea și talentul sunt daruri de la Dumnezeu și pentru asta am o responsabilitate fără margini, să studiez și să cânt cât mai mult. Noi sacrificăm tot. În ziua spectacolului nu vorbești, la fel ca și în cea care urmează. Înainte de o premieră sunt foarte multe repetiții. Este important ca noi, toți artiștii, să fim ca o familie. Am învățat foarte mult de la Angela Gheorghiu. Noi am cântat împreună, în decembrie, „Boema”, la Teatro „Massimo” di Palermo. A fost superb, un succes enorm, apoi, în februarie, la Covent Garden, unde am cântat „Tosca”. A fost altceva! Producția a fost creată special pentru Angela Gheorghiu (în acest an se împlinesc 30 de ani de la debutul celebrei soprane în „Tosca”, la Royal Opera House – n.r). A fost un moment sublim, în care am înțeles-o cu adevărat pe marea soprană. Noi poate că părem uneori egocentrici, dar suntem foarte sensibili. Suntem foarte puri în interior.

– Ce vă place cel mai mult pe scenă?

– Să simt liniștea. În teatru, dacă reușești să captezi tot publicul, în sală se lasă o liniște deplină, iar artistul trăiește un sentiment sublim. Dacă în timp ce eu cânt și simt de parcă în sală nu ar fi nicio respirație, scopul a fost atins. Pentru câteva clipe, publicul uită de cotidian și aceasta este misiunea spectacolelor de operă sau de teatru. Pentru mine, teatrul este ca o biserică, iar partitura precum o carte de rugăciuni. Și asta de când am făcut „Rigoletto” la Teatrul „San Carlo”, când maestrul Santi a spus că trebuie „să fii umil în fața partiturii”. M-am gândit ceva timp la afirmația sa și când am înțeles-o, m-am cutremurat. Toți suntem trecători. Viața este ca un spectacol – te naști, urci pe scenă, îți joci rolul și pleci.

– Ați primit mii de aprecieri care v-au adus și momente de mândrie. Au doborât vreodată smerenia?

– Niciodată! Pe mine mă ține pe linia de plutire piatra mea de temelie de la Bistrița. Pentru mine, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu și toți avem datoria să facem cât mai mult bine. Mai mult decât să-mi dechid inima ce pot face? Nu este ușor, sunt zile și zile, spectacole și spectacole, presiuni. Ai o mare responsabilitate. În Italia, criticii mă compară cu Luciano Pavarotti, care este idolul meu, este adevărat, dar responsabilitatea este de două ori mai mare. O notă dacă greșești, cel puțin la Teatrul Regio di Parma, vă pot garanta că nu este bine. „Loggioniștii” (un grup de pasionați ai muzicii care atrag atenția în mod zgomotos atunci când consideră că o arie nu este cântată corect – n.r.) te sancționează instantaneu. Acolo, publicul merge cu partitura la teatru!

– Ați avut și temeri?

– Sunt și astfel de trăiri, nu are cum să nu fie. Nu ai cum să nu te gândești, și acum îmi vine în minte Royal Opera House, că înaintea ta au fost niște titani. Spre exemplu, pe 2 mai 2000, Pavarotti a cântat ultimul spectacol de „Tosca” la Londra. Când vezi fotografiile sale acolo nu ai cum să nu te întrebi dacă oare ești pregătit pentru acel moment? Faci o Sfântă Cruce și te duci cu încredere pe scenă, iar în cazul meu, succesul a fost mai mare decât mă așteptam. Incredibil ce mare putere are sinceritatea. Suntem înconjurați de provocări, dar trebui să le faci față. Viața este scurtă și trebuie să o trăiești în sinceritate.

– Ați cântat mult în „Rigoletto”. Când ați debutat cu rolul Ducelui de Mantua?

– Se întâmpla la Seul, în 2011, alături de Elena Moșuc, o diva assoluta pentru mine. Aveam 23 de ani și am debutat într-o sală de 3.500 de locuri. Eram un pic inconștient cred, dar m-au ajutat foarte mult tinerețea, buna creștere de acasă, credința în Dumnezeu. M-am dus cu încredere și am cântat, ca și acum, din suflet. Acum, după 13 ani, cânt la fel, singura diferență fiind faptul că am studiat enorm în Italia, țara operei. Trebuie să ajungi să gândești ca un italian, să mănânci ca ei, să te plimbi prin locurile lor. Dacă vreți o rețetă de succes, este important să lucrezi cu cât mai mulți maeștri italieni, dirijori, pianiști. Noi avem o școală de cânt românească foarte bună, cu tradiție, dar este foarte bine să studiezi în Italia.

Când mă uit în urmă, pot spune că sunt mulțumit. Visul meu este să fac tot repertoriul verdian.

– Asemuiți partitura cu o carte de rugăciuni. Ați simțit ajutorul Divinității pe scenă?

– Tot timpul! Vorbind de umilință, cred că nu merit atâta dar cât am, e clar că vine de undeva și atunci am o responsabilitate directă pentru public. Eu trebuie să bucur suflete. Publicul nu știe ce se întâmplă cu adevărat pe scenă și cât de greu este. Oamenii vin să vadă un spectacol, să vadă personaje, pe Ducele de Mantua, pe Gilda, pe Rigoletto, vor să se bucure. Eu sunt un norocos că fac muzică și că slujesc arta cu voia lui Dumnezeu.

A consemnat Maura ANGHEL

Născut în Bistriţa, având o pregătire muzicală puternică după studiul viorii timp de doisprezece ani, Ştefan Pop a absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” (catedra de canto) din Cluj Napoca.

 După ce a câștigat majoritatea concursurilor naționale de canto, în anul 2008, la vârsta de 21 de ani, a debutat în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’Amore” de Gaetano Donizetti pe scena Operei Naționale Române din Timișoara și în opera „Il Matrimonio Segretto” de Domenico Cimarosa la Opera Maghiară din Cluj- Napoca. În martie 2009 a fost invitat să cânte la premiera mondială a lucrării „Colinda balada op. 46″ de Gyorgy Kurtag alături de Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj Napoca. Debutul său internațional, spectaculos, a avut loc în luna decembrie a anului 2009 la vârsta de doar 22 de ani, cu rolul Alfredo din opera „La Traviata” de Giuseppe Verdi la „Teatro dell’Opera” din Roma în celebra producție regizată de Franco Zeffirelli. Curând a urmat debutul la Opera Națională Greacă, tot în opera „La Traviata”.

La 23 de ani, în 2010, a câștigat două dintre cele mai importante concursuri internaționale de canto la doar șapte zile diferență, pe două continente diferite: Operalia, găzduită de „Teatro alla Scala” din Milano sub atenta îndrumare a maestrului Placido Domingo, unde a fost printre puținii concurenți din întreaga istorie a concursului care au câștigat două premii în aceeași seară, premiul I și premiul publicului și „6th International Music Competition” din Seul, unde a câștigat premiul I.

După ce a câștigat Operalia, Stefan Pop a debutat la „Teatro Verdi” din Trieste (2010) în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’amore” și la Opera de Stat din Hamburg (2011) iar la Opera de Stat din Viena(2011), sub bagheta lui Evelino Pido, a debutat cu rolul Elvino din opera „La Sonnambula” de Vincenzo Bellini. Tot în anul 2011 a debutat la Opera din Zürich cu rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Verdi sub bagheta lui Daniele Gatti și la Seul cu rolul Ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi. În februarie 2012, Stefan Pop și-a făcut prima apariție pe scena Operei Naționale din Paris cu rolul Ducelui de Mantua iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Opera Regală „Covent Garden” din Londra cu rolul  Nemorino. Tot în anul 2012 a fost invitat de către Placido Domingo să cânte la „Gala câștigătorilor Operalia” la Opera Regală „Covent Garden” din Londra.

În 2011 și 2012, Stefan Pop a fost invitat la patru dintre concertele Angelei Gheorghiu în Orientul Îndepărtat (Seul și Shanghai) și Orientul Mijlociu (Oman) fiind foarte bine primit de public.

Anul 2013 a adus debutul la Teatrul Bolșoi din Moscova în rolul lui Alfredo și, de asemenea, debutul în rolul titular din opera Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București. A fost un spectacol de mare succes, urmat la scurt timp de alte spectacole cu acest titlu la Opera din Rijeka (Croația, martie 2014) și „Hong Kong Cultural Center” (mai 2014). Tot în 2013, Stefan Pop a fost invitat de către Placido Domingo să cânte împreună în Gala Verdi-Wagner de la Arena din Verona sub bagheta lui Daniel Oren.

În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo, în varianta de concert a operei „La Boheme” de Giacomo Puccini , la „Salle Pleyel” din Paris, alături de Patrizia Cioffi (Mimi). Mai târziu, în august 2014, a debutat și în rolul cântărețului italian din opera „Der Rosenkavalier” de Richard Strauss la renumitul Festival de la Salzburg, spectacol disponibil și pe DVD. Tot în 2014 a cântat în „La Traviata” la Opera Menorca alături de Leo Nucci și Norah Amselem.. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart la Opera „Bastille” din Paris, alături de o distribuție de excepție, sub bagheta lui Alain Altinoglu. A participat la două festivaluri importante de operă, Festivalul Menuhin din Gstaad, Elveția, în rolul Don Ottavio din opera Don Giovanni (alături de Tatiana Lisnic și Erwin Schrott) și la Festivalul George Enescu de la București, într-un concert în aer liber condus de David Crescenzi. În noiembrie 2015 i s-a oferit titlul de cetățean de onoare al orașului natal, Bistrița.

Stefan Pop a evoluat alături de câțiva dintre cei mai importanți cântăreți de operă: Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Elena Mosuc, Krassimira Stoyanova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Nino Machaidze, Ailyn Perez, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura , Thomas Hampson, Erwin Schrott, sub bagheta lui Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Fabio Luisi, Antonio Pappano, Paolo Longo, Alain Antinoglu, Pablo Heras-Casado, Antonino Fogliani, Nello Santi și Luciano di Martino printre alții. Angajamentele sale viitoare includ Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti la Festivalul Müpa din Budapesta și la Opera din Tenerife, ”La Bohème” la Teatrul din Palermo, Tosca la Opera Regală ”Covent Garden”.

„D-ale Carnavalului”, un spectacol de elită oferit ieșenilor

„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele lui Caragiale?”

Să fi știut nenea Iancu ce succes va avea, peste ani, comedia „D-ale Carnavalului” le-ar fi șfichiuit câteva vorbe de la obraz celor care au fluierat-o atunci când a scos-o pe scenă pentru prima oară. Se întâmpla la un început de primăvară, în 1885, pe scena Teatrului Național București (TNB). De fapt, comedia fusese scrisă pentru un concurs organizat de TNB, pe care autorul l-a câștigat. Premiera a fost un insucces, din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatice D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România Liberă. Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei. A fost nevoie de explicațiile lui Titu Maiorescu, oferite la scurt timp într-un articol publicat în revista „Convorbiri literare”, prin care lămurea relația etic-estetic. „Există aceste tipuri în lumea noastră? Sunt adevărate aceste situații? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem doar să ni le prezinte în mod artistic, iar valoarea lor morală este afară din chestie”, scria Maiorescu, consolidând astfel prestigiul celui ce avea să devină cel mai mare dramaturg român.

„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale?”

Peste ani, comedia a fost ecranizată și pusă în scenă de foarte multe ori, chiar și dansată! Marele Caragiale a fost omagiat prin mișcare încă din 2002. Primul artist care a avut curajul să-i transpună coregrafic opera a fost Adina Cezar, care a adus pe scenă spectacolul „La douășpe trecute fix”. Zece ani mai târziu, Gigi Căciuleanu a propus un teatru coregrafic în „D’ale noastre” pe scena Teatrului Național din București. În același an, Ioan Tugearu a pus în scenă spectacolul de teatru-dans„D’ale Carnavalului”, la Opera Națională Română din Iași (ONRI). Din păcate, s-a jucat foarte puțin, apoi a fost lăsat deoparte. Asta până nu demult când s-a decis că Anul „Caragiale” merită un omagiu de elită oferit de balerinii Operei Naționale Române Iași. O contribuție deosebită pentru readucerea acestui savuros spectacol pe scena ieșeană aparține Cristinei Todi, care, pe lângă meticuloasa coordonare coregrafică a balerinilor, s-a implicat și în pregătirea textului.

„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale? Eu văd dansul peste tot – în natură, când se mișcă frunzele copacilor, când adie vântul, în mersul oamenilor. Fiecare are dinamica lui, ritmul lui, gândurile lui. Peste tot este dans. Am plecat de la dorința unui omagiu oferit marelui scriitor. Știam de spectacolul De-ale Carnavalului, știam că, din păcate, a fost lăsat uitării. Eu am lucrat cu maestrul Ioan Tugearu, știu ce spectacole face și am dorit să reluăm acest spectacol pentru că abandonarea lui ar fi fost un sacrilegiu nu atât pentru arta coregrafică, dar mai ales pentru public. Este un spectacol de elită, de reală calitate, de mare rafinament artistic. Eu m-am îndrăgostit de el, este fabulos. Cum să privezi publicul  de o așa încântare?”, a spus Cristina Todi, coordonatorul Corpului de Balet al ONRI. 

Dans de excepție și umor rafinat

Reprezentația aduce multe noutăți față de producția din 2012. S-a lucrat cu atenție la fiecare detaliu, balerinii nu doar dansează, ci au și replici, pe scenă se râde, se plânge, totul te încântă. Apoi, aduce o distribuție nouă. „Din spectacolul din 2012 mai avem doar patru interpreți, restul sunt artiști noi. Este un spectacol proaspăt cu o trupă nouă, care aduce mai mult dinamism, inclusiv în dialog, și o altă trăire”, a completat Cristina Todi.

În spectacol vor intra cei 23 de balerini ai ansamblului, 7 balerini soliști, 19 colaboratori dintre care mulți sunt de peste hotare din Ucraina, Slovenia, Bulgaria, Italia, Japonia, „avem o trupă internațională”. Publicul va putea admira și măiestria unor studenți de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și a unor elevi de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Misiunea elevilor este foarte importantă și nu doar pentru că vor dansa pe scena Operei, ci și prin faptul că, pe lângă repetiții, ei trebuie să facă față și cerințelor din sălile de clasă. „Ei au nevoie de o cultură generală foarte bine pusă la punct. Un balerin trebuie să fie deștept. Cultura și educația rafinată își pun amprenta în dans”, a atras atenția Cristina Todi, care va urca pe scenă alături de balerini. Domnia sa a recunoscut că fiecare revenire la rampă este plină de emoții, trăiri pe care le simte  profesorul și coordonatorul Corpului de balet. În spatele tuturor rolurilor și personajelor este Omul Cristina Todi, care iubește dansul cu toată ființa sa: „Sunt recunoscătoare că fac parte din acest sistem, sunt o norocoasă că pot să fac ceea ce iubesc. Meseria mi-a fost alături mereu, nu am cum să n-o iubesc. Mă așteaptă oricând, oricum”.

Clovni, dans ţigănesc, charleston, polka și cadril se îmbină cu umorul rafinat de interpretarea soliștilor Cătălin Ailiesei (Nae), Roua Spătărescu (Mița), Monica Ailiesei (Didina), Ștefan Popa (Iordache), Alexandru Radu (Pampon), Bogdan Tuluc (Crăcănel), Dumitru Buzincu (Catindatul), Vlad Mărculescu (Bețivul), Viviana Olaru, Dragoș Sabaiduc, Adrian Ionescu și a întregului corp de balet, care punctează magnific stările conflictuale și latura comico-dramatică a personajelor.
Vă așteptăm cu bucurie la acest spectacol joi, 31 martie 2022, ora 18:30, pe scena Operei Naționale Române din Iași!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu solista de balet Roua Spătărescu

„În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere”

* dialog cu solista de balet Roua Cornelia Spătărescu, de la Opera Națională Română Iași

– De cât timp dansați? Care a fost momentul în care ați știu că veți deveni balerină?

„Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva trăiri aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine”, spune balerina Roua Cornelia Spătărescu, alături de care am am aflat cum este viața trăită pe poante.

– De când dansați?

– Dansez dintotdeauna, încă de când am făcut primii pași… Îmi plăcea muzica, mai ales cea clasică, iar balerină mi-a fost predestinat să fiu… Nici nu se putea altfel, fiind fiica lui Vasile Răuț, solist al primei trupe de balet a ONRI și unul dintre fondatorii Secției de coregrafie a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”  din Iași. Mereu am fost în conexiune permanentă cu lumea artistică, mai ales cu cea a baletului

– Care a fost primul spectacol și ce rol ați avut?

–  Zâmbind, îmi amintesc cu drag de momentul în care am pășit pentru prima dată pe scenă, clipe care m-au marcat ca viitor artist – eram  copilul de cinci ani al Madamei Butterfly, celebra operă a lui Puccini, în care protagonistă era distinsa doamna Adriana Severin. Mi-a rămas întipărită imaginea chimonoului negru cu stele aurii și strălucirea pumnalului din recuzită, detalii care m-au făcut să plâng în hohote ore… Cred că acesta a fost momentul decisiv al definirii vocației mele.

– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și cum a continuat acest parteneriat minunat?

 – Colaborarea mea cu Opera din Iași a început încă de pe băncile școlii. Ca și în prezent, trupa de balet a Operei își completa distribuția pentru spectacolele mari cu elevii Colegiului de Artă. Astfel, am avut onoarea să fiu selectată, pe când eram în clasa a X-a, pentru spectacolul „Lacul Lebedelor”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu. Au urmat și alte spectacole precum „Romeo și Julieta”, „Esmeralda”, „Spărgătorul de nuci”, „Giselle”.

– Ce a urmat? Care sunt spectacolele de suflet?

– Tinerețea, curiozitatea, dorința de împlinire profesională mi-au călăuzit pașii după absolvirea cursurilor liceale spre Constanța, iar de acolo mult, mult mai departe, tocmai în Slovenia, în Maribor, orașul meu de suflet, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri și experiențe profesionale. Acolo m-am format ca om, ca artist, ca dansatoare complexă. Maribor este orașul de care mă leagă onorabila colaborare și amiciție cu Edward Clug în montările căruia am avut marea bucurie să-mi aduc modesta contribuție. Aceste montări m-au introdus în Marea lume a dansului contemporan și a teatrului-dans: ,,Arhitectura tăcerii” pe muzica Requiemului  lui Mozart, „Noaptea Valpurgiei” din ,,Faust” de Gounod, „Lacrimas”. O montare dragă mie este „Zorba grecul”, în montarea lui Lorca Massine, pe muzica lui Mikis Teodorakis, spectacolul cu care am făcut înconjurul lumii cu multe  reprezentații. Nu pot să uit „Balkan projekt” a lui Jiri Kylian, unul dintre cei mai mari dansatori contemporani. Am fost selectată să dansez alături de cei mai minunați artiști din toată regiunea balcanică. A fost, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase experiențe de viață și profesionale pe care le-am trăit ca balerină, ca dansatoare, ca artistă, ca novice în arta actorului.

Da, o jumătate din mine este strâns legată de Maribor și de repertoriul contemporan, iar cealaltă jumătate de orașul meu natal și de repertoriul clasic.

– Cu ce gânduri ați revenit la Iași?

– Am revenit pe scena Operei din Iași cu dor, cu bucurie cu mare emoție, cu o oarecare reținere, poate chiar teamă. Nu am plecat de pe meleagurile natale cu gândul să ajung solistă, să ajung mare și nici nu mi-am permis să visez că voi interpreta un rol principal chiar pe aceeași scenă ca tatăl meu.

–  Așa a început o nouă etapă frumoasă, care v-a adus multe roluri. Care au fost cele mai dragi?

– Ajunsă la Iași, în plină maturitate profesională, am primit șansa din partea coordonatorilor ansamblului de balet și coregrafilor invitați să abordez diferite tipuri de personaje care mi-au fost în egală măsură de dragi. Este vorba despre Clara din „Spărgătorul de nuci”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu, Lise din „La fille mal gardee” a maestrului Mihai Babuska, „Anotimpurile” de Vivaldi, a doamnei Roxana Colceag, Giselle și Mirtha în „Giselle”, adaptare după coregrafia clasică rusă de Mihail Motovilov. Nu în ultimul rând, trebuie amintită și îndelungata colaborare cu marele maestru Ioan Tugearu, ale cărui partituri coregrafice au fost o permanentă provocare – „Nunta însângerată”, „Logodnica”, „Carmina Burana”, (Omnia), „D’ale carnavalului” (Mița Baston).

Ofertante îmi sunt și rolurile negative și cele de compoziție pe care încă nu le-am gustat și a căror provocare o aștept cu nerăbdare… Copil fiind visam la rolul Julietei, dar acum mă văd mai degrabă o Carabosse din „Frumoasa adormită”.

– Cum este viața unei balerine? La ce renunțați pentru dans?

–  Baletul impune o rutină zilnică, o anumită disciplină și mult echilibru, studiu, alimentație calitativă, nu și cantitativă, și bineînțeles odihnă. Ca și sportivii de performanță, balerinii sunt în permanentă relație cu propriul corp, ascultăm de propriul corp, oferindu-i ceea ce are nevoie la momentul potrivit. Personal, recunosc că mai fac excese din când în când pentru că tentația este mare când vine vorba de mâncarea tradițional românească așa, „ca la mama acasă”.  Sunt o persoană retrasă. Când nu dansez, mă bucur de copiii mei, de soțul meu și de familie. Prezența lor mă încarcă și mă motivează.

– Ce simțiți în momentul în care dansați? Ce v-a adus dansul în viață?

– Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva cuvinte aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine. Când devine conștientă, începi să-ți îndrepți atenția asupra posturii, a respirației, a tuturor senzațiilor interioare pe care încerci să le transformi conștient sau instinctual în pași, gesturi sau în stări. În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere. „Dansatorii sunt atleții lui Dumnezeu”, spunea Einstein, iar eu sunt total de acord cu această idee!

A consemnat Maura ANGHEL

„Don Pasquale”, un regal aniversar al debuturilor valoroase

„Un spectacol ce a durat ca o clipă sau invers”, a spus basul Andrei Yvan la finalul operei „Don Pasquale”, oferită ieșenilor de Ziua Fericirii. Spectacolul, impecabil pus în scenă de artiștii Operei Naționale Române Iași (ONRI), a marcat și o serie de aniversări, toate legate de debuturi. „Spectacolul a avut o însemnătatea specială pentru mine. În luna martie 2002, debutam pe scena Operei Naționale Române din Cluj cu Don Pasquale”, a rememorat apreciatul dirijor Vladimir Lungu momentele de început ale carierei sale.

Pentru basul Andrei Yvan, spectacolul îndeplung aplaudat de public i-a adus încă un debut. „Am trăit momente magice o dată cu debutul meu în rolul lui Don Pasquale, alături de dragii, frumoșii, puternicii, talentații și minunați mei colegi, îndrumați de bagheta Marelui Maestru Vladimir Lungu, acompaniați de acuratețea muzicală a Orchestrei si a Corului Operei Naționale Române din Iași, cu o concepție deosebită a regizorului Victor Zaharia. Totodată este și o mare bucurie de a sărbători cei 10 ani de la debutul meu oficial pe scenă, care a avut loc la Opera Națională din Cluj, oraș în care mi-am absolvit studiile muzicale, am crescut si m-am dezvoltat. Vă mulțumesc enorm tuturor!!! Maestrului meu Marius Vlad, tuturor colegilor și profesorilor mei din Cluj, vă sunt tuturor foarte recunoscător!!!Sunteți și veți rămâne mereu în inima mea! Felicitări din tot sufletul meu tuturor colegilor mei minunați de la toate compartimentele Operei pentru minunatul spectacol”, a spus adăugat Andrei Yvan.

„Mulțumesc”, de Ziua Fericirii

„Ziua fericirii” a fost pentru mulți artiști despre „Don Pasquale” și despre „Mulțumesc!!!”. „Felicitări și un Mare mulțumesc tuturor celor ce au contribuit la realizarea acestui spectacol pe scenă și din culise. Sunt mulți!!! Mulțumim Victor Zaharia pentru felul în care ne-ai unit cu bucurie în această producție, maestrului dirijor Vladimir Lungu pentru conducerea precisă și cu aplomb! Felicitări minunaților parteneri de scenă. Andrei Yvan, ce debut!!! Bravo!! Alexandru Constantin, ca de fiecare dată, formidabil. Stefan von Korch, mulțumim pentru promptitudine! Simpaticii Iulia Zamfirache, Gabriel Doru și Cătălin Berea, corul și orchestra, ați fost minunați! Mulțumim publicului nostru drag, care ne-a copleșit cu aplauze!! A fost emoționant să vedem, după atâta timp, sala plină! Cum să nu fii fericit și recunoscător!!??”, a fost mesajul sopranei Gristina Grigoraș, îndelung aplaudată în rolul Norinei.

În lumea incredibilei muzici a lui Donizetti

Publicul a făcut o largă reverență artiștilor, care însă o dată și-au dovedit profesionalismul. În lumea incredibilei muzici a lui Donizetti și a încântării, prin spectacolul unei reușite superbe, „Don Pasquale”, în regia lui Victor Zaharia, a fost o surpriză minunată. „Remarc încă o data detaliile prețioase care fac demnă de o mare scena aceasta producție. Azi, la debutul in rolul titular, Andrei Yvan a adăugat carate întregului, cu vocea sa frumoasa, Cristina Grigoraș a fost adorabilă, Alexandru Constantin neîntrecut, iar corul în mare formă și jovialitate! Să nu trec cu vederea ceva — mi-am dat seama ca Victor a făcut o parte consistentă regiei Corului (et pour cause!), cu desene gândite îndelung, skepsis în mișcări, elegantă dispoziție și dinamică rafinată, o voi numi justiția corului! Dirijorii, Manuel Giugula pentru cor și Vladimir Lungu la pupitrul orchestrei, au fost la înălțime. Pantomima lui Gabriel Doru e irezistibilă și îl felicit cu toată bucuria! În rolul lui Ernesto, tenorul clujean Stefan Korch, invitat, a fost chemat să-i țină locul lui Andrei Fermeșanu (managerul interimar al ONRI – n.r.). Lipsa sa din spectacol este colosală, pentru publicul lui captiv, în care mă prenumăr. A fost însă la prora acestui minunat eveniment, care i-a adus în sală invitații de inimă, pe mult încercații semeni din Ucraina. Bravisssimi tutti, oameni dragi și nespus de frumoși!”, a fost mesajul prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu (Facultatea de Litere a UAIC), unul dintre ieșenii nelipsiți de la spectacolele ONRI.

Reprezentația a avut premiera anul trecut, după o absență de 15 ani, și a fost foarte bine primit de public. Cât despre reașezarea lui pe afiș, titlul a fost ales de maestrul dirijor David Crescenzi, de comun acord cu tenorul Andrei Fermeșanu, pe atunci coordonatorul artistic al Operei. „Andrei Fermeșanu mi-a propus acest proiect. Publicul din Iași cred că își dorea foarte mult o comedie, care să se potrivească felului nostru vesel de a fi, al moldovenilor. După ultima perioadă, mai ales, era mare nevoie de un spectacol luminos, care să ne aducă tuturor un zâmbet pe buze. Așa încât acest titlu a fost programat la momentul perfect”, spunea, la momentul premierei, regizorul Victor Zaharia.

Don Pasquale este o operă bufă în trei acte de Gaetano Donizetti, după un libret de Michele Accursi și Giacomo Ruffini. Premiera operei a avut loc pe 3 ianuarie 1843, la Teatrul Italian din Paris.

Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Adorján Pataki

„Sunt un om al naturii și al muzicii”

* dialog cu tenorul Adorján Pataki, de la Opera Maghiară din Cluj

Publicul iubitor de muzică a fost așteptat în această seară la o nouă reprezentație a operei „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, un spectacol cu două distribuții de talie internațională, prima având loc pe 16 martie. Pe scenă au urcat soprana Manuela Barna-Ipate (Violetta Valery), tenorul Adorjan Pataki (Alfredo Germont, invitat), baritonul Șandor Balla (Giorgio Germnont, invitat), Florentina-Irina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brîndușa Moțoc (Annina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d’Obigny), Florin Roman (Giuseppe), Octavian Ionescu (Grădinarul),  Ivan Dikusar (Bucătaru) și Viviana Olaru (Fata lui Giorgio Germont), dar și corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijorul corului este Manuel Giugula, iar coordonator coregrafic Cristina Todi. Am discutat cu tenorul Adorjan Pataki, de la Opera Maghiară din Cluj, despre operă și despre drumul care i-a adus o carieră frumoasă, completată și cu roluri la Iași.

– În această seară, publicul v-a putut urmări în „La Traviata”, alături de artiști de la Opera Națională Română din Iași. Ce v-a atras în capitala Moldovei?

– Am răspuns unei invitații lansate de către direcțiunea operei. M-a atras foarte mult propunerea mai ales că nu era pentru prima oară când făceam o astfel de călătorie. Am mai fost la Iași, însă cântasem în două gale câte o arie (Adorjan Pataki fiind premiat, în 2019, în cadrul Galei Operelor Naționale — n.r.). Mi-au plăcut orchestra și modul în care se face muzică aici. Am cunoscut mulți artiști, colegi de scenă și mi-am dorit să revin la Iași, să cânt într-un spectacol, și iată-mă aici. Colaborarea a fost foarte frumoasă, mi-a făcut o deosebită plăcere să cânt cu Manuela Barna-Ipate, soprana care va interpreta rolul principal. Iașul mi-a lăsat o impresie frumoasă și sper că voi mai colabora cu artiștii, că vom avea timp să legăm prietenii, dar și pentru a face schimb de experiență.

– Ați fost aplaudat de multe ori în rolul lui Alfredo Germont, din cunoscuta operă „La Traviata”. Ce amintiri vă leagă de el? Ce vă place la opera lui Verdi?

– Rolul lui Alfredo l-am interpretat pentru prima oară la Opera Națională din Cluj, apoi am făcut regii în multe opere și teatre din țară, dar și din străinătate. Este provocator, îmi place mult. Eu, ca și artist, apreciez mulți compozitori, însă îmi place foarte mult Giuseppe Verdi. Este compozitul meu de suflet, ador mai ales lucrările scrise în ultima parte a vieții sale. Am cântat multe din aceste piese, mai puțin „Otello”, iar vocea mea se regăsește în roluri semnate de Verdi. Acum, uitându-mă peste timp, cred că am făcut peste 11 roluri.

– Și dacă tot am întors albumul carierei la primele file, cum ați ales calea muzicii? E o întrebare pe care o adresez multor artiști ca o invitație la o călătorie care deschide mereu lumea artei.

-Eu am urmat Liceul Teologic Reformat din Cluj și am fost atras de muzică încă de pe când eram elev. Dorind să cunosc mai multe detalii, am luat ore de teorie muzicală, de pian. Când eram elev în clasa a XII-a m-am apropiat de canto la sugestia dirijorului corului, Arpad Szekely, care a fost și directorul liceului. El m-a îndrumat. Mi-a ascultat vocea și mi-a recomandat să mă orientez către cariera de tenor. Am urmat Conservatoul „Gheorghe Dima” din Cluj, inițial la secția Pedagogie, apoi am trecut la Canto Clasic.

– Un prim pas spre studiul cu maeștrii care v-au conturat viitorul.

– Așa este, am studiat, la început, cu maestrul Marius Vlad Budoiu, un foarte bun profesor, care acum îmi este un prieten foarte bun. El mi-a dat startul și mi-a arătat primele taine ale cântului. După Conservator am lucrat și cu alți maeștri pentru a-mi verifica și consolida vocea. Cântărețul are mereu nevoie de o a treia ureche care, pentru mine, aceasta este Alexandru Agache.

– Ce v-a adus muzica? Dvs ce i-ați dăruit?

– Muzica mi-a adus o carieră, bucuria de a cânta, de a fi alături de artiști și de public. Am avut o surpriză foarte plăcută în Ungaria, la Miskolc. În urmă cu trei ani, la opera din acel oraș a avut loc o premieră cu spectacolul „Don Carlos”, de Giuseppe Verdi. Rolul nu este foarte expus fiindcă nu are o arie propriu-zisă, însă pe mine m-a încântat enorm, mi-a venit ca o mănușă. Eu am fost foarte mulțumit de arta mea. Am simțit apreciere atât din partea publicului, cât și a colegilor mei.  Este unul dintre rolurile mele preferate.

– La ce rol visați și pe ce scenă?

– M-am pregătit foarte bine pentru un rol pe care mi l-am dorit foarte mult și am fost foarte aproape de a-l interpreta pe scena din Budapesta, însă a fost scos din program. Este vorba despre rolul Enzo Grimaldi, din opera „La Gioconda”, de Amilcare Ponchielli. M-am pregătit foarte mult și sper să am ocazia să-l cânt în următorii ani.

– Ce face tenorul Adorjan Pataki atunci când nu este pe scenă?

– Eu am mai multe pasiuni, depinde de anotimp. Iarna sunt la schi de tură sau pur și simplu la schi, cu familia. Vara sunt cu bicicleta în munți. Sunt un om al naturii și al muzicii.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu baritonul Sandor Balla

„Opera este mai mult o pasiune decât un loc de muncă. Muzica este mereu o plăcere și o oglindire a sufletului”

* dialog cu baritonul Sandor Balla, de la Opera Maghiară din Cluj

După un spectacol superb care a umplut de aplauze sala mare a Operei Naționale Române din Iași (ONRI), publicul este invitat, în această seară, de la ora 18:30, la o nouă reprezentație a operei „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, care îl are ca invitat pe baritonul Sandor Balla, de la Opera Maghiară din Cluj. Cunoscut de altfel ieșenilor, baritonul cu voce de tunet, așa cum a fost caracterizat de mulți critici, a refăcut, într-un scurt dialog, călătoria care l-a legat de Iași în urmă cu cinci ani cu același rol, tot în „La Traviata”. Alături de domnia sa, pe scenă vor urca soprana Manuela Barna-Ipate (Violetta Valery), Adorjan Pataki (Alfredo Germont, invitat), Florentina-Irina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brîndușa Moțoc (Annina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d’Obigny), Florin Roman (Giuseppe), Octavian Ionescu (Grădinarul),  Ivan Dikusar (Bucătaru) și Viviana Olaru (Fata lui Giorgio Germont), dar și corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijorul corului va fi Manuel Giugula, iar coordonator coregrafic – Cristina Todi. Am discutat cu Sandor Balla despre Iași, despre muzică și despre dorința sa de a se dărui total artei care i-a deschis scenele filarmonicilor și operelor din România, dar și din multe alte țări.

– Cu ce gânduri  la Iași? Cum ați regăsit Opera și artiștii ei?

– Prima dată am fost invitat la Iași în 2017 de către doamna Beatrice Rancea la un spectacol „La Traviata”, aceeași operă superbă de Giuseppe Verdi în care voi cânta în această seară. Am găsit un colectiv foarte bine închegat, un colectiv tânăr, foarte bine pregătit profesional. De atunci am colaborat foarte bine și a fost mereu o plăcere să revin la Iași.

– Ce vă place la rolul interpretat la Iași?

– Prima dată l-am cântat la Opera din Craiova și de atunci mi-a rămas, ca și multe altele, lipit de suflet. Fiind și eu tată de băiat, a fost o provocare foarte interesantă atât vocal, cât și interpretativ.

– Dacă am vorbit de călătorie în lumea artei, v-aș oferi un bilet spre trecut, cu oprire la prima stație…

– La început a fost pianul, instrument căruia m-am dedicat destul de mult, până când am descoperit clarinetul. Nu a fost vorba de trădare, ci de o nouă pasiune pe care mi-am consolidat-o cu studii universitare. Am absolvit Conservatorul din Brașov, am devenit clarinetist, am cântat în orchestre. Eu iubesc muzica, îmi plac și instrumentele, dar și cântul vocal căruia m-am dedicat la un moment dat. Mi-am dorit să cânt și nu oricum, ci cu studii așa că am urmat o a doua facultate, la Conservatorul „Gheorghe Dima”la Cluj, unde am absolvit Canto. Am cântat în cor, în orchestră și încet, încet am ajuns pe un drum de pe care a trebuit să las clarinetul de o parte și să mă axez mai mult pe cântul vocal.

Îmi place enorm să cânt. Pentru mine este mai mult o pasiune decât un loc de muncă. Muzica este mereu o plăcere și o oglindire a sufletului.

– Cărei opere și cărui compozitor v-ați dedicat mai mult?

– Fiecare apariție pe scenă, fiecare operă și fiecare rol au farmecul și frumusețea lor. Nu am un compozitor preferat, cât despre roluri, au fost multe și tuturor m-am dedicat cu aceeași ardoare. Îmi place să cânt orice gen în care regăsesc un sens și care mă ajută să cresc ca și artist.

Nu pot să zic că am avut un spectacol mai solicitant. Fiecare are provocările sale, la fel și fiecare rol. Pentru mine, cea mai interesantă experiență profesională a fost anul trecut, la Opera Română din Cluj, când a trebuit să interpretez rolul lui „Rigoletto”. Domnul director mi-a trimis un mesaj pe la ora 13 că s-a îmbolnăvit și că la ora 19 este spectacolul în care urma să urc pe scenă. Eu nu mai cântasem rolul din martie, ultima oară îl făcusem aici la Iași, iar regia nu o cunoșteam deloc. Eu eram la Târgu Mureș când am primit mesajul. Am urcat în mașină, am ajuns la Cluj, m-am pregătit cu pianista, apoi am urcat pe scenă și am cântat. A fost o mare provocare atât personală, cât și profesională, dar zarurile fuseseră norocos aruncate și am făcut față. Și-au spus cuvântul pregătirea și experiența mea profesională dovedite inclusiv la Iași, unde cântasem în „Rigoletto”. Ca artist, m-am simțit foarte bine, am dat totul și am primit răsplata publicului, cel care ne arată mereu cât am fost de buni.

– Atunci când vă gândiți la viitor, partitura cărui rol râvnit începe să ruleze în minte?

– Nu visez la niciunul în mod special. Încerc să găsesc frumusețe și să descoper personajul din fiecare operă nouă. Las muzica să mă conducă, să-mi vorbească, să mă inspire pentru ca eu să-mi pot pune amprenta personală. În general, toți artiștii lirici visează, la început de carieră, să ajungă pe marile scene ale lumii, să aibă roluri grandioase, să fie apreciați, dar eu nu am plecat la drum cu această premisă. Am ales o cale mai relaxată. Eu știu că tot ceea ce este al meu e pus deoparte și încerc să fac o carieră frumoasă cu demnitate, fără compromisuri. Am parcurs un drum destul de frumos, am cântat în toate filarmonicile și operele din România, dar și foarte mult peste hotare. Accept cu drag orice provocare. În rest, încerc să mă bucur de micile plăceri ale vieții, mai ales în aceste vremuri destul de tulburi, să mă gândesc cu entuziasm și cu o atitudine pozitivă la viitor.

Baritonul Sandor Balla este licențiat al Facultățții de Muzică din Brașov, Secția clarinet (prof Daniel Theodoru) și absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima Cluj”Napoca, Secția canto (prof Alexandru Fărcaș). Din 2011 este solist la Opera Maghiară din Cluj Napoca. Alături de spectacole de operă, a susținut concerte de arii și lieduri în Austria, Franța, Spania, Statele Unite, Ungaria. A colaborat cu dirijori celebri – Misa Katz, Cristian Mandeal, Marius Hristescu, Alexandru Iosub, Florian George Zamfir, Emil Maxim, Horváth József, Florentin Mihăescu, Leonard Dumitriu, Jankó Zsolt.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Florin Guzgă

„Există o forță Divină care te inspiră și te ajută să dai mai departe, prin cânt, din ceea ce ai primit”

* dialog cu tenorul Florin Guzgă, coordonatorul artistic al ONRI

Opera Națională Română din Iași prezintă în această seară, începând cu orele 18:30, un nou spectacol „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, aflată pe lista noilor producții ale instituției de cultură. Distribuțiile sunt de nivel internațional, prima seară oferind o diversitate a vocilor și personalităților care vor fi în rolurile principale: renumita soprană Rodica Vică, sosită de la Viena, și apreciații soliști Florin Guzgă și Șerban Vasile. Am stat de vorbă cu tenorul Florin Guzgă, coordonatorul artistic al ONRI despre spectacol, despre arta sa și despre muzică, despre bucuriile pe care i le-a adus de-a lungul carierei.

– Ce aduce nou acest spectacol?

– În primul rând avem niște invitați deosebiți, fiind vorba despre soprana Rodica Vică și baritonul Șerban Vasile. Rodica Vică nu este pentru prima oară la Opera din Iași, iar în această seară va debuta în rolul Violettei Valery.  Cu Șerban Vasile am mai cântat în „La Traviata”, dar nu la Iași, ci la Galați, de două ori. La Iași am fost alături pe scenă în „Bal Mascat”. Ne cunoaștem demult, este un artist recunoscut pe plan internațional, a cântat inclusiv la Metropolitan Opera din New York. Am relaționat foarte bine cu ei și la repetiții, și la filmarea finală.

– Cum alegeți invitații pentru un nou spectacol? Există anumite reguli?

– În acel moment ținem cont de mai multe aspecte. Pe de o parte trebuie să existe și elementul de noutate, dar ne orientăm către artiștii pe care îi recomandă o carieră frumoasă, derulată pe scene mari, titulari de roluri. Într-o operă precum „La Traviata”, accentul cade, în primul rând, pe personajul principal, iar un artist invitat în acest rol face ca spectacolul să fie și mai interesant.

„La Traviata” este un spectacol greu din punct de vedere regizoral pentru că implică multe mișcări. Știam acest lucru încă de la început. Despre producția de la Iași se spunea că nu se poate face o salvare de spectacol. Acesta este limbajul folosit în eventualitatea în care ai rămas fără artistă în ajunul spectacolului și trebuie să apelezi la altcineva pe ultima sută de metri. Se mai întâmplă, mai sunt și situații accidentale, și eu m-am regăsit în astfel de momente de salvare. Am fost invitat și am intrat fie direct în spectacol, fie în repetiția generală. Or, în „La Traviata” nu este posibil, este nevoie ca artiștii din rolurile principale, adică soprana, baritonul și tenorul, să aibă măcar o săptămână și jumătate de repetiții pentru a-și croi regia, care conține foarte multe amănunte de mișcare scenică.

 – De fapt, tocmai aceste detalii dau și nota de dificultate. Și dacă totuși se întâmplă și este nevoie de salvare?

– Atunci apelăm la cei care au mai jucat deja în producție și care pot să-și reamintească într-un timp mai scurt rolurile. Și eu am nevoie de măcar două regii ca să pot juca, plus repetiția generală.

– Vorbiți cu multă pasiune despre acest spectacol. De câte ori ați cântat în „La Traviata”?

– Până la debutul pandemiei de COVID 19 am notat cu minuțiozitate fiecare spectacol și erau 20, apoi, date fiind condițiile, am lăsat deoparte agenda. Totuși, uitându-mă în urmă, până astăzi cred că au fost 25 de spectacole cu această minunată operă în care am jucat. Recunosc că eu am o atracție deosebită pentru Giuseppe Verdi, are ceva special. Când am urcat pentru prima dată pe scenă am debutat într-una din operele sale. Am interpretat rolul Ducelui de Mantua, în „Rigoletto”, iar următorul spectacol a fost „La Traviata”, alături de doamna Elena Moșuc. A fost pentru mine o provocare care m-a zguduit profund. Aveam nevoie să fiu la un nivel înalt, alături de Elena Moșuc.

– Nu vă întreb de emoții…

– Oooo, au fost imense și de lungă durată! Am trăit o perioadă foarte intensă, din cauza spectacolelor aveam insomnii. Mă trezeam în puterea nopții, iar în minte începea să cânte muzica. Aveam uvertura în cap și începea să cânte tot spectacolul. Îmi tot spuneam „Oprește-l, oprește-l”, dar nu reușeam, muzica își urma calea. Între timp emoțiile s-au mai liniștit, dar tot mă mai trezesc cântând.

– Ce v-a atras la muzică?

– Mi-a plăcut enorm de mult muzica vocală. Eu am început să cânt în biserică, inițial am urmat o școală teologică. În Biserica Ortodoxă se cântă exclusiv vocal și sunt mulți tineri talentați care astfel își descoperă vocația și vor să facă mai mult. Acesta este și motivul pentru care în teatre sau conservatoare sunt mulți tineri care au absolvit și Teologia. Ei bine, și la mine a fost la fel. Fiind pasionat de muzica vocală, îmi doream să fac cât mai multe, să-mi înmulțesc talantul. Știam și primisem confirmări că am o voce frumoasă, ceea ce m-a determinat să îmi doresc să fac mai mult. Când am venit la Iași, la facultate, am căutat un profesor de canto, care mi-a spus că aș putea avea realizări frumoase. A urmat admiterea la Conservator, unde am fost acceptat la clasa maestrului Corneliu Solovăstru, care a avut un rol crucial în viața mea. A fost cel care, pe lângă faptul că m-a învățat enorm de multe detalii, m-a convins cumva să fac pasul către o carieră profesionistă. Când am fost admis la Conservator venisem cu gândul să fac muzică doar din pasiune. Or, domnul Corneliu Solovăstru m-a convins să fac pasul către o carieră pe scenă. Îi datorez enorm de multe din acest punct de vedere.

– A avut dreptate maestrul, iar aplauzele publicului, nu doar ale celui din Iași, v-au confirmat valoarea.

– Îmi place enorm de mult Opera din Iași. Iubesc să cânt și în alte teatre pentru că schimbi scena, atmosfera, vezi alte tehnici, te poți îmbogăți ca pregătire. Ai multe de învățat și eu am făcut acest lucru, am preluat de la fiecare artist pe care l-am întâlnit – și de la cei foarte buni, și de la cei care poate mai au de lucrat. De la public am învățat adevărata măsură a valorii, el fiind cel mai atent și exact critic. Există public mai rece sau mai cald, dar indiferent cum ar fi,  în interiorul spectacolului el îți va da mereu un  răspuns cu aceeași măsură cu care te oferi muzicii. Noi facem totul pentru public și nu mă refer doar la actul în sine, adică tot ceea ce oferim pe scenă. Acolo este doar momentul final, însă tot ceea ce ai făcut până în seara spectacolului, toate orele de studiu individual, de lucru în cabină cu pianistul, absolut totul este direcționat către public. Cu cât te pregătești mai bine, cu atât nivelul profesional va crește, iar spectatorii te vor răsplăti mai bine.

– Ați simțit vreodată că nu ați oferit pe cât v-ați fi dorit?

– Da, categoric! La începutul carierei știam că pot mai mult, că pot fi mult mai bun. Mereu mi-am propus să învăț, să lucrez și am căutat profesori de canto, mentori, dirijori, maeștri care să mă direcționeze corect. Este foarte important să ai de la cine afla cât mai multe din arta cântului, este o meserie care se învață de la maestru. Nu se poate teoretiza foarte mult, trebuie să fii mereu îndrumat de un maestru. Înveți prin viu grai foarte mult.

– Din câte se vede, muzica nu este doar o pasiune, o bucurie, un dar, ci și o modalitate de a deveni mai buni cu fiecare zi fie că suntem spectatori, fie artiști. Care a fost rolul la care ați tinut cel mai mult?

– O amintire foarte dragă este legată de debutul meu în rolul Ducelui de Mantua, din „Rigoletto”, dar cele mai multe satisfacții mi le-a adus Edgardo, din „Lucia di Lammermoor”. L-am cântat în multe teatre, chiar și peste hotare la Zagreb, la Toulouse. Este un rol foarte greu, între tenori se spune că dacă l-ai interpretat, poți cânta orice. Nu știu dacă este chiar așa, dar categoric este o piatră de încercare pentru toți tenorii.

– La ce rol visați?

– Mi-e greu să spun. Tot repertoriul de tenor liric, lirico-spint îmi place, dar vreau ca lucrurile să se așeze în mod natural, după voce. Nu vreau să mă grăbesc, să merg spre un repertoriu mai greu pentru că nu vreau să fac greșeli pe care să mi le reproșez. Nici nu vreau să stau pe loc, să reduc motoarele, dar nici să accelerez pentru că rezultatul ar putea fi unul deloc plăcut. În general, mă sfătuiesc cu maeștri, cu dirijori înainte a aborda un rol și țin cont de părerea lor.

– Cum definiți dvs greșeala?

– Ei bine, poți aborda un repertoriu nepotrivit pentru vocea ta sau cel puțin pentru momentul în care te afli cu pregătirea tehnică, dar și cu maturizarea vocii și atunci poate fi considerat o greșeală. Sunt multe cazuri în istoria operei în care voci extraordinare, cântăreți buni, chiar foarte cunoscuți, au regresat sau au avut probleme vocale din cauza repertoriului greșit ales.

– Am aflat cât de mult poate fi afectată vocea din cauza unei erori, dar ce anume o animă?

– O voce bună este clar influențată de o stare bună. Se cântă pe inimă bună. Mi-a plăcut mult vorbele mezzosopranei Ruxandra Donose, pe care nu am avut bucuria să o cunosc, dar am citit un interviu în care spunea așa: „Ca să cânți bine trebuie să fii bine hrănit, bine dormit și bine dispus”. Eu sunt perfect de acord cu toate cele trei condiții. Instrumentul nostru este vocea, care este legată de fizicul nostru, de psihic, de mental, de emoții. Ai nevoie de o stare foarte bună pentru a fi la înălțimea meseriei.

– V-ați temut vreodată pe scenă că rolul nu va ieși așa cum vă doriți?

– Da, la începutul carierei, când am urcat pe scenă pentru prima dată și starea asta o trăiesc mulți cântăreți. Bine, ești pregătit că altfel nu ai fi fost distribuit, dar nu știi încă toate secretele din spatele cortinei. După ce faci trecerea la nivelul profesionist încep să apară problemele. Ai de cântat mult, ai repetiții, iar tu nu ești obișnuit cu acest ritm. În acel moment, ai nevoie și mai mult de o tehnică vocală aprofundată. Este un moment în care ori urci la următorul nivel de pregătire, ori, dacă nu, lucrurile nu vor fi bune. Am simțit, cândva, că tot ceea ce știam nu era de ajuns. Am intrat pe scenă și aveam trac, nu mă puteam odihni noaptea pentru că erau detalii pe care încă nu le stăpâneam așa cum ar fi trebuit. Mă surprindeau. Este adevărat că tot timpul poți fi surprins și există acel element care ne aduce emoții – gândul că poate nu va ieși totul așa cum îți dorești, dar trebuie să ajungi la o stăpânire de sine. Altfel, o meserie care ar trebui să îți aducă o imesă bucurie și împlinire devine generatoare de teamă.

– Ați amintit de public, că este cel mai puternic critic. Cum este cel din Iași?

– (râde) Ce să zic… Eu sunt un răsfățat pentru că simt foarte multă căldură din partea spectatorilor, simt că sunt apreciat, iubit, mă simt la mine acasă.

– Care sunt scenele pe care v-a plăcut să vă aflați? Unde v-ați dori să cântați?

– La Iași, evident, dar foarte mult îmi place și la București, și la Chișinău. Publicul de peste Prut este la fel de cald ca și cel de acasă. De fiecare dată mă duc la ei cu inima deschisă. Mi-aș dori să cânt oriunde există public care iubește muzica. Este clar că orice artist își dorește să urce pe cele mai mari scene ale lumii, dar, din păcate, nu toți ajungem să avem astfel de împliniri. Important este să nu renunțăm la visul nostru și să ne pregătim tot timpul, să țintim cele mai înalte orizonturi.

– Ați simțit vreodată mâna lui Dumnezeu pe scenă?

– De fiecare dată! Am avut momente de rugăciune mai profunde în culise decât în biserică. Spre rușinea mea spun asta. Îndrumat de bunica mea, eu am fost crescut de mic în Biserică, unde eram ca acasă. Scena, cu toate provocările ei, mi-a arătat cât de multă nevoie am de ajutorul oferit de Dumnezeu.

– Mulți artiști lirici au vorbit de legătura cu Dumnezeu și de fiecare data au amintit de cântul angelic. Cum se ajunge la o astfel de performanță?

– În primul rând este nevoie de talent, apoi de muncă și de dorința de a performa. Dacă ești înzestrat cu o voce, ai un dar de la Divinitate. Tu, ca și artist, nu ai făcut nimic ca să-l ai, l-ai primit și atât. Și pentru asta nu poți fi decât recunoscător! Ca artist, ești preocupat de suflet cu mult mai mult decât o persoană care lucrează într-un alt domeniu. Inevitabil îți dai seama că există o forță Divină care te inspiră și te ajută să dai mai departe, prin cânt, din ceea ce ai primit. Așa îți împlinești menirea!

Pe Florin Guzgă îl veți putea urmări în rolul lui Alfredo Germont. Alături de îndrăgitul tenor se vor mai afla soprana Rodica Vică (Violetta Valery), Șerban Vasile (Giorgio Germont), Florentina Irina Onică (Flora Bovoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brândușa Moțoc (Anina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d”Obigny), Florin Roman (Giuseppe).

Interpretează soliștii invitați alături de soliștii, corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijor cor: Manuel Giugula, coordonator coregrafic: Cristina Todi. 

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Rodica Vică

„Mă animă iubirea pentru public și dorința de a-i aduce alinare sau bucurie în momentul în care mă aflu pe scenă”

 * dialog cu soprana Rodica Vică

Este solist invitat al multor opere și filarmonici atât din România, cât și din străinătate. A debutat pe scena Operei Naționale București la numai 24 de ani, urmând mai apoi să colaboreze permanent cu această instituție, interpretând roluri principale în opere din repertoriul universal.

Este câștigatoarea a numeroase premii la concursuri naționale si internaționale: Premiul I la Concursul Internaţional de muzica barocă „La Stravaganza” Cluj- Napoca, Premiul II la Concursul Radiodifuziunii Române „Drumul spre celebritate”, Premiul pentru cea mai Buna Interpretare Muzicală în cadrul Trofeului „Ion Dacian” pentru Tineri Interpreţi. Activitatea artistică premiera mondială a oratoriului ”Strigoii” de George Enescu – alături de Rundfunk Sinfonieorchester Berlin la Konzerthaus Berlin, „Canto Barocco” la Teatro La Fenice, „Gloria” de Antonio Vivaldi, alături de Accademia Bizantina – condusă de Ottavio Dantone, la deschiderea Festivalului Baroc Varazdin, „La Lumiere Comique”, cu orchestra Musica Ricercata, la Festivalul de Muzică Veche de la Budapesta. Cartea sa de vizită include și Matthäus Passion de J.S. Bach, sub conducerea dirijorală a lui Cristian Măcelaru, la Ateneul Român, „Poemes pour mi” de Olivier Messiaen – alături de Filarmonica Transilvania, sub conducerea dirijorului Cristian Mandeal, concert în cadrul Lunii ”Oedipe” la Londra, serată inclusă în evenimentele premergătoare premierei operei enesciene la Royal Opera House Covent Garden. Toate aceste merite sunt trecute în dreptul sopranei Rodica Vică, pe care ieșenii iubitori de muzică o vor aplauda în spectacolul „La Traviata”, care va avea loc miercuri, 16 martie, de la orele 18:30.

Am stat de vorbă cu îndrăgita soprană despre muzică și pasiunea dedicată artelor frumoase.

–  Din nou la Iași. Cum ați (re)găsit Opera în care ați avut debuturi memorabile? Cum a început colaborarea cu instituția de cultură? 

– Este o reală plăcere de a reveni la Opera Națională Română din Iași, de a reîntâlni muzicieni extraordinari, de a face muzică alături de aceștia și de a-mi face debutul în Violetta Valery, alături de o echipă formată doar din profesioniști. Reîntâlnirea se simte ca o relație veche de prietenie bine închegată în care trecerea timpului nu s-a făcut simțită. În anul 2012 am colaborat pentru prima oară cu Opera ieșeană pentru două roluri superbe în opera „Indiile galante”, de J. Ph. Rameau. Am revenit pentru alte reprezentații ale acestei opere, după care a urmat un alt debut la Iași, în rolul Donna Anna din „Don Giovanni”. Toate aceste experiențe mi-au rămas foarte aproape în suflet.

– Debut la Iași, în „Traviata”, o operă la care visează multe soprane. Ce v-a atras la rolul Violettei? 

– Într-adevăr, pe 16 martie voi face debutul absolut la Iași. Este un rol de o complexitate extraordinară, un rol care necesită mult timp, atenție, studiu de proporții cu numeroși specialiști ai operei verdiene, minuțiozitate, analiză psihologică a personajului, este o adevărată provocare… iar eu sunt eminamente un om al provocărilor. Nu sunt, însă, grăbită ci am mereu răbdare, iar odată cu experiența artistică acumulată, acest rol a apărut firesc în viața mea.

– Vă definiți ca o persoană ambițioasă, generoasă și curioasă. Ce vă animă? Ce vă motivează pentru performanță? Care este cel mai mare vis al dvs?

– La toate cele trei întrebări aș putea să vă dau un singur răspuns. Iubirea pentru publicul din sală și dorința de a-i aduce alinare sau bucurie în momentul în care mă aflu pe scenă. Pentru a transmite cât mai bine emoțiile mele către ei e nevoie de dorința de a fi cât mai autentică în procesul creativ și totodată cât mai corectă în relația dintre mine și compozitorul care a semnat lucrarea respectivă. 

– Care a fost momentul în care v-ați dorit să aveți o carieră în muzică? Ați întâmpinat piedici, v-ați temut de eșec?

– Nu aveam nici 4 ani când am pășit pentru prima oară pe o scenă. Acest lucru se întâmpla datorită mamei mele care mereu s-a ocupat de copiii foarte talentați, fiind profesor la Palatul Copiilor. Tot la Palatul Copiilor mi-a fost descoperit talentul cântatului, iar din acel moment am făcut cursuri de multiple arte ale spectacolului: teatru, balet, dans, muzică ușoară și populară. Apoi am fost îndrumată spre educația școlară a muzicii clasice, studiind vioara, pianul și canto clasic. Și în cazul acestui parcurs, drumul a fost firesc spre o carieră în muzică.  În ceea ce privește teama pentru eșec… la început nu te temi de ceea ce nu cunoști. Odată ce întâmpini, eșecul depinde foarte mult de cum te raportezi la el. Eu am avut parte de mentori incredibili, culminând cu cea care mi-a fost alături 12 ani de îndrumare continuă, Eleonora Enăchescu, alături de care orice eșec de la începutul carierei a fost depășit cu normalitate, concentrându-ne mereu pe ce avem de învățat din astfel de momente de cumpănă. Acum știu că orice eșec poate fi un câștig ulterior. 

– Sunteți specializată în muzica barocă, un stil grandios, dramatic. Cum l-ați ales și ce v-a adus în carieră?

– Vocea mea are o particularitate si anume cea de a fi foarte agilă. Acest lucru se întâmplă atât datorită unei particularități fizice, cât și a unui studiu specific pentru acest stil muzical. Nu l-am ales eu, ci am fost distribuită de-a lungul anilor în mai multe producții baroce unde am avut bucuria de a descoperi și de a cerceta într-o mare măsură individual  această muzică extrem de intensă, de o valoare inestimabilă.

– Jazz și Vivaldi, două idei aparent incongruente. Cum le-ați alăturat și ce a ieșit?

– Pe cât sunt de incongruente, pe atât de multe au în comun. Da, este un paradox, însă atât muzica de jazz, cât și muzica vivaldiană cunosc necesitatea improvizației specifice vremurilor în care au apărut. Atât barocul, cât și jazz-ul au la bază contrastul, mișcarea, detaliile, profunzimea sau factorul de  surpriză. Și iată, ideea proiectului JazzT Vivaldi a apărut destul de ușor, iar în 2021 a fost și prezentată publicului vienez și nu numai. 

– Care sunt mentorii care v-au inspirat, oamenii care v-au marcat? 

– Cea care a avut cea mai mare influență asupra formării mele este soprana Eleonora Enăchescu, care, din păcate, nu se mai află printre noi dar care este mereu prezentă în ceea ce fac. 

– Călătoriți mult, ați cântat pe multe scene. Cum este viața unui artist între două avioane? Dar între două spectacole?

– Îmi folosesc acest timp de călătorie pentru a studia mental proiectele viitoare sau de a crea altele noi. De câțiva ani am și produs proprii proiecte muzicale. Munca din spatele unui astfel de proiect este una extrem de solicitantă, iar în timpul călătoriilor încerc să folosesc acest răgaz pentru a da viață altor proiecte. Timpul dintre două spectacole îl folosesc într-o mare măsură de a rămâne concentrată pentru spectacolul următor.  

– Ați spus despre dvs că sunteți un om curios. Ce va atrage în afară de muzică, ce faceți atunci când nu cântați? Ce vă face fericită?

– Când nu cânt îmi caut inspirația, iar e aici și curiozitatea mea… Vizitez muzee, mă înconjor de frumusețe, citesc, mă plimb în natură, cunosc oameni noi despre care vreau să aflu cât mai multe, poveștile celorlalți pot fi lecții prețioase pentru noi, petrec timp cu familia care încearcă să călătorească mai  mult alături de mine, dansez, fac yoga, meditez. Toate aceste activități mă fac fericită și mă inspiră deopotrivă. 

– Dacă ar fi să fiți portretizată într-un tablou, cum v-ar plăcea să arătați? Cum v-ați imagina chipul dvs așternut pe o pânză?

– Vai, ce întrebare frumoasă și o propunere splendidă la imaginație… Îmi plac culorile, culorile tari, culorile pale, îmi place spectrul interminabil de nuanțe și mi-ar plăcea ca o astfel de pânză să fie una cum multe culori și linii clare. 

Apropo de culori, la finalul lui 2022 voi lansa un proiect inedit dedicat iubirii mele pentru culori.

A consemnat Maura ANGHEL