Cu bucurie vă anunțăm că spectacolele lunii mai au fost deja stabilite.
Programul lunii viitoare este intens și acoperă toate preferințele muzicale.
Luna mai debutează cu un spectacol pentru copii, celebrul musical Sunetul Muzicii de Richard Rodgers. Programul artistic al lunii următoare continuă cu opera Don Giovanni de W. A. Mozart, care se va juca pe 4 mai.
Pe 14 și 15 mai, iubitorii baletului sunt invitați la două reprezentații ale spectacolului Don Quijote de Ludwig Minkus.
Tot în luna mai v-am pregătit o premieră mult așteptată, Les pêcheurs de perles de Georges Bizet, care va fi pusă în scenă pe 21 și 22 mai.
Programul lunii viitoare se încheie cu o Gală aniversară dedicată sopranei Adriana Severin.
Biletele pentru evenimentele din luna următoare se pot achiziționa începând de mâine, 19 aprilie 2022, de la ora 10:00, de pe operaiasi.ro și de la Agenția de bilete situată în foaier.
* dialog cu balerina Georgiana Dimitrescu, protagonista spectacolului „Giselle”, balerină la Opera Națională Iași
Seara trecută, ieșenii au fost invitați la un nou spectacol de balet – „Giselle”, de Adolphe Adam. Reprezentația, de o rară frumusețe și sensibilitate, adusă în luminile rampei de Ziua Mondială a Artei, a fost oferită de către artiștii Georgiana Dimitrescu (Giselle, debut), Ștefan Popa (Albert), Mariya Lozanova-Buzincu (Myrtha), Elvis Gache (Hans), Viviana Olaru și Dumitru Buzincu (Pas de deux peasant), Roua Spătărescu (Mona/Bertha) și Vittoria Siluzzio (Zulma). Am stat de vorbă cu Georgiana Dimitrescu despre dans și despre artă, dar și despre temeri și finalurile fericite.
– Debut în „Giselle”, un spectacol de mare sensibilitate și de mare clasă. Ce v-a atras la acest rol?
– Este cel mai important rol de până acum pentru mine. Este o provocare din toate punctele de vedere. Povestea acestui spectacol este una emoționantă, despre iubirea care ne animă, dar ne și sfâșie sufletele.
– Care au fost momentele cele mai provocatoare din repetiții?
– Repetițiile nu sunt mereu la fel. Uneori, forma fizică nu este cea mai bună, alteori poate psihicul sau partea emoțională. Provocări sunt multe pentru un dansator, mereu ne dorim să fim mai buni decât în ziua precedentă din orice punct de vedere. De la un simplu pas sau gest până la o săritură sau turație. Greutățile întâmpinate pe drumul de până la apariția în fața publicului sunt amintirile cu care rămânem după fiecare spectacol.
– Cum dați viață unui rol prin dans? Ce trebuie să facă o balerină ca să transmită dragostea, bucuria, tristețea?
– Un rol prinde viață atunci când crezi în ceea ce faci, când știi ce vrei să transmiți. Fiecare balerină își poate adapta personajul și îi poate da o nuanță personală, însă asta stă la baza unei povesti și a unui personaj clar. – Grație, talent, muncă… Vă rog să completați dvs lista ingredientelor pentru o carieră de succes.
– Nu cred că există o rețetă universală, pe care trebuie să o respectăm, însă cu siguranță o carieră de succes are la bază muncă și dorință. În rest, celelalte ingrediente sunt specifice fiecărui dansator, le simte și le adaugă. – Care sunt balerinii sau balerinele pe care îi apreciați cel mai mult?
– Eu sunt de părere că avem de învățat de la fiecare persoană. Sunt multe balerine pe care le urmăresc și de la care mă inspir. În acest mod caut să îmi găsesc și eu propria identitate în ceea ce fac. Arta nu este ceva ce putem copia.
– Care este spectacolul la care visați de când ați îmbrăcat primul tutu? În cel rol și pe ce scenă?
– Nu am avut niciodată un vis legat de un rol anume. Mereu am crezut că trebuie să încerc cât mai mult, apoi să aleg ce mi se potrivește și ce mă reprezintă. Mi-aș dori să pot dansa pe cât mai multe scene. În ultimii doi ani, lipsa artei, în contextul pandemiei, a creat o dorință mai mare de a dansa oriunde, doar să putem face ceea ce iubim.
– Cum arată un spectacol perfect?
– Pentru mine nu există nici spectacolul perfect și nici perfecțiunea. Consider că fiecare persoană este diferită și poate fi avantajată sau dezavantajată de ceea ce face. Contează enorm să tindem spre a fi mai buni decât în clipa anterioară și mereu să progresăm. Cred că perfecțiunea poate fi creată și din mici greșeli sau lipsuri. Asta aduc în artă naturalul, umanul și firescul, care îi apropie pe artiști de oameni.
– Am vorbit de ceea ce vă bucură, dansul, arta în general. Ce ați putea spune despre temeri?
– Cred că toți oamenii avem frici și e ceva normal. Uneori cred că frica e punctul care ne poate motiva spre a depăși un anumit moment în care ne aflăm și să evoluăm. Dacă ar fi să numesc o frică mai mare, atunci este cea care privește sănătatea. Îmi este frică de o accidentare care mi-ar putea opri cariera sau de o problemă de sănătate care m-ar împiedica să mai pot urca pe scenă. Sper să nu apară astfel de situații așa că până mă voi opri voi dansa mereu cu bucuria și plăcerea ca fiind ultima dată.
– Cum arată un final pentru dvs?
– Finalul…. Pentru mine, mereu finalul a fost momentul în care brusc am realizat că totul se termină. Vin aplauzele, privesc publicul și îmi dau seama că pentru acel moment am muncit. Privesc colegii și îmi dau seama că împreună am reușit, că unul fără altul nu am ajunge în final, că suntem cu toții o familie la bine și la rău. La final, cred că ard cu o încărcătură emoțională imensă. Este momentul în care plec deja spre casă, zâmbesc și mă gândesc la un nou început.
Spectacolul de balet „Giselle” a avut premiera în vara anului 1841, la Teatrul Academiei Regale de Muzică din Paris. Sursele de inspirație pentru libretul alcătuit de dramaturgul francez Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges și de scriitorul Théophile Gautier au fost reprezentate de volumul de versuri „Orientales”, al lui Victor Hugo.
Prima Giselle a fost Carlotta Grisi și primul Albrecht a fost Lucien Petipa, fratele lui Marius Petipa. „Giselle” este una dintre cele mai mari capodopere ale baletului clasic și una dintre puținele din perioada romantică timpurie care a rămas în repertoriu până în prezent.
„Din momentul în care deschid partitura și până la aplauzele de după spectacol savurez fiecare clipă de studiu”
* dialog cu basul Alin Anca, de la Opera din Hamburg
Bistrițean la origine, Alin Anca este solist la Opera din Hamburg, un bas care promite mult. Publicul l-a aplaudat la Iași în spectacolul „Rigoletto”, unde a cântat alături de alți doi bistrițeni – celebrul tenor internațional Ștefan Pop și baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională din București. Alin Anca a debutat în rolul lui Sparafucile și a fost foarte încântat de colaborarea cu artiștii lirici ieșeni.
– Debut în „Rigoletto”, la Iași. Cum a fost această experință pentru dvs?
– Fiind într-un rol nou, pentru prima dată la Opera Națională Română din Iași și cu asemenea colegi de excepție pe scenă, a fost o seară plină de emoții constructive. Ospitalitatea și amabilitatea întregului colectiv al Operei m-au făcut să mă simt ca acasă. Le mulțumesc domnilor directori Andrei Fermeșanu și Florin Guzgă, la fel și tuturor colegilor de la Iași. Am avut sentimentul ca la Operă toți fac parte dintr-o familie. Pe lângă tenorul Ștefan Pop (sosit de la Teatro Regio din Parma – n.r.), invitatul special al serii și un artist de prim-rang internațional, toți soliștii casei au fost la înălțime. Am fost impresionat și de orchestră, de omogenitatea și frumusețea sunetului. Sunt onorat că am putut face parte din acest spectacol. Nu am mai fost la Iași de când eram elev și m-am bucurat să redescopăr un oraș atât de frumos și bogat în semne ale istoriei, un teatru de operă splendid, și oameni atât de primitori.
– Sunteți solist al Operei de Stat din Hamburg. Cum a fost drumul până la acel punct?
– Când eram student în anul al II-lea la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj am intrat în corul Operei. Așa au apărut și primele debuturi în diverse roluri de la Comisarul Imperial din „Madama Butterfly” până la Don Giovanni din opera omonimă, înainte de a pleca în Germania. Am fost trimis mai întâi la o audiție la Studioul de Operă al Staatsoper Berlin de către doamna Luisa Petrov, căreia i se datorează cariera internațională a multor artiști români. După doi ani la Berlin au urmat încă șase ca membru al Ansamblului de soliști al Staatsoper Hamburg. Acolo am cântat de la Doctorul din „Traviata” până la Leporello din „Don Giovanni” sau Figaro din „Le Nozze di Figaro”, în care am fost distribuit de mai multe ori în ultimii ani. Un rol, cu cât reprezintă o provocare mai mare, cu atât aduce și satisfacții mai mari. Pentru mine, de obicei rolul și compozitorul preferat sunt acelea pe care le am în studiu. Din momentul în care deschid partitura și până la aplauzele de după spectacol savurez fiecare clipă de studiu, indiferent că este Mozart, Rossini, Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini. Există și excepții, iar gândul mă duce la anumite opere moderne și contemporane cu care în Germania se experimentează destul de frecvent.
– Care sunt cele mai mari provocări ale unei cariere de bas?
– Cred că provocările sunt în funcție de fiecare persoană, nici bașii nu suntem toți la fel. Pentru mine, o provocare a fost, și încă este, să aștept. Încă de la primele ore de canto îmi spunea profesorul meu de atunci, basul Mircea Moisa de la Cluj, că vocea de bas se maturizează târziu, începând de la 35 de ani. Iată că, întâmplător sau nu, abia acum la 35 de ani am debutat într-unul din rolurile visurilor mele, anume Filippo II din opera „Don Carlo” de G. Verdi. Am înțeles că a fost justă așteptarea și că abia acum începe adevărata mea carieră de bas. Pe lângă Filippo II, un alt rol la care visez de când eram student este Zaccaria din opera „Nabucco” de G. Verdi, pe care îl am în pregătire și-l voi debuta destul de curând. Mai sunt și alte roluri de maturitate pe listă ca, de exemplu, Mefisto în „Faust” de Charles Gounod. Totodată, îmi face o deosebită plăcere să cânt Bellini, pe care îl găsesc perfect pentru vocea mea de acum.
– Care sunt cele mai mari temeri? Dar visele cel mai aprinse? Ce faceți când nu sunteți pe scenă?
– Temeri cred că avem cu toții de lucrurile pe care nu le putem controla, ca de exemplu recenta situația politică sau pandemică, însă eu sunt convins că dacă vrei cu adevărat să reușești și muncești pentru asta în fiecare zi, se găsesc soluții în orice context. Nu visez la anumite teatre sau anumiți parteneri de scenă, ci doar la a avea mereu provocarea de a fi mai bun. Restul cred că vine de la sine.
– Cum este privită România de la Hamburg? Dar artiștii români?
– Artiștii români sunt foarte apreciați peste tot și la Berlin, și la Hamburg, și în Italia. Prin ansamblul de soliști de la Hamburg au trecut mulți români ca, de exemplu, Ghiță Petean, dar colegii mai în vârstă de acolo își aminteau și de spectacole cu Nicolae Herlea, David Ohanesian sau Dan Serbac. Vorbesc de spectacole derulate la Hamburg, Berlin sau în alte teatre.
– Ca tânăr artist, cum este viața peste hotare? Ce sfaturi ați da unui artist la început de drum pentru a-și construi o carieră solidă? În afară de muncăși talent, ce ar trebui să mai aibăîn bagajul profesional?
– În general, pe lângă perseverență, aș zice că e nevoie de răbdare și de echilibru. Un sfat mai concret ar fi următorul: dacă e vorba de un rol important din repertoriul italian, studiază-l în Italia sau cu un italian. Pentru mine, studiul cu basul Bonaldo Giaiotti (Milano – n.r.) și cu pianistul Simone Savina (Parma – n.r.), ambii recomandați de Ștefan Pop, a fost de-a dreptul revelator. Și la Catania, unde în decembrie am cântat Don Basilio în „Il Barbiere di Siviglia”, am întâlnit maeștri extraordinari. Sunt foarte norocos că am avut ocazia să lucrez la Cluj cu David Crescenzi care, pe lângă faptul că e un dirijor excepțional, e italian, format în Italia sub mâna marilor maeștrii din școala veche. Are acel ceva care, după parerea mea, doar în Italia se poate învăța. Toți cei care cântă în România cu Maestrul Crescenzi sunt norocoși să îl aibă aici.
Când nu cânt, încerc să mă bucur de fiecare moment cu familia mea, la Hamburg, sau călătorind împreună. Îmi place să descopăr lumea o dată cu băiețelul meu, Alex, care are aproape 2 ani.
dialog cu baritonul Lucian Petrean, de la Opera Națională București
Are un CV impresionant, completat într-un timp foarte scurt. Este unul dintre cei mai buni baritoni din România și al patrulea bariton român din lume, după George Petean, Ionuț Pascu și Sebastian Catană. Este un artist care s-a dăruit comple muzicii, crede cu tot sufletul său în Dumnezeu și iubește nespus de mult publicul, care îl răsplătește mereu cu aplauze, așa cum a fost și la Iași, în urma celor două reprezentații ale spectacolului „Rigoletto”, în care a făcut un rol magistral. Nici nu ar fi putut să fie altfel pentru că este cel mai bun bariton din România pentru rolul bufonului Ducelui de Matua, așa după cum a spus dirijorul David Crescenzi despre Lucian Petrean, bistrițeanul școlit în ale muzicii la Cluj, strămutat la București și un oaspete drag al Iașului.
Am discutat cu Lucian Petrean, de la Opera Națională București, despre muzică, despre oameni, despre viață și despre tot ceea ce-l animă atunci când este pe scenă.
– Sunteți cel mai bun bariton în rolul lui Rigoletto, a spus distinsul dirijor David Crescenzi.
– Am fost onorat de aprecierea domniei sale, știută fiind reputația maestrului a cărei baghetă este magică. Onorat și obligat totodată fiindcă astfel de cuvinte te înalță, dar îți aduc și o responsabilitate imensă de a fi mereu mai bun. Am debutat cu „Rigoletto” în 2010, în cadrul Festivalului „Viva Vox” la Opera Naţională din Cluj Napoca. Atunci când mi s-a propus m-am temut un pic pentru că este un rol greu, cu care alții își încheie cariera, iar eu eram la început. Rolul lui Rigoletto este un vis pentru orice bariton. Spun acest lucru pentru că, dincolo de dificultăţile tehnice, personajul are și daruri interpretaţionale mari – este și bufonul Ducelui de Mantova, dar și tatăl îndurerat de pierderea fiicei răpite, Gilda, o copilă de 17 ani, pe care o vede ucisă chiar sub ochii săi.
– Ați jucat acest rol nu doar în țară, l-ați pregătit și pentru un celebru festival din Italia.
– Din păcate, pandemia a răsturnat total planurile. Ar fi trebuit să cânt acest rol cu Opera din Parma la Busseto, acolo unde s-a născut şi a copilărit marele Giuseppe Verdi. Evenimentul a fost amânat din cauza pandemiei, însă există șanse de a fi reluat anul viitor.Pentru mine, Rigoletto a fost un rol de debut pe multe scene, inclusiv la Opera din București.
– Muzica v-a adus foarte multe bucurii, însă nu a fost prima dumneavoastră opțiune ca și profesie.
– Mereu mi-a plăcut să învăț și am luat-o treptat. Am urmat Seminarul Teologic Ortodox si Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. Atunci s-a născut în mine și dorința de a cânta. Am fost diaconul regretatului mitropolit Bartolomeu Anania, un om extraordinar. Era un militant, om de teatru, un preot deplin, un om complet. Am fost hirotonit preot misionar la Maternitate și la Clinica de Hematologie, momente care m-au marcat profund. Am avut o misiune foarte delicată pentru că am văzut toate ipostazele vieții.
– Ați cunoscut astfel și începutul, dar și sfârșitul vieții…
– Așa este. Am trăit și bucuria unei noi vieți, dar și tristețea finalului. Am plâns de multe ori în această misiune delicată, nu este ușor deloc. M-au ajutat credincioșii, care m-au iubit enorm, la fel ca și spectatorii. Ei și-au dorit mereu să mă aibă alături și să mă audă cântând. De fapt, pentru mine este o bucurie fantastică să fiu alături de oameni. Ei și-ar dori să cânt mult mai mult și în cât mai multe locuri. Germenele muzicii deja creștea.
– Muzica v-a ajutat mereu
– Muzica și credința în Cel de Sus. Am fost și cântăreţ al Catedralei Ortodoxe din Cluj, care, ca și la Iași, se află vizavi de Opera Naţională. Așa am cunoscut mulți cântăreţi de operă care activau în corul bisericii. Unul dintre marii artiști cu multă credință, basul Ion Iercoşan, mi-a remarcat vocea. El mi-a dat primele lecţii de canto. Am început să cânt muzică bisericească, dar am conchetat și cu câteva canțonete și unele arii. Mă gândeam că, dacă ar fi să debutez în operă, mi-ar fi plăcut să fac rolul rolul lui Giorgio Germont, din „La Traviata”. Eu cred că muzica a fost mereu în destinul meu și a așteptat clipa când să își ocupe definitiv locul în viața mea. Când eram copil am studiat vioara, iar pe când eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă am cântat și într-un grup, „Renaşterea”, format din 12 teologi, cu care am susţinut concerte în ţară şi străinătate, în Spania, în Belgia. Au fost primele momente când am cântat partituri de bariton-solo, aveam câteva colinde extraordinare în repertoriu. În toamna lui 2006 am luat hotărârea de a mă înscrie la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la secţia Canto. Am început la clasa regretatului profesor Alexandru Fărcaş, apoi am trecut la clasa doamnei profesoare Ana Rusu. Domnul profesor Gheorghe Roşu, Dumnezeu să-l ierte, m-a îndrăgit foarte mult şi de aceea am hotărât să urmez din 2010 cursurile de master cu domnia sa. În tot acest timp, studiul muzical l-am efectuat cu pianista Iulia Suciu, actualul decan al Facultății de Interpretare Muzicală. Totdeauna, însă, i-am simţit aproape cu sfaturi şi îndrumări pe maestrul Gheorghe Dumănescu, soprana Elena Andrieş, regizorul Emil Strugaru şi maestrul Cristian Sandu.
– De la slujirea lui Dumnezeu la muzică nu a fost nici măcar un pas, a fost vorba despre un drum firesc
– Nimic nu se face fără voia Domnului. După debutul meu în Rigoletto au urmat multe roluri și multe spectacole și în țară, și peste hotare. Am avut colaborări deosebite alături de artişti de talie internaţională și gândul mă duce către Gianluca Terranova, tenor italian cu care am cântat împreună în producţia „Aida” de la Opera din Nancy. O altă colaborare memorabilă a avut loc la Opera din Tel Aviv cu rolul Scarpia din opera „Tosca”, pe care am jucat-o și la Iași. La Tel Aviv am fost sub conducerea maestrului Daniel Oren, un mare dirjor. Pentru un artist este foarte important studiul, iar eu am avut șansa de a lucra cu maeștrii Giorgio Zancanaro și Bonaldo Giaiotti, în Italia, patria operei, unde este foarte important să ajungă fiecare solist. La fel de important este și lucrul cu pianiștii, iar eu sunt recunoscător Kamilei Akhmedjanova, lui Stellario Fagone și lui Simone Savina.
– Cum a fost colaborarea cu Iașul?
– Eu cunosc Iașul și opera lui de mulți ani, am venit pentru prima oară la invitația doamnei Beatrice Rancea, iar în 2018 am câștigat Premiul de Excelenţă la Gala Premiilor Operelor Naţionale. Am revenit de multe ori, chiar și anul trecut, când instituția a împlinit 65 de ani de la înființare. M-a bucurat enorm de mult invitația primită din partea conducerii actuale de a cânta în Rigoletto, un rol care mă obligă foarte mult. Am regăsit colegi foarte bine pregătiți, o echipă cu care mereu se poate face performanță și un public extrem de călduros.
– Câte roluri cu Rigoletto ați avut?
– Nu le-am numărat pe toate, dar cred că am depășit 50. Cele mai multe au fost într-un turneu în Spania, în jur de 13. Rigoletto a fost un rol pe care l-am învățat încă din Conservator și aici aș vrea să le spun viitorilor artiști că se poate face performanță încă din școală. În anul doi de master am debutat în „Pagliacci”. În 2012 am debutat în Giorgio Germont la Opera Maghiară din Cluj, alături de Cristina Simionescu, de la Opera Națională Română din Iași. În același timp pregătisem Scarpia, dar încă nu-l debutasem. Este un rol extrem extrem de complex pe care l-am cântat pe scena Operei din Brașov, unde am cântat în premieră și alte roluri destul de dificile, cum ar fi cel din „Falstaff”, un rol care se joacă, nu se cântă. Primul rol din opera bufă. O provocare, dar a ieșit minunat! Mi s-a potrivit foarte bine.
– Până acum nu am spus nimic despre scenele internaționale, deși ați cântat în foarte multe teatre.
– Așa este și peste tot am fost primit cu aplauze în 12 teatre de peste hotare. Am interpretat rolul lui Renato („Bal Mascat”) la Regensburg (Germania), pe care l-am dus și la Praga, dar şi la Bucureşti. Am cântat Scarpia în „Tosca” la Teatrul Greco-Roman din Catania, am debutat în rolul lui Amonasro în „Aida” de Verdi la Teatrul din Magdeburg. Cu Scarpia am fost la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf şi Duisburg, iar cu Amonasro la Opera din Nancy (Franța). Am interpretat rolul Contelui di Luna în „Trubadurul” de Verdi la Teatrul Naţional Croat din Zagreb şi Scarpia la Tel Aviv. În Rigoletto am fost aplaudat și la Teatro din San Severo.
– Parcă și acum se aud aplauzele și cred că secretul este munca. Performanță fără studiu nu se poate…
– Evident, iar eu am mers la studii în Italia, la Verona, unde am lucrat cu unul dintre cei mai mari baritoni ai lumii, Giorgio Zancanaro, care mi-a făcut un compliment extrem de frumos. Mi-a spus că, dacă ar fi avut vocea mea, ar fi avut o carieră mai mare! Apoi am ajuns la maestrul Giaiotti, care mi-a spus că demult nu a mai auzit o voce ca a mea, egală și constantă, și că neapărat va trebui să-mi păstrez drumul meu de bariton verdian și verist. Am ținut cont mereu de aceste sfaturi inclusiv atunci când am fost solicitat să cânt Wagner. E plătit mai bine, îți aduce mai multe catalogări, dar aș fi ieșit de pe drumul meu. Și bine am făcut pentru că am evitat tot felul de probleme inclusiv de sănătate a vocii.
– … la fel nici roluri mari fără audiții, deși astfel de expuneri sunt foarte grele
– Fără audiții lumea muzicală nu află de tine. Nu este ușor, dar sunt necesare. Eu nu m-am temut niciodată de audiții, dar sunt emoții mari. În cinci minute trebuie să dovedești că ești cel mai bun pentru rolul ofertat. Și poate în acel moment nu ești în cea mai bună formă, dar asta este, trebuie să dai tot ceea ce poți. Toate aceste lucruri te maturizează, te călesc. La început mergeam la multe audiții și am fost acceptat. Îmi amintesc de o astfel de întâlnire la Opera din Magdenburg, unde am reușit să obțin un rol în „Aida” fără să-l fi debutat în România, ceea ce este extrem de rar. De obicei, artiștii își debutează rolul acasă, apoi îl duc peste hotare. La mine a fost altfel, am dat maximum din ceea ce am putut și mi s-a oferit rolul lui Amonasro. Într-o audiție sunt trei persoane care decid – directorul teatrului, dirijorul și regizorul, un trinom cu valențe egale. Cu alte cuvinte, trebuie să te potrivești și teatral, și muzical. Se întâmplă uneori ca una dintre condiții să nu o îndeplinești, dar asta nu înseamnă că nu ești bun, ci doar că distribuția urmărea un alt profil de artist pentru un personaj. Din fericire, vocea mea a fost mereu apreciată.
– Muzica v-a adus momente sublime și ca preot, și ca bariton. Cât cântă preotul din dvs și cât cântă artistul?
– Depinde de operă. Gândiți-vă că eu am trecut de la rugăciune la Scarpia, șeful Poliției, necruțător, insensibil, inuman. Preotul din mine cântă mai mult la aria lui „Nabucco” din actul al patrulea. M-a întrebat cineva, demult: „Cum cânți acolo?”. Mă consider preotul care stă în fața altarului și care cântă „Pe tine te lăudăm”. Îmi place să cânt în genunchi, ca și cum m-aș ruga. Muzica mă înalță, ard ca o lumânare pe scenă.
* dialog cu distinsul tenor Ștefan Pop, invitat al Operei Naționale Române din Iași
Este una dintre cele mai frumoase voci din lume, un artist desăvârșit, pe care ieșenii îl vor asculta în seara de 1 aprilie la Opera Națională Română Iași (ONRI) în spectacolul „Rigoletto”, în care va interpreta rolul Ducelui de Mantua. Ștefan Pop, tenorul care numai la 23 de ani a câștigat unul dintre cele mai mari concursuri din lume, „Operalia”, organizat de Placido Domingo, a sosit la Iași. Alături de domnia sa am parcurs o parte din călătoria artistică începută la Bistrița și continuată pe marile scene ale lumii, cu opriri la Londra, Berlin, Viena, Paris, Seul, Parma, Tenerife, Rusia etc.
– Cum ați găsit Iașul?
– În primul rând, este o onoare să fiu în orașul celor șapte coline, în orașul lui Ion Creangă și al lui Mihai Eminescu, într-un teatru legendar și emblematic. După atâta timp petrecut pe scenele lumii mă bucur să vin acasă și să împărtășesc din experiența mea unui public foarte cald. Pentru mine, acasă înseamnă Opera, indiferent unde mă aflu – fie că sunt la București, la Paris, la Londra, la Parma sau oriunde am cântat. Eu cânt din suflet pentru suflet. Am găsit un Iași superb. În fiecare dimineață, când mă trezesc, privirea mi se duce către Palatul Culturii, Catedrala Mitropolitană, văd colinele și orașul în toată spendoarea lui. Trăiesc o emoție foarte specială atunci când cânt în România mea cu oameni sunt foarte buni.
– Așa se explică și prezența la Iași, în ciuda programului dvs foarte încărcat.
– Trebuie să-i mulțumesc domnului director Andrei Fermeșanu și coordonatorului artistic Florin Guzgă, Opera este norocoasă să aibă o așa echipă. Sper ca teatrul să revină acolo unde a fost odată, iar eu am venit tocmai ca să-i susțin pe ei în mod special. Îmi place mult Opera din Iași, am cântat în urmă cu șase sau șapte ani aici „Nessun Dorma” la o gală și am găsit un public extraordinar de călduros. Am fost foarte plăcut impresionat de modul în care se lucrează, de artiști, de orchestră. Totul este perfect și nu ar avea cum să fie altfel cu maestrul David Crescenzi la pupitru, cu care eu mă cunosc demult. Știe foarte bine ce înseamnă școala italiană și pune oamenii în valoare. De „Rigoletto” știam de câteva luni, am discutat și am spus că dacă va fi într-o perioadă liberă, voi veni cu mare drag. Liberă nu a fost, dar eu am venit la Iași după ce duminică am avut „Norma” la Teatro Regio di Parma, cu un casting de excepție, alături de soprana Angela Meade. „Norma” s-a montat la Parma după 21 de ani și am avut ocazia să fiu ales pentru rolul lui Pollione. Propunerea ca să vin la Iași s-a discutat la Londra, unde am cântat la Covent Garden cu Angela Gheorghiu. Am spus „Da” cu tot sufletul. Cine nu ar vrea să vină în orașul celor șapte coline? Sunteți norocoși, aș compara teatrul de la Iași cu La Fenice, principala scenă din Veneția unde a avut loc premiera piesei „Rigoletto”, în 1851. De la Iași voi pleca la Berlin.
– Cum este să cântați acasă?
– Eu am primit muzica în viața mea ca un dar divin. Cred foarte mult în Dumnezeu și știu că nimic nu este întâmplător. În momentul în care tu mergi sincer pe scenă și dai tot ce-i mai bun din tine nu are cum să iasă rău. Și chiar dacă poate pentru unii este așa, nu contează pentru că eu am oferit tot ceea ce am avut. Asta am învățat din experiența mea de 13 ani petrecută pe marile scene ale lumii, alături de artiști-mamut. Aceste cuvinte mi le-a spus și Mariella Devia, Regina belcanto, alături de care am cântat și de la care am învățat enorm. Am avut onoarea să debutez la Teatrul „San Carlo” din Napoli cu maestrul dirijor Nello Santi. Am făcut „Rigoletto” cu Papa Santi, așa cum îi spuneam noi, iar studiul cu el mi-a schimbat Universul. Am început să văd partitura cu sufletul, nu doar vizual. De la el am învățat valorizarea nuanțelor, a culorilor, punerea în lumină a personajului. Maestrul Santi a făcut o afirmație incredibilă: Fiecare notă are timpul ei. „Rigoletto” este una dintre operele mele favorite pentru că este completă, are totul – iubire, dragoste de tată, dragoste de duce. Pentru mine, fără dragoste nimic nu există.
– Iar muzica este exact ca dragostea…
– De fiecare dată când urcăm pe scenă, și acest lucru îl pot confirma toți colegii mei, noi ne deschidem sufletul și oferim tot. Pentru mine nu există nicio diferență că sunt la Teatru Regio di Parma, la Royal Opera House din Londra, eu trăiesc la fel. Vreau să facem la Iași o producție de Rigoletto așa cum a fost scrisă de Verdi, pentru că el a muncit toată viața lui ca să ne lase tot ceea ce a avut mai bun. Este foarte important să studiem fiecare notă, fiecare accent, să aducem pe scenă fiecare trăire. Eu am devenit de curând tată și totul s-a schimbat în viața mea. Cânt de zece ori mai bine, cânt mult mai deschis pentru că am realizat că stresul pe care îl aveam înainte pe scenă era inutil.
– În „Rigoletto” intrepretați rolul Ducelui de Mantua, unul dintre cele mai dificile pentru un tenor.
– Eu am făcut rolul Ducelui de Mantua în zece teatre din Italia și nu este puțin deloc, mai ales că vorbim de țara lui Verdi. Teatrul Regio di Parma este cel mai dur ca și critic, se știe. Cine trece testul de acolo poate cânta peste tot. Să cânți cu Leo Nucci la Teatro Regio di Parma în „Rigoletto” nu e puțin, mai ales când repeți experiența. Am făcut „Rigoletto” cu Leo Nucci și anul trecut, când a semnat și regia, la Teatro Antico di Taormina, cu Placido Domingo la pupitru. A fost magistral, sunt experiențe care te schimbă, care te fac să vezi diferit partitura. Da, este unul dintre cele mai dificile roluri de tenor. De fapt, se spune că acest spectacol este un concert de tenor în sine. Experiența face diferența. Eu cânt acest rol de peste 13 ani, l-am studiat nelimitat. Ajungi la un anumit nivel în care speri că poți să te apropii de ceea ce a vrut să redea compozitorul. În Verdi, care este foarte dificil, fiecare notă are o însemnătate diferită, sunt multe accente. Eu am avut norocul să lucrez cu mestrul Nello Santi, care a fost asistentul lui Toscanini, care i-a dirijat pe Di Stefano, Pavarotti, cei mai mari tenori.
– Desăvârșirea are prețul ei.
– În 2015, când am debutat la Teatro Regio di Parma, în „La Boheme”, am descoperit unul dintre cei mai mari pianiști, Simone Savina, maestrul meu cu care lucrez de atunci fiecare rol. Ei bine, asta face diferența, ține de o bucătărie ca să spun așa, de atenția acordată fiecărei note. Am cântat „Rigoletto” la Teatro San Carlo, în 2015, iar prima dată îl cântasem în 2013, cu Nadine Sierra și cu Dmitri Aleksandrovich Hvorostovsky, un mare bariton, fie iertat. De la maestrul Nello Santi am învățat foarte mult, au fost de ajuns doar două fraze ca să-mi schimbe modul de a gândi și de a vedea cu adevărat partitura. Atunci mi-am dat seama că studiul aprofundat te face să înțelegi ce voia Verdi să spună în muzică. Lucrăm la o foaie de partitură și câte o oră!
– Aveți un succes incomensurabil, spectacole impecabile și totuși reușiți să găsiți nuanțe noi de fiecare dată într-o partitură.
– Când am cântat la Teatrul Regio di Parma, exact aceeași întrebare i-am adresat maestrului Leo Nucci: „Maestre, după 400-500 de spectacole vă mai uitați în partitură?”. Iar domnia sa mi-a răspuns: „Dragă Ștefan, acesta este secretul. Chiar dacă vei cânta un rol de o mie de ori, trebui să te uiți de fiecare dată pe partitură pentru că Verdi ce înseamnă? Înseamnă dubiu”. Niciodată nu este scris afirmativ Da, așa este, ci trebuie să te întrebi mereu cum vei aborda momentul pentru că în Verdi găsești tot de la iubire, fericire, dramă, conflicte politice, mesaje. Toate sunt foarte bine subliniate. Pe fiecare notă, Verdi pune un accent, o culoare. Veți întâlni termeni unici gen „să porți vocea”, ceea ce nu este simplu. Toate aceste detalii sunt scrise, subliniate, tu doar trebuie să fii atent. Eu avut avut norocul ca, înainte de a merge la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, să studiez vioara timp de 12 ani. Am făcut și pian, și canto. Cunosc foarte bine teoria, dar să o pui în practică este altceva. Trebuie să vezi partitura cu alți ochi la fiecare spectacol, să o descoperi cu fiecare apariție pe scenă. Vocea este cel mai sublim și sensibil instrument în același timp. Este instrumentul absolut. Noi nu o vedem, dar valorizarea ei ține de starea noastră, de buna dispoziție, de dorința de a da totul, fără a mai vorbi de studiu, care este obligatoriu și nu are limite. În noaptea de dinaintea unui spectacol, eu cânt în pat toată piesa.
– Aveți un ritual înainte de spectacol?
– Nu i-aș spune chiar ritual, dar eu așa fac. Inevitabil trebuie să trec încă o dată prin tot și dacă s-ar întâmpla doar înainte de spectacol ar fi bine, dar eu reiau și după ce cade cortina, îmi amintesc eventualele greșeli. Datorită în special experiențelor mele din Italia, unde am învațat la vecchia scuola, și pianistului meu, dar și celor de la Staatsoper Viena, Covent Garden sau Staatsoper Berlin ori de pe alte mari scene, am ajuns la nivelul la care îmi amintesc și controlez totul pe scenă. Așa trebuie să fie. În acest mod proceda Mariella Devia, pe care la început nu am înțeles-o și i-am cerut sfatul. Era foarte sensibilă și dădea totul pe scenă, iar ca să faci acest lucru trebuie să anticipezi respirația, poate zâmbetul, starea pe care trebuie să o transmiți, să stăpânești tehnica vocală, să ai grijă ca muzica să fie în armonie cu dirijorul, să cunoști mișcările. Sunt multe detalii, dar cele amintite trebuie anticipate într-o secundă. Vocea nu este un instrument precum vioara, unde este multă matematică, ci depinde foarte mult de starea cu care te încarci. Eu mă bucur de orice lucru, de zâmbetul portarului, de vocea doamnei de la machiaj, de colegii mei, de natură.
– Cum curg orele de dinaintea ridicării cortinei?
– Încerc să vorbesc cât mai puțin, totul trebuie să fie limitat. De ce? Vă dau un exemplu – fiecare om, când ajunge seara acasă, este obosit, indiferent de ce a făcut în ziua care s-a scurs. Or, noi, artiștii, intrăm pe scenă seara și trebuie să ai mare grijă ca să acumulezi energia de peste zi. Este nevoie de concentrare, de focus. În momentul în care intri în teatru trebuie să lași totul deoparte, indiferent de ce problemă ai avea, și să te dăruiești integral. Îmi amintesc de un spectacol cu „Tosca”. Înainte cu puțin timp de a intra pe scenă am primit un telefon, prin care eram anunțat că bunica ne-a părăsit și m-am întristat enorm. Am cântat ca în transă, a fost o experiență care m-a schimbat enorm, m-a maturizat, dar m-am și bucurat de trăiri, de înțelesurile pe care mi le-au adus. Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător și totul este spre binele nostru. Noi avem una dintre cele mai grele meserii.
– Meserie și artă deopotrivă
– Eu sunt convins că vocea și talentul sunt daruri de la Dumnezeu și pentru asta am o responsabilitate fără margini, să studiez și să cânt cât mai mult. Noi sacrificăm tot. În ziua spectacolului nu vorbești, la fel ca și în cea care urmează. Înainte de o premieră sunt foarte multe repetiții. Este important ca noi, toți artiștii, să fim ca o familie. Am învățat foarte mult de la Angela Gheorghiu. Noi am cântat împreună, în decembrie, „Boema”, la Teatro „Massimo” di Palermo. A fost superb, un succes enorm, apoi, în februarie, la Covent Garden, unde am cântat „Tosca”. A fost altceva! Producția a fost creată special pentru Angela Gheorghiu (în acest an se împlinesc 30 de ani de la debutul celebrei soprane în „Tosca”, la Royal Opera House – n.r). A fost un moment sublim, în care am înțeles-o cu adevărat pe marea soprană. Noi poate că părem uneori egocentrici, dar suntem foarte sensibili. Suntem foarte puri în interior.
– Ce vă place cel mai mult pe scenă?
– Să simt liniștea. În teatru, dacă reușești să captezi tot publicul, în sală se lasă o liniște deplină, iar artistul trăiește un sentiment sublim. Dacă în timp ce eu cânt și simt de parcă în sală nu ar fi nicio respirație, scopul a fost atins. Pentru câteva clipe, publicul uită de cotidian și aceasta este misiunea spectacolelor de operă sau de teatru. Pentru mine, teatrul este ca o biserică, iar partitura precum o carte de rugăciuni. Și asta de când am făcut „Rigoletto” la Teatrul „San Carlo”, când maestrul Santi a spus că trebuie „să fii umil în fața partiturii”. M-am gândit ceva timp la afirmația sa și când am înțeles-o, m-am cutremurat. Toți suntem trecători. Viața este ca un spectacol – te naști, urci pe scenă, îți joci rolul și pleci.
– Ați primit mii de aprecieri care v-au adus și momente de mândrie. Au doborât vreodată smerenia?
– Niciodată! Pe mine mă ține pe linia de plutire piatra mea de temelie de la Bistrița. Pentru mine, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu și toți avem datoria să facem cât mai mult bine. Mai mult decât să-mi dechid inima ce pot face? Nu este ușor, sunt zile și zile, spectacole și spectacole, presiuni. Ai o mare responsabilitate. În Italia, criticii mă compară cu Luciano Pavarotti, care este idolul meu, este adevărat, dar responsabilitatea este de două ori mai mare. O notă dacă greșești, cel puțin la Teatrul Regio di Parma, vă pot garanta că nu este bine. „Loggioniștii” (un grup de pasionați ai muzicii care atrag atenția în mod zgomotos atunci când consideră că o arie nu este cântată corect – n.r.) te sancționează instantaneu. Acolo, publicul merge cu partitura la teatru!
– Ați avut și temeri?
– Sunt și astfel de trăiri, nu are cum să nu fie. Nu ai cum să nu te gândești, și acum îmi vine în minte Royal Opera House, că înaintea ta au fost niște titani. Spre exemplu, pe 2 mai 2000, Pavarotti a cântat ultimul spectacol de „Tosca” la Londra. Când vezi fotografiile sale acolo nu ai cum să nu te întrebi dacă oare ești pregătit pentru acel moment? Faci o Sfântă Cruce și te duci cu încredere pe scenă, iar în cazul meu, succesul a fost mai mare decât mă așteptam. Incredibil ce mare putere are sinceritatea. Suntem înconjurați de provocări, dar trebui să le faci față. Viața este scurtă și trebuie să o trăiești în sinceritate.
– Ați cântat mult în „Rigoletto”. Când ați debutat cu rolul Ducelui de Mantua?
– Se întâmpla la Seul, în 2011, alături de Elena Moșuc, o diva assoluta pentru mine. Aveam 23 de ani și am debutat într-o sală de 3.500 de locuri. Eram un pic inconștient cred, dar m-au ajutat foarte mult tinerețea, buna creștere de acasă, credința în Dumnezeu. M-am dus cu încredere și am cântat, ca și acum, din suflet. Acum, după 13 ani, cânt la fel, singura diferență fiind faptul că am studiat enorm în Italia, țara operei. Trebuie să ajungi să gândești ca un italian, să mănânci ca ei, să te plimbi prin locurile lor. Dacă vreți o rețetă de succes, este important să lucrezi cu cât mai mulți maeștri italieni, dirijori, pianiști. Noi avem o școală de cânt românească foarte bună, cu tradiție, dar este foarte bine să studiezi în Italia.
Când mă uit în urmă, pot spune că sunt mulțumit. Visul meu este să fac tot repertoriul verdian.
– Asemuiți partitura cu o carte de rugăciuni. Ați simțit ajutorul Divinității pe scenă?
– Tot timpul! Vorbind de umilință, cred că nu merit atâta dar cât am, e clar că vine de undeva și atunci am o responsabilitate directă pentru public. Eu trebuie să bucur suflete. Publicul nu știe ce se întâmplă cu adevărat pe scenă și cât de greu este. Oamenii vin să vadă un spectacol, să vadă personaje, pe Ducele de Mantua, pe Gilda, pe Rigoletto, vor să se bucure. Eu sunt un norocos că fac muzică și că slujesc arta cu voia lui Dumnezeu.
A consemnat Maura ANGHEL
Născut în Bistriţa, având o pregătire muzicală puternică după studiul viorii timp de doisprezece ani, Ştefan Pop a absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” (catedra de canto) din Cluj Napoca.
După ce a câștigat majoritatea concursurilor naționale de canto, în anul 2008, la vârsta de 21 de ani, a debutat în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’Amore” de Gaetano Donizetti pe scena Operei Naționale Române din Timișoara și în opera „Il Matrimonio Segretto” de Domenico Cimarosa la Opera Maghiară din Cluj- Napoca. În martie 2009 a fost invitat să cânte la premiera mondială a lucrării „Colinda balada op. 46″ de Gyorgy Kurtag alături de Orchestra Filarmonicii Transilvania din Cluj Napoca. Debutul său internațional, spectaculos, a avut loc în luna decembrie a anului 2009 la vârsta de doar 22 de ani, cu rolul Alfredo din opera „La Traviata” de Giuseppe Verdi la „Teatro dell’Opera” din Roma în celebra producție regizată de Franco Zeffirelli. Curând a urmat debutul la Opera Națională Greacă, tot în opera „La Traviata”.
La 23 de ani, în 2010, a câștigat două dintre cele mai importante concursuri internaționale de canto la doar șapte zile diferență, pe două continente diferite: Operalia, găzduită de „Teatro alla Scala” din Milano sub atenta îndrumare a maestrului Placido Domingo, unde a fost printre puținii concurenți din întreaga istorie a concursului care au câștigat două premii în aceeași seară, premiul I și premiul publicului și „6th International Music Competition” din Seul, unde a câștigat premiul I.
După ce a câștigat Operalia, Stefan Pop a debutat la „Teatro Verdi” din Trieste (2010) în rolul Nemorino din opera „L’elisir d’amore” și la Opera de Stat din Hamburg (2011) iar la Opera de Stat din Viena(2011), sub bagheta lui Evelino Pido, a debutat cu rolul Elvino din opera „La Sonnambula” de Vincenzo Bellini. Tot în anul 2011 a debutat la Opera din Zürich cu rolul Cassio din opera Otello de Giuseppe Verdi sub bagheta lui Daniele Gatti și la Seul cu rolul Ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi. În februarie 2012, Stefan Pop și-a făcut prima apariție pe scena Operei Naționale din Paris cu rolul Ducelui de Mantua iar în luna decembrie a aceluiași an a debutat la Opera Regală „Covent Garden” din Londra cu rolul Nemorino. Tot în anul 2012 a fost invitat de către Placido Domingo să cânte la „Gala câștigătorilor Operalia” la Opera Regală „Covent Garden” din Londra.
În 2011 și 2012, Stefan Pop a fost invitat la patru dintre concertele Angelei Gheorghiu în Orientul Îndepărtat (Seul și Shanghai) și Orientul Mijlociu (Oman) fiind foarte bine primit de public.
Anul 2013 a adus debutul la Teatrul Bolșoi din Moscova în rolul lui Alfredo și, de asemenea, debutul în rolul titular din opera Faust de Charles Gounod la Opera Națională din București. A fost un spectacol de mare succes, urmat la scurt timp de alte spectacole cu acest titlu la Opera din Rijeka (Croația, martie 2014) și „Hong Kong Cultural Center” (mai 2014). Tot în 2013, Stefan Pop a fost invitat de către Placido Domingo să cânte împreună în Gala Verdi-Wagner de la Arena din Verona sub bagheta lui Daniel Oren.
În iunie 2014 a debutat în rolul Rodolfo, în varianta de concert a operei „La Boheme” de Giacomo Puccini , la „Salle Pleyel” din Paris, alături de Patrizia Cioffi (Mimi). Mai târziu, în august 2014, a debutat și în rolul cântărețului italian din opera „Der Rosenkavalier” de Richard Strauss la renumitul Festival de la Salzburg, spectacol disponibil și pe DVD. Tot în 2014 a cântat în „La Traviata” la Opera Menorca alături de Leo Nucci și Norah Amselem.. În februarie 2015, Ștefan Pop a debutat în opera Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart la Opera „Bastille” din Paris, alături de o distribuție de excepție, sub bagheta lui Alain Altinoglu. A participat la două festivaluri importante de operă, Festivalul Menuhin din Gstaad, Elveția, în rolul Don Ottavio din opera Don Giovanni (alături de Tatiana Lisnic și Erwin Schrott) și la Festivalul George Enescu de la București, într-un concert în aer liber condus de David Crescenzi. În noiembrie 2015 i s-a oferit titlul de cetățean de onoare al orașului natal, Bistrița.
Stefan Pop a evoluat alături de câțiva dintre cei mai importanți cântăreți de operă: Angela Gheorghiu, Patrizia Ciofi, Mariella Devia, Edita Gruberova, Elena Mosuc, Krassimira Stoyanova, Tatiana Lisnic, Sonya Yoncheva, Nino Machaidze, Ailyn Perez, Placido Domingo, Leo Nucci, Jose Cura , Thomas Hampson, Erwin Schrott, sub bagheta lui Evelino Pidò, Andrea Battistoni, Daniele Gatti, Simone Young, Fabio Luisi, Antonio Pappano, Paolo Longo, Alain Antinoglu, Pablo Heras-Casado, Antonino Fogliani, Nello Santi și Luciano di Martino printre alții. Angajamentele sale viitoare includ Lucrezia Borgia de Gaetano Donizetti la Festivalul Müpa din Budapesta și la Opera din Tenerife, ”La Bohème” la Teatrul din Palermo, Tosca la Opera Regală ”Covent Garden”.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele lui Caragiale?”
Să fi știut nenea Iancu ce succes va avea, peste ani, comedia „D-ale Carnavalului” le-ar fi șfichiuit câteva vorbe de la obraz celor care au fluierat-o atunci când a scos-o pe scenă pentru prima oară. Se întâmpla la un început de primăvară, în 1885, pe scena Teatrului Național București (TNB). De fapt, comedia fusese scrisă pentru un concurs organizat de TNB, pe care autorul l-a câștigat. Premiera a fost un insucces, din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatice D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România Liberă. Presa a fost aproape unanimă în negație, motivul fiind pretinsa imoralitate prin aducerea pe scenă a drojdiei mahalalei. A fost nevoie de explicațiile lui Titu Maiorescu, oferite la scurt timp într-un articol publicat în revista „Convorbiri literare”, prin care lămurea relația etic-estetic. „Există aceste tipuri în lumea noastră? Sunt adevărate aceste situații? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem doar să ni le prezinte în mod artistic, iar valoarea lor morală este afară din chestie”, scria Maiorescu, consolidând astfel prestigiul celui ce avea să devină cel mai mare dramaturg român.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale?”
Peste ani, comedia a fost ecranizată și pusă în scenă de foarte multe ori, chiar și dansată! Marele Caragiale a fost omagiat prin mișcare încă din 2002. Primul artist care a avut curajul să-i transpună coregrafic opera a fost Adina Cezar, care a adus pe scenă spectacolul „La douășpe trecute fix”. Zece ani mai târziu, Gigi Căciuleanu a propus un teatru coregrafic în „D’ale noastre” pe scena Teatrului Național din București. În același an, Ioan Tugearu a pus în scenă spectacolul de teatru-dans„D’ale Carnavalului”, la Opera Națională Română din Iași (ONRI). Din păcate, s-a jucat foarte puțin, apoi a fost lăsat deoparte. Asta până nu demult când s-a decis că Anul „Caragiale” merită un omagiu de elită oferit de balerinii Operei Naționale Române Iași. O contribuție deosebită pentru readucerea acestui savuros spectacol pe scena ieșeană aparține Cristinei Todi, care, pe lângă meticuloasa coordonare coregrafică a balerinilor, s-a implicat și în pregătirea textului.
„Dansul este peste tot, de ce nu ar fi și în piesele Caragiale? Eu văd dansul peste tot – în natură, când se mișcă frunzele copacilor, când adie vântul, în mersul oamenilor. Fiecare are dinamica lui, ritmul lui, gândurile lui. Peste tot este dans. Am plecat de la dorința unui omagiu oferit marelui scriitor. Știam de spectacolul De-ale Carnavalului, știam că, din păcate, a fost lăsat uitării. Eu am lucrat cu maestrul Ioan Tugearu, știu ce spectacole face și am dorit să reluăm acest spectacol pentru că abandonarea lui ar fi fost un sacrilegiu nu atât pentru arta coregrafică, dar mai ales pentru public. Este un spectacol de elită, de reală calitate, de mare rafinament artistic. Eu m-am îndrăgostit de el, este fabulos. Cum să privezi publicul de o așa încântare?”, a spus Cristina Todi, coordonatorul Corpului de Balet al ONRI.
Dans de excepție și umor rafinat
Reprezentația aduce multe noutăți față de producția din 2012. S-a lucrat cu atenție la fiecare detaliu, balerinii nu doar dansează, ci au și replici, pe scenă se râde, se plânge, totul te încântă. Apoi, aduce o distribuție nouă. „Din spectacolul din 2012 mai avem doar patru interpreți, restul sunt artiști noi. Este un spectacol proaspăt cu o trupă nouă, care aduce mai mult dinamism, inclusiv în dialog, și o altă trăire”, a completat Cristina Todi.
În spectacol vor intra cei 23 de balerini ai ansamblului, 7 balerini soliști, 19 colaboratori dintre care mulți sunt de peste hotare din Ucraina, Slovenia, Bulgaria, Italia, Japonia, „avem o trupă internațională”. Publicul va putea admira și măiestria unor studenți de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și a unor elevi de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”. Misiunea elevilor este foarte importantă și nu doar pentru că vor dansa pe scena Operei, ci și prin faptul că, pe lângă repetiții, ei trebuie să facă față și cerințelor din sălile de clasă. „Ei au nevoie de o cultură generală foarte bine pusă la punct. Un balerin trebuie să fie deștept. Cultura și educația rafinată își pun amprenta în dans”, a atras atenția Cristina Todi, care va urca pe scenă alături de balerini. Domnia sa a recunoscut că fiecare revenire la rampă este plină de emoții, trăiri pe care le simte profesorul și coordonatorul Corpului de balet. În spatele tuturor rolurilor și personajelor este Omul Cristina Todi, care iubește dansul cu toată ființa sa: „Sunt recunoscătoare că fac parte din acest sistem, sunt o norocoasă că pot să fac ceea ce iubesc. Meseria mi-a fost alături mereu, nu am cum să n-o iubesc. Mă așteaptă oricând, oricum”.
Clovni, dans ţigănesc, charleston, polka și cadril se îmbină cu umorul rafinat de interpretarea soliștilor Cătălin Ailiesei (Nae), Roua Spătărescu (Mița), Monica Ailiesei (Didina), Ștefan Popa (Iordache), Alexandru Radu (Pampon), Bogdan Tuluc (Crăcănel), Dumitru Buzincu (Catindatul), Vlad Mărculescu (Bețivul), Viviana Olaru, Dragoș Sabaiduc, Adrian Ionescu și a întregului corp de balet, care punctează magnific stările conflictuale și latura comico-dramatică a personajelor. Vă așteptăm cu bucurie la acest spectacol joi, 31 martie 2022, ora 18:30, pe scena Operei Naționale Române din Iași!
„În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere”
* dialog cu solista de balet Roua Cornelia Spătărescu, de la Opera Națională Română Iași
– De cât timp dansați? Care a fost momentul în care ați știu că veți deveni balerină?
„Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva trăiri aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine”, spune balerina Roua Cornelia Spătărescu, alături de care am am aflat cum este viața trăită pe poante.
– De când dansați?
– Dansez dintotdeauna, încă de când am făcut primii pași… Îmi plăcea muzica, mai ales cea clasică, iar balerină mi-a fost predestinat să fiu… Nici nu se putea altfel, fiind fiica lui Vasile Răuț, solist al primei trupe de balet a ONRI și unul dintre fondatorii Secției de coregrafie a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Mereu am fost în conexiune permanentă cu lumea artistică, mai ales cu cea a baletului
– Care a fost primul spectacol și ce rol ați avut?
– Zâmbind, îmi amintesc cu drag de momentul în care am pășit pentru prima dată pe scenă, clipe care m-au marcat ca viitor artist – eram copilul de cinci ani al Madamei Butterfly, celebra operă a lui Puccini, în care protagonistă era distinsa doamna Adriana Severin. Mi-a rămas întipărită imaginea chimonoului negru cu stele aurii și strălucirea pumnalului din recuzită, detalii care m-au făcut să plâng în hohote ore… Cred că acesta a fost momentul decisiv al definirii vocației mele.
– Cum a început colaborarea cu Opera din Iași și cum a continuat acest parteneriat minunat?
– Colaborarea mea cu Opera din Iași a început încă de pe băncile școlii. Ca și în prezent, trupa de balet a Operei își completa distribuția pentru spectacolele mari cu elevii Colegiului de Artă. Astfel, am avut onoarea să fiu selectată, pe când eram în clasa a X-a, pentru spectacolul „Lacul Lebedelor”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu. Au urmat și alte spectacole precum „Romeo și Julieta”, „Esmeralda”, „Spărgătorul de nuci”, „Giselle”.
– Ce a urmat? Care sunt spectacolele de suflet?
– Tinerețea, curiozitatea, dorința de împlinire profesională mi-au călăuzit pașii după absolvirea cursurilor liceale spre Constanța, iar de acolo mult, mult mai departe, tocmai în Slovenia, în Maribor, orașul meu de suflet, de care mă leagă cele mai frumoase amintiri și experiențe profesionale. Acolo m-am format ca om, ca artist, ca dansatoare complexă. Maribor este orașul de care mă leagă onorabila colaborare și amiciție cu Edward Clug în montările căruia am avut marea bucurie să-mi aduc modesta contribuție. Aceste montări m-au introdus în Marea lume a dansului contemporan și a teatrului-dans: ,,Arhitectura tăcerii” pe muzica Requiemului lui Mozart, „Noaptea Valpurgiei” din ,,Faust” de Gounod, „Lacrimas”. O montare dragă mie este „Zorba grecul”, în montarea lui Lorca Massine, pe muzica lui Mikis Teodorakis, spectacolul cu care am făcut înconjurul lumii cu multe reprezentații. Nu pot să uit „Balkan projekt” a lui Jiri Kylian, unul dintre cei mai mari dansatori contemporani. Am fost selectată să dansez alături de cei mai minunați artiști din toată regiunea balcanică. A fost, cu siguranță, una dintre cele mai frumoase experiențe de viață și profesionale pe care le-am trăit ca balerină, ca dansatoare, ca artistă, ca novice în arta actorului.
Da, o jumătate din mine este strâns legată de Maribor și de repertoriul contemporan, iar cealaltă jumătate de orașul meu natal și de repertoriul clasic.
– Cu ce gânduri ați revenit la Iași?
– Am revenit pe scena Operei din Iași cu dor, cu bucurie cu mare emoție, cu o oarecare reținere, poate chiar teamă. Nu am plecat de pe meleagurile natale cu gândul să ajung solistă, să ajung mare și nici nu mi-am permis să visez că voi interpreta un rol principal chiar pe aceeași scenă ca tatăl meu.
– Așa a început o nouă etapă frumoasă, care v-a adus multe roluri. Care au fost cele mai dragi?
– Ajunsă la Iași, în plină maturitate profesională, am primit șansa din partea coordonatorilor ansamblului de balet și coregrafilor invitați să abordez diferite tipuri de personaje care mi-au fost în egală măsură de dragi. Este vorba despre Clara din „Spărgătorul de nuci”, în montarea maestrului Gheorghe Stanciu, Lise din „La fille mal gardee” a maestrului Mihai Babuska, „Anotimpurile” de Vivaldi, a doamnei Roxana Colceag, Giselle și Mirtha în „Giselle”, adaptare după coregrafia clasică rusă de Mihail Motovilov. Nu în ultimul rând, trebuie amintită și îndelungata colaborare cu marele maestru Ioan Tugearu, ale cărui partituri coregrafice au fost o permanentă provocare – „Nunta însângerată”, „Logodnica”, „Carmina Burana”, (Omnia), „D’ale carnavalului” (Mița Baston).
Ofertante îmi sunt și rolurile negative și cele de compoziție pe care încă nu le-am gustat și a căror provocare o aștept cu nerăbdare… Copil fiind visam la rolul Julietei, dar acum mă văd mai degrabă o Carabosse din „Frumoasa adormită”.
– Cum este viața unei balerine? La ce renunțați pentru dans?
– Baletul impune o rutină zilnică, o anumită disciplină și mult echilibru, studiu, alimentație calitativă, nu și cantitativă, și bineînțeles odihnă. Ca și sportivii de performanță, balerinii sunt în permanentă relație cu propriul corp, ascultăm de propriul corp, oferindu-i ceea ce are nevoie la momentul potrivit. Personal, recunosc că mai fac excese din când în când pentru că tentația este mare când vine vorba de mâncarea tradițional românească așa, „ca la mama acasă”. Sunt o persoană retrasă. Când nu dansez, mă bucur de copiii mei, de soțul meu și de familie. Prezența lor mă încarcă și mă motivează.
– Ce simțiți în momentul în care dansați? Ce v-a adus dansul în viață?
– Este greu să descriu în cuvinte ce simt atunci când dansez, dar dacă ar fi să aleg câteva cuvinte aș spune că sunt fericită, puternică, echilibrată, inspirată, eliberată… Conexiunea cu publicul se face prin emoția puternică pe care o lași să te domine. Când devine conștientă, începi să-ți îndrepți atenția asupra posturii, a respirației, a tuturor senzațiilor interioare pe care încerci să le transformi conștient sau instinctual în pași, gesturi sau în stări. În față publicului apari întotdeauna cu sufletul curat, pur, ești tu însuți fără inhibiții, fără bariere. „Dansatorii sunt atleții lui Dumnezeu”, spunea Einstein, iar eu sunt total de acord cu această idee!
„Un spectacol ce a durat ca o clipă sau invers”, a spus basul Andrei Yvan la finalul operei „Don Pasquale”, oferită ieșenilor de Ziua Fericirii. Spectacolul, impecabil pus în scenă de artiștii Operei Naționale Române Iași (ONRI), a marcat și o serie de aniversări, toate legate de debuturi. „Spectacolul a avut o însemnătatea specială pentru mine. În luna martie 2002, debutam pe scena Operei Naționale Române din Cluj cu Don Pasquale”, a rememorat apreciatul dirijor Vladimir Lungu momentele de început ale carierei sale.
Pentru basul Andrei Yvan, spectacolul îndeplung aplaudat de public i-a adus încă un debut. „Am trăit momente magice o dată cu debutul meu în rolul lui Don Pasquale, alături de dragii, frumoșii, puternicii, talentații și minunați mei colegi, îndrumați de bagheta Marelui Maestru Vladimir Lungu, acompaniați de acuratețea muzicală a Orchestrei si a Corului Operei Naționale Române din Iași, cu o concepție deosebită a regizorului Victor Zaharia. Totodată este și o mare bucurie de a sărbători cei 10 ani de la debutul meu oficial pe scenă, care a avut loc la Opera Națională din Cluj, oraș în care mi-am absolvit studiile muzicale, am crescut si m-am dezvoltat. Vă mulțumesc enorm tuturor!!! Maestrului meu Marius Vlad, tuturor colegilor și profesorilor mei din Cluj, vă sunt tuturor foarte recunoscător!!!Sunteți și veți rămâne mereu în inima mea! Felicitări din tot sufletul meu tuturor colegilor mei minunați de la toate compartimentele Operei pentru minunatul spectacol”, a spus adăugat Andrei Yvan.
„Mulțumesc”, de Ziua Fericirii
„Ziua fericirii” a fost pentru mulți artiști despre „Don Pasquale” și despre „Mulțumesc!!!”. „Felicitări și un Mare mulțumesc tuturor celor ce au contribuit la realizarea acestui spectacol pe scenă și din culise. Sunt mulți!!! Mulțumim Victor Zaharia pentru felul în care ne-ai unit cu bucurie în această producție, maestrului dirijor Vladimir Lungu pentru conducerea precisă și cu aplomb! Felicitări minunaților parteneri de scenă. Andrei Yvan, ce debut!!! Bravo!! Alexandru Constantin, ca de fiecare dată, formidabil. Stefan von Korch, mulțumim pentru promptitudine! Simpaticii Iulia Zamfirache, Gabriel Doru și Cătălin Berea, corul și orchestra, ați fost minunați! Mulțumim publicului nostru drag, care ne-a copleșit cu aplauze!! A fost emoționant să vedem, după atâta timp, sala plină! Cum să nu fii fericit și recunoscător!!??”, a fost mesajul sopranei Gristina Grigoraș, îndelung aplaudată în rolul Norinei.
În lumea incredibilei muzici a lui Donizetti
Publicul a făcut o largă reverență artiștilor, care însă o dată și-au dovedit profesionalismul. În lumea incredibilei muzici a lui Donizetti și a încântării, prin spectacolul unei reușite superbe, „Don Pasquale”, în regia lui Victor Zaharia, a fost o surpriză minunată. „Remarc încă o data detaliile prețioase care fac demnă de o mare scena aceasta producție. Azi, la debutul in rolul titular, Andrei Yvan a adăugat carate întregului, cu vocea sa frumoasa, Cristina Grigoraș a fost adorabilă, Alexandru Constantin neîntrecut, iar corul în mare formă și jovialitate! Să nu trec cu vederea ceva — mi-am dat seama ca Victor a făcut o parte consistentă regiei Corului (et pour cause!), cu desene gândite îndelung, skepsis în mișcări, elegantă dispoziție și dinamică rafinată, o voi numi justiția corului! Dirijorii, Manuel Giugula pentru cor și Vladimir Lungu la pupitrul orchestrei, au fost la înălțime. Pantomima lui Gabriel Doru e irezistibilă și îl felicit cu toată bucuria! În rolul lui Ernesto, tenorul clujean Stefan Korch, invitat, a fost chemat să-i țină locul lui Andrei Fermeșanu (managerul interimar al ONRI – n.r.). Lipsa sa din spectacol este colosală, pentru publicul lui captiv, în care mă prenumăr. A fost însă la prora acestui minunat eveniment, care i-a adus în sală invitații de inimă, pe mult încercații semeni din Ucraina. Bravisssimi tutti, oameni dragi și nespus de frumoși!”, a fost mesajul prof. univ. dr. Lăcrămioara Petrescu (Facultatea de Litere a UAIC), unul dintre ieșenii nelipsiți de la spectacolele ONRI.
Reprezentația a avut premiera anul trecut, după o absență de 15 ani, și a fost foarte bine primit de public. Cât despre reașezarea lui pe afiș, titlul a fost ales de maestrul dirijor David Crescenzi, de comun acord cu tenorul Andrei Fermeșanu, pe atunci coordonatorul artistic al Operei. „Andrei Fermeșanu mi-a propus acest proiect. Publicul din Iași cred că își dorea foarte mult o comedie, care să se potrivească felului nostru vesel de a fi, al moldovenilor.După ultima perioadă, mai ales, era mare nevoie de un spectacol luminos, care să ne aducă tuturor un zâmbet pe buze. Așa încât acest titlu a fost programat la momentul perfect”, spunea, la momentul premierei, regizorul Victor Zaharia.
Don Pasquale este o operă bufă în trei acte de Gaetano Donizetti, după un libret de Michele Accursi și Giacomo Ruffini. Premiera operei a avut loc pe 3 ianuarie 1843, la Teatrul Italian din Paris.
* dialog cu tenorul Adorján Pataki, de la Opera Maghiară din Cluj
Publicul iubitor de muzică a fost așteptat în această seară la o nouă reprezentație a operei „La Traviata”, de Giuseppe Verdi, un spectacol cu două distribuții de talie internațională, prima având loc pe 16 martie. Pe scenă au urcat soprana Manuela Barna-Ipate (Violetta Valery), tenorul Adorjan Pataki (Alfredo Germont, invitat), baritonul Șandor Balla (Giorgio Germnont, invitat), Florentina-Irina Onică (Flora Bervoix), Victor Zaharia (Baronul Douphol), Teodor Busnea (Dr. Grenvil), Brîndușa Moțoc (Annina), Olivian Andrișoae (Gastone), Daniel Mateianu (Marchizul d’Obigny), Florin Roman (Giuseppe), Octavian Ionescu (Grădinarul), Ivan Dikusar (Bucătaru) și Viviana Olaru (Fata lui Giorgio Germont), dar și corul, baletul și orchestra Operei din Iași, sub bagheta dirijorală a maestrului Traian Ichim. Dirijorul corului este Manuel Giugula, iar coordonator coregrafic Cristina Todi. Am discutat cu tenorul Adorjan Pataki, de la Opera Maghiară din Cluj, despre operă și despre drumul care i-a adus o carieră frumoasă, completată și cu roluri la Iași.
– În această seară, publicul v-a putut urmări în „La Traviata”, alături de artiști de la Opera Națională Română din Iași. Ce v-a atras în capitala Moldovei?
– Am răspuns unei invitații lansate de către direcțiunea operei. M-a atras foarte mult propunerea mai ales că nu era pentru prima oară când făceam o astfel de călătorie. Am mai fost la Iași, însă cântasem în două gale câte o arie (Adorjan Pataki fiind premiat, în 2019, în cadrul Galei Operelor Naționale — n.r.). Mi-au plăcut orchestra și modul în care se face muzică aici. Am cunoscut mulți artiști, colegi de scenă și mi-am dorit să revin la Iași, să cânt într-un spectacol, și iată-mă aici. Colaborarea a fost foarte frumoasă, mi-a făcut o deosebită plăcere să cânt cu Manuela Barna-Ipate, soprana care va interpreta rolul principal. Iașul mi-a lăsat o impresie frumoasă și sper că voi mai colabora cu artiștii, că vom avea timp să legăm prietenii, dar și pentru a face schimb de experiență.
– Ați fost aplaudat de multe ori în rolul lui Alfredo Germont, din cunoscuta operă „La Traviata”. Ce amintiri vă leagă de el? Ce vă place la opera lui Verdi?
– Rolul lui Alfredo l-am interpretat pentru prima oară la Opera Națională din Cluj, apoi am făcut regii în multe opere și teatre din țară, dar și din străinătate. Este provocator, îmi place mult. Eu, ca și artist, apreciez mulți compozitori, însă îmi place foarte mult Giuseppe Verdi. Este compozitul meu de suflet, ador mai ales lucrările scrise în ultima parte a vieții sale. Am cântat multe din aceste piese, mai puțin „Otello”, iar vocea mea se regăsește în roluri semnate de Verdi. Acum, uitându-mă peste timp, cred că am făcut peste 11 roluri.
– Și dacă tot am întors albumul carierei la primele file, cum ați ales calea muzicii? E o întrebare pe care o adresez multor artiști ca o invitație la o călătorie care deschide mereu lumea artei.
-Eu am urmat Liceul Teologic Reformat din Cluj și am fost atras de muzică încă de pe când eram elev. Dorind să cunosc mai multe detalii, am luat ore de teorie muzicală, de pian. Când eram elev în clasa a XII-a m-am apropiat de canto la sugestia dirijorului corului, Arpad Szekely, care a fost și directorul liceului. El m-a îndrumat. Mi-a ascultat vocea și mi-a recomandat să mă orientez către cariera de tenor. Am urmat Conservatoul „Gheorghe Dima” din Cluj, inițial la secția Pedagogie, apoi am trecut la Canto Clasic.
– Un prim pas spre studiul cu maeștrii care v-au conturat viitorul.
– Așa este, am studiat, la început, cu maestrul Marius Vlad Budoiu, un foarte bun profesor, care acum îmi este un prieten foarte bun. El mi-a dat startul și mi-a arătat primele taine ale cântului. După Conservator am lucrat și cu alți maeștri pentru a-mi verifica și consolida vocea. Cântărețul are mereu nevoie de o a treia ureche care, pentru mine, aceasta este Alexandru Agache.
– Ce v-a adus muzica? Dvs ce i-ați dăruit?
– Muzica mi-a adus o carieră, bucuria de a cânta, de a fi alături de artiști și de public. Am avut o surpriză foarte plăcută în Ungaria, la Miskolc. În urmă cu trei ani, la opera din acel oraș a avut loc o premieră cu spectacolul „Don Carlos”, de Giuseppe Verdi. Rolul nu este foarte expus fiindcă nu are o arie propriu-zisă, însă pe mine m-a încântat enorm, mi-a venit ca o mănușă. Eu am fost foarte mulțumit de arta mea. Am simțit apreciere atât din partea publicului, cât și a colegilor mei. Este unul dintre rolurile mele preferate.
– La ce rol visați și pe ce scenă?
– M-am pregătit foarte bine pentru un rol pe care mi l-am dorit foarte mult și am fost foarte aproape de a-l interpreta pe scena din Budapesta, însă a fost scos din program. Este vorba despre rolul Enzo Grimaldi, din opera „La Gioconda”, de Amilcare Ponchielli. M-am pregătit foarte mult și sper să am ocazia să-l cânt în următorii ani.
– Ce face tenorul Adorjan Pataki atunci când nu este pe scenă?
– Eu am mai multe pasiuni, depinde de anotimp. Iarna sunt la schi de tură sau pur și simplu la schi, cu familia. Vara sunt cu bicicleta în munți. Sunt un om al naturii și al muzicii.
