Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu mezzosoprana Ramona Zaharia

„Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci rolul și spectacolul devin o realitate pentru mine și spectator, nu rămân doar un joc artistic și liric”

* dialog cu mezzosoprana Ramona Zaharia, de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, invitată la Opera Națională Română din Iași

Am ascultat-o de curând în opera „Carmen” și am avut impresia că, de fapt, am călătorit în timp, alături de protagoniștii poveștii lui Georges Bizet. Am trăit aievea alături de Carmen, pe care mezzosoprana Ramona Zaharia, sosită la lași ca invitat de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, a interpretat-o perfect, spre marea admirație a publicului. De Ziua Internațională a Muzicii (1 octombrie), am stat de vorbă cu Ramona Zaharia despre artă și despre bucuriile pe care i le-a adus, dar și despre ofrandele pe care i le-a oferit.

– Cu ce gânduri la lași?

– Este mereu o bucurie să mă reîntorc la lasi, în orașul în care am locuit zece ani. Am fost foarte fericită că am fost invitată să cânt în spectacolul „Carmen”, acesta fiind și rolul pe care îl interpretez cel mai des în ultima perioadă. În „Carmen” am debutat în urmă cu zece ani, la Opera Națională din Timișoara. După acel moment am cântat rolul titular la Festivalul „St Margarethen” (Austria), care a fost și primul meu contract internațional. Până acum am avut 19 producții, cu peste 200 de spectacole de „Carmen”.

– Un jurnal artistic incredibil! V-a rămas o anumită reprezentație în suflet?

– Fiecare spectacol are o parte din sufletul meu, iar colegii și spectatorii mei știu că ofer integral tot ceea ce vreau să dăruiesc, de aceea nu pot să mă opresc la un anumit spectacol. Îmi vine totuși în minte o producție de „Carmen” de la Riga, cu premiera în 2017, la care am muncit mult cu o foarte talentată regizoare franceză Marie-Eve Signeyrole, spectacol gândit de către ea ca fiind un „Carmen” al secolului XXI, o regie inedită, modernă, antrenantă, difuzat și pe Opera Vision. Merită văzut! De altfel, am bucuria să urc din nou pe scena Operei Naționale din Riga, în această deosebită montare de „Carmen”, în trei spectacole, pe 6, 8 octombrie și 25 noiembrie.

– Ați urcat pe marile scene ale lumii, la Metropolitan, Royal Opera House, Covent Garden. Ce ați păstrat în sufletul dvs în urma fiecărei apariții?

– Păstrez în sufletul meu colegii mei din fiecare producție și publicul fiecărui teatru de operă în care am cântat. Fiecare public, fără de care munca noastră nu ar avea nici un sens, are o anumită vibrație, energie din care mă încarc și la rându-mi o dăruiesc „filtrată” prin sufletul meu.

Am avut noroc de colegi care să merite toată admirația mea. Și am observat cu cât sunt mai  „mari”, mai cunoscuți , nume sonore ale scenei lirice internaționale, cu atât sunt mai modești, mai umani și dornici să împărtășească din experiența lor. Am păstrat tot ceea ce am primit ca sugestie muzicală sau joc scenic. Am învățat de la cei mai mari, cărora le mulțumesc, și am încercat să pun pe scenă tot ceea ce am primit. În același timp, am în suflet foarte mulți dirijori extraordinari de la care am învățat, ultimul este chiar Maestrul Antonio Pappano cu care am lucrat la premiera operei „Rigoletto”, anul trecut, la Covent Garden. O producție extraordinară a regizorului Oliver Mears, care este deja și în cinematografe. A fost o experiență extraordinară din punct de vedere muzical, deși eram în plină pandemie, cu distanțare, măști FPP2 purtate la toate repetițiile și nesiguranța că se vor ține spectacolele după o lună jumătate de repetiții.

– Vorbiți despre muzică foarte însuflețit, parcă ați fi mereu pe o scenă. Ce v-a adus această artă? De cât timp cântați și cum ați ales muzica?

– De fapt, muzica m-a ales pe mine, eu cânt de mic copil, așa era și la noi în casă. Fratele meu a urmat cursurile Școlii Populare de Artă, a cântat la chitară și acordeon, a avut și o formație. Diferența de vârstă dintre noi este de 14 ani și, pe când eram copil, aveam 4 ani, eram „mascota” formației lui. Era minunat, nu cunoșteam o altă viață. Nu înțelegeam cum de în alte familii nu se cântă, nu sunt repetiții. Apoi, drumul meu a fost unul absolut firesc. Din clasa întâi vioară, din clasa treia pian, timp de cinci ani, apoi am urmat un liceu teoretic în orașul natal, la Brăila, la profilul Istorie și Științe Social (la paisprezece ani visam să devin avocată, de aceea am ales acest profil). În paralel cu liceul, am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă „Vespasian Lungu”, canto clasic. Era un hobby pe atunci, voiam să-mi dezvolt abilitățile vocale, iar între timp mă îndrăgostisem de teatru. Am urmat cursurile de canto clasic, dar nu voiam să fiu cântăreață. Eu doream să fiu actrită.

– Cât timp să fi trecut până când ați ales opera? De la drept la actorie, apoi mezzosoprana care a umplut de aplauze atâtea săli…

– Prima dată am dat admitere la Universitatea Natională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), dar nu a fost să fie, însă acolo a apărut primul semn legat de operă. Președintele comisiei de admitere de atunci, maestrul Gelu Colceag, m-a întrebat la una dintre probe dacă am luat ore de canto și m-a pus să îi cânt ceva. Să fi auzit o voce lucrată în timpul probei de monolog, sau era flerul unui profesor cu mulți ani de experiență, chiar nu știu! După ce m-a ascultat, mi-a spus că poate admiterea ar fi trebuit să o fi dat la Conservator, nu la Teatru. M-am simțit lezată în orgoliul propriu și i-am spus, cu un pic de impertinență adolescentină, că eu vreau să fiu actriță, nu… cântăreață. A zâmbit și mi-a spus că voi ajunge la vorba lui. „Niciodată”, am replicat! Apoi am avut o ieșire „dramatică” din sala de examinare, a la Sarah Bernhardt. (râde). A mai fost apoi o oprire, la Academia de Studii Economice, la care am renunțat după un an și jumătate. Nu mă regăseam în acea posibilă carieră, nu mi se potrivea.

 – Și totuși, soarta avea alte planuri cu dvs…

– Da. Puțini știu că am fost admisă și la Filosofie în anul în care am dat admitere la Conservator. A trebuit să aleg și a câștigat muzica. Din primul an de Conservator am cântat în Corul Operei Naționale din lași, apoi câțiva ani mai târziu am plecat la Timișoara, unde am devenit solistă și a început adevărata mea carieră. Mi-am dorit să fiu cea mai bună, să învăț multe roluri, să cânt pe scene mari. Am reușit cu foarte multă muncă și tot așa mi-am depășit și temererile. Când începi cariera internațională, poți să faci o balanță între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să fii. După ani de cântat, am descoperit că eram ceea ce trebuia pentru scenă.

–  Revenind la „Carmen”, publicul mereu v–a apreciat, spectatorii spun că sunteți alegerea cea mai bună, sunteți desprinsă din povestea lui Bizet.

(râde) – Carmen a devenit ceva personal pentru că, făcând atât de multe spectacole, am un „bagaj” considerabil, adunat din atâtea producții. Am lucrat cu regizori foarte mari de la care am învățat foarte mult și așa m-am dezvoltat enorm ca artist de la debut și până în acest moment. Nu-mi dau voie să ies niciodată din personaj în momentul în care urc pe scenă fie că vorbim de Carmen, Eboli, Amneris, Dalila sau oricare alt rol. Mă identific cu acel personaj, îmi doresc să fiu credibilă în primul rând pentru mine. Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci spectatorul va simți și va trăi povestea aievea. Rolul și spectacolul devin o realitate, nu rămân doar un joc artistic și liric. Îmi place să aduc publicul în povestea mea.

– Cum este viața într-o familie de artiști? Și soțul dvs, baritonul Bogdan Baciu, este un artist consacrat.

– Uneori este simplă, alteori mai grea, mai ales atunci când stăm despărțiți mai mult timp și ne vedem doar în spațiul virtual ori ne auzim doar la telefon. Ne-am obișnuit și nu ni se mai pare ceva complicat. Așa ne sunt viețile, amândoi ne dorim să avem o carieră frumoasă și să aducem fericire lumii prin ceea ce facem. Ne bucurăm de fiecare rol, de fiecare producție de tot ceea ne împlinește sufletul. Suntem alături unul de celălalt, ne sprijinim, dar nu în ultimul rând, ne iubim.

– Se spune că pentru o mezzosoprană, Carmen este un vârf de gamă al rolurilor. Sunteți de acord?

– Nu știu dacă este chiar așa, dar cu siguranță este unul din rolurile cele mai dorite de mezzosoprane pentru că poți arăta că ești un artist complex. Sunt și multe alte roluri, mult mai grele, care îți aduc satisfacții ca și mezzosoprană. Mă gândesc aici la Eboli, Azucena, Amneris, Santuzza, Ortrud. Eu spun mereu că nu cânt Carmen, ci interpretez Carmen și fac tot posibilul ca ariile să se transforme în monologuri și duetele în dialoguri, ca publicul să facă abstracție că totul este cântat, să simtă că urmărește o piesă de teatru sau un film la cinema.

– Aveți vreun rol pe care vi-l doriți foarte mult?

– Cred că tot ceea ce mi-am dorit ca rol l-am interpretat. Îmi doresc să cânt și mai mult fiecare rol pe care îl am în repertoriu. Sunt un om norocos, mereu am primit ceea ce mi-am dorit, prin muncă, evident. Sunt unele fraze muzicale din anumite roluri la care muncești chiar și un an ca să iasă așa cum îți dorești, să fie rezolvate din punct de vedere tehnic. Nimeni nu îți oferă gratuit acel moment în care simți că e rezolvat tehnic, doar tu ți-l poți oferi prin muncă constantă și susținută.

– V-ați temut vreodată de vreun eșec?

– Este teama tuturor cântăretilor, cred, mereu o trăiesc, dar o țin sub control. Cu toții ne speriem de eșec, așa cum uneori ne sperie și succesul. Nu știm cum să reacționăm în unele situații, dar pentru asta există efortul personal. Înainte de fiecare apariție pe scenă este important să ai unele „tabieturi”. Este important să fii cu tine însuți, să-ți așezi gândurile în ordine, să știi ce ai de făcut. Îmi amintesc de vorbele Maestrului Ludovic Spiess, cu care am urmat un masterclass. L-am întrebat dacă a avut emoții în timpul carierei sale și a răspuns că niciodată. „Știi de ce? Pentru că mereu am știut rolul dumnezeiește, stăpâneam regia și îmi suna foarte bine vocea. Trebuie să știi foarte bine muzica, să fii foarte bine pregătit vocal și scenic. Și atunci, totul va fi bine”, mi-a răspuns. Eu sunt obsedată de perfecționare și perfecțiune, am înregistrări la fiecare spectacol și le ascult pentru a corecta și învăța din greșeli și a păstra ceea ce a fost bine.

– Muzica nu v-a trădat niciodată?

– Nu, pentru că nici eu nu am trădat-o.

– Pe mezzosoprana Ramona Zaharia am cunoscut-o, am ascultat-o și ne-a fascinat, dar cine este omul din spatele artistului?

– Eu sunt un om absolut normal. Cânt, gătesc, îmi place să fiu familia, cu soțul meu. Când suntem împreună tot despre muzică vorbim, despre tehnică vocală, roluri, mari cântăreți. Am zis tot timpul că sunt un om normal, dar cu o meserie excepțională, iar pentru a face această meserie îti trebuie să ai dăruire, talent și conștiința muncii personale asidue.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Andrei Apreotesei

„Gala Magia Serii în Sunet și Lumină este un brand al Iașului”

* dialog cu tenorul Andrei Apreotesei, managerul Ateneului Național Iași și primul producător al Galei „Magia Serii în Sunet și Lumină”

Lansată cu dorința ca artiștii să fie cât mai aproape de public, Gala „Magia Serii în Sunet și Lumină”, spectacolul care de unsprezece ani anunță deschiderea unei noi stagiuni la Opera Națională Română din Iași (ONRI), cea cu numărul 66, a devenit un moment important pe harta evenimentelor artistice, așteptat cu multă bucurie de ieșeni și nu doar. Alături de tenorul Andrei Apreotesei, managerul Ateneului Național din Iași, am refăcut traseul acestei reprezentații devenite deja o emblemă pentru Capitala culturală a Moldovei și nu doar.

– Până în 2016, când ați preluat managementul Ateneului, ați fost producătorul galei, un eveniment care are deja o colecție importantă de afișe.   

– Reîntoarcerile în timp au farmecul lor și mă bucur să fac acest parcurs. Gala a început cu noi, colectivul de la Operă, într-o vreme în care mă ocupam și latura administrativă, când dețineam mai multe funcții de la marketing, la producător delegat, mă ocupam și de organizarea de evenimente. Într-o bună colaborare cu Primăria Iași, cu domnul Mihai Chirica, pe atunci viceprimar, am decis ca stagiunea anului 2011 să se deschidă altfel. Am pus la punct acest concept de gală, după care am ales și un nume. Ne-am gândit la spectacol ca la un fenomen aparte, la o magie a muzicii care ne atrage. Urma să aibă loc după apus, i-am spus „Magia Serii în Sunet și Lumină” și așa a rămas! A fost de la început o bucurie, o încântare, și a devenit un brand al Iașului. Când doar aude  numele spectacolului, publicul știe că este vorba despre deschiderea noii stagiuni a Operei.

–  Privind la planurile inițiale, ce au arătat edițiile derulate până în acest an?

– Că nu ne-am înșelat când am pornit la drum. În primul rând, ne-am dorit să fie un eveniment care să ajungă ușor la sufletul spectatorilor, să-i fidelizăm pe cei deja câștigați și să-i aducem alături pe cei care încă nu au ajuns la Operă. Am reușit pe deplin, dovadă fiind și publicul din ce în ce mai numeros care a dorit să fie alături de artiști la deschiderile stagiunilor teatrului liric. Publicul Operei s-a îmbogățit, gustul oamenilor la fel și s-a creat un  fel de dependență între teatrul liric și public, dar și invers.

Îmi aduc cu mult drag aminte de participarea mult îndrăgitei soprane Elena Moșuc, a dirijorilor care au reușit să transforme această echipă de profesioniști într-una dintre cele mai bune orchestre ale României. O dată cu un public tot mai numeros a crescut foarte mult și calitatea artistică și interpretativă, dar și condiția în care artiștii au învățat să dăruiască din măiestria lor.

– La momentul lansării, a fost cel mai important eveniment liric derulat într-un spațiu liber. Ce-a adus Iașului această gală?

– Rămâne în continuare unul dintre cele mai importante evenimente lirice derulate în spațiu liber din țară. „Magia Serii în Sunet și Lumină” este un fenomen, o locomotivă ce trage multe alte evenimente atât la nivel local, apoi regional și național. Este un motiv de mândrie pentru că de atâția ani a reușit să-și păstreze nu doar constanța organizării, ci mai ales să aibă o dezvoltare continuă, ceea ce este cel mai important. Rămâne un eveniment de care Iașul are mare nevoie.

– Fiecare spectacol are propriul răsunet în sufletul unui artist, dar cu siguranță estă unul care ocupă un loc special. Care să fie pentru dvs, dintre galele anterioare?

 – Cu siguranță, prima ediție. Era un eveniment inedit și pentru noi, cei din Operă, dar și pentru administrația publică și toate structurile implicate. Trebuie făcută o distincție foarte clară între concertele care se organizează în mod obișnuit în aer liber și cele de operă, unde sunt alte caracteristici, este nevoie să fii atent la alte detalii. Sunt alte restricții de circulație, e o altă sonorizare. Cea mai mare satisfacție a fost la prima gală când cred că, fără exagerare, am dormit doar opt ore într-o săptămână, dar a meritat. La final, după ce totul s-a încheiat cu bine, m-am așezat pe iarbă, în fața scenei de atunci, și nu voiam să mai plec. Pentru mine, abia atunci începea magia serii, după ce ultimele acorduri se încheiaeră, iar publicul își luase și bucuria focului de artificii. Este un sentiment plăcut pe care îl au deseori oamenii care se implică în astfel de evenimente. Aș vrea să vă împărtășesc și o mare bucurie pe care am trăit-o în vară, la închiderea stagiunii Ateneului Național din Iași, când am oferit publicului concertul „Trei Tenori”, un concept internațional pe care l-am adus la Iași. La final, am primit mii de mesaje, iar într-unul se spunea că lumea a plecat acasă luminoasă ca într-o noapte de Înviere! Este un sentiment extraordinar, o trăire pe care greu o poți explica în cuvinte. Mai mult o simți și dacă reușești să o transmiți prin munca ta, prin tot ceea ce faci, este fantastic.

– Privind în urmă, putem spune că entuziasmul dvs de la oferi ieșenilor prima ediție a galei a fost dublat de un mare curaj…

– Nu cred că aveam 23 de ani pe atunci, dar Slavă Domnului, uite că timpul ne-a dovedit că am făcut totul bine. Suntem un produs al Iașului, al școlii și al universităților ieșene. Este un model de lucrare făcută împreună între artiști și celelalte instituții ale statului fiindcă altfel nu ar fi posibil.

– Aceeași energie creatoare a făcut posibilă ulterior și buna colaborare dintre Ateneu și Opera din Iași.

-Este un model de bune practici pe care personal l-am încurajat și în toate manageriatele anterioare. Acum culegem roadele și vedem cât este de bine ca două instituții puternice și dinamice să colaboreze și să nu se închidă fiecare în propriul castel de cleștar și să se mulțumească doar cu proprii spectatori. Este foarte important să ne susținem și să ne bucurăm de realizările fiecăruia pentru că sunt atât dăruite nu doar de cei care au urcat înaintea noastră pe scenă, dar  și ale noastre și avem misiunea de a le da mai departe mai bogate, mai frumoase și mai apreciate.

– Cum simțiți revenirea pe scena Operei?

– Voi fi pe această scenă după șase ani și recunosc că trăiesc o emoție foarte mare. Revin în cadrul galei nu ca organizator, ci ca solist invitat. Este o bucurie, o încântare și-i mulțumesc domnului manager Andrei Fermeșanu pentru această idee minunată de a închide seara cu momentul „Trei Tenori”, în care voi cânta. Momentul este unul foarte încărcat de emoții pentru mine, din multe motive. În primul rând, pentru că nu mă gândeam că voi reveni vreodată pe scena Operei Naționale Române din Iași, apoi pentru că acest teatru liric ocupă un loc important în creșterea mea, în ceea ce sunt astăzi. O bucată importantă din sufletul meu a rămas aici. De câte ori am intrat la repetiții m-a impresionat gândul că voi cânta din nou alături de colegii mei. Îmi doresc ca bucuria pe care o simt să o pot transmite, în sala galei, în cât mai multe suflete ale iubitorilor de muzică.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Daniel Magdal

„Vocea este ca o iubită care are întotdeauna dreptate”

* dialog cu tenorul Daniel Magdal, director adjunct al Operei Naționale București și invitat al Operei Iași

Un invitat obișnuit al scenelor lirice internaționale, tenorul Daniel Magdal, actualmente director adjunct al Operei Naționale București, revine cu multă bucurie la Iași, oraș unde a descifrat primele partituri și unde a debutat în lumea cântului. Publicul l-a aplaudat recent într-un concert aniversar dedicat sopranei Mioara Cortez, una dintre marile voci ale lumii lirice.

– Din nou la Iași, alături de marea doamnă a cântului, Mioara Cortez.

– Am acceptat cu mare bucuria invitația de a cânta la gala aniversară alături de distinsa doamnă Mioara Cortez, o mare soprană cărei îi port o admirație enormă. Alături de domnia sa am debutat la Iași în Tosca, în rolul lui Mario Cavaradossi. Era prin anii ‘90 și am în România special pentru acest moment foarte important. Am revenit pe scena Operei din Iași după zece ani, într-o gală de excepție. Am fost bucuros să mă aflu din nou pe scena pe care am crescut. O onoare mai mare nu cred că există!

– Sunteți un nume foarte cunoscut, cu o carieră impresionantă, realizată în peste 37 de ani de cânt. Ce înseamnă muzica pentru dvs? Ce v-a adus?

– Muzica, și în special cea de Operă, înseamnă Viață! Pentru asta trăiesc. Mi-a adus enorm de multer bucurii, poate și unele momente de tristețe din anumite considerent admnistrative sau situații mai dificile, dar împlinirile au depășit orice clipă grea.

– Cum a intrat muzica în viața dvs. Care a fost momentul în care ați știut că veți sluji mereu partitura?

– Povestea mea nu este mult diferită de cea a colegilor mei. Am cântat de mic copil, așa am ajuns la Școala de Muzică. Îmi amintesc că aveam 9 ani, eram în clasa a V-a, am ieșit de la internatul aflat pe strada Cuza Vodă, iar în fața Filarmonicii am văzut un afiș pe care era scris „Văduva veselă”. Eu, neștiind pe atunci ce înseamnă opereta, m-am strecurat în sală. Rolul lui Valencienne era interpretat de marea și regretata noastră soprană Melania Herdeanu. M-am îndrăgostit subit și de soprană, și de operă, iar în acel moment am știut că voi face muzică. Am rememorat recent acele momente alături de fosta mea dirigintă, dna. Elena Pavel, pe care o vizitez ori de câte ori ajung la Iași. Ea a creat cu toți elevii o relație foarte strânsă și călduroasă, aproape maternală, pe care o avem de peste 40 de ani și o păstrăm. „Îți amintești cum săreai gardul internatului și fugeai la Operă, iar noi veneam să te căutăm?”, m-a întrebat doamna Elena Pavel.

– Ați cântat pe marile scene ale lumii? Care sunt rolurile care v-au consacrat?

– Îmi este foarte greu să spun. Consacrat este un cuvânt foarte prețios, plin de înțeles. Eu consider că toată muzica m-a consacrat, dar au fost roluri care mi-au plăcut mai mult, poate le iubesc mai mult decât orice. Unul dintre ele rămâne Otello, al lui Verdi, dar nu departe de el sunt și cele din operele lui Puccini. La fel și toate rolurile de Verdi. Mă gândesc cu mare drag și dor și la „Elixirul dragostei”, al lui Donizetti, cu toate că uzanțele nu mai sunt de aceeași natură. În aceste timpuri, cine cântă Otello nu mai interpretează și roluri din „Elixirul Dragostei”, dar eu prefer să nu fiu pus într-un sertar. Am cântat multe roluri de operă cum ar fi „Les Troyens” sau „Benvenuto Cellini”, de Berlioz, pe care nu le-au interpretat decât puțini cântăreți, am abordat și operă poloneză. Fiecare rol are încastrate calități, bucurii, tristeți și dificultăți de care te legi oricum. Când cânt un rol acela este cel preferat.

– Aș reveni la întrebarea anterioară. Ați spus că un artist care abordează roluri precum cele din „Elixirul Dragostei” nu mai cântă altceva și invers. De ce?

– Sunt chestiuni repertoriale de factură diferită. Otello este rol dramatic, cele din „Elixirul Dragostei” sunt pentru tenori lirici și cine intră în primul registru nu mai revine. Însă, marii tenori ai lumii, cântăreții de belcanto italian abordau o paletă mult mai largă de roluri decât este în ziua de astăzi. Eu mă simt extrem de bine, îmi place foarte mult să mă supun unor noi descoperiri, cerințe și atunci mai fac o trecere în repertoriul liric ușor.

– De fapt, ați abordat foarte multe genuri diferite – romanță, repertoriul vocal-simfonic.

– Consider că datoria unui cântăreț, a unui om care și-a făcut o profesie din muzica vocală este să fie deschis câtor mai multe forme de cânt. Am făcut multe seri de lied, cum ar fi una doar cu lieduri de Beethoven, o premieră mondială care mi-a aparținut. Am făcut și lied românesc de inspirație folclorică, lied românesc pe versuri de Eminescu, dar și o seară de romanță românească pe care o voi prezenta probabil și la Iași, în toamnă, la Casa Balș. Este o muzică sublimă, care face bine sufletului.

– Vocea este ca o iubită – uneori pasională, alteori arogantă. V-a trădat vreodată?

– Da, vocea este ca o iubită care are întotdeauna dreptate și toate drepturile. Nu ai voie să o neglijezi nicio secundă și îți cere toată atenția. Eu i-am oferit totul, nu am trădat-o niciodată pentru că este cel mai de preț dar pe care mi l-a dat Dumnezeu.

– Ați cântat pe scene mari, alături de titani, în locuri în care poate doar îngerii ajung. V-ați temut vreodată de eșec?

– Nu, niciodată! Eșecul este un unghi din care poți vedea lucrurile în multe feluri. Poate pentru unii colegi sau spectatori darul oferit la un moment dat pe scenă, într-o seară, a fost un eșec, dar eu nu l-am perceput astfel din simplul notiv că tot ceea ce am primit când m-am născut este un dar divin, iar Divinitatea nu poate eșua.

– Și nici nu-și ia darurile înapoi…

– Niciodată! Doar le multiplică, dacă și tu faci la fel!

– Ați fascinat publicul la fiecare spectacol oferit pe scenă? Cum ați reușit?

– Sper că îl cuceresc de fiecare dată. Nu mă întreb niciodată ce trebuie să fac ca să ajung la inima lui. Mereu când ies pe scenă mă bucur cu toată ființa mea de cadoul pe care îl am și de capacitatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu de a putea prelucra acest lucru. Cânt întru cinstea și mărirea Lui, care este Stăpânul nostru, al tuturor, și fără de care nu am fi decât praf și nici măcar. Cine vine cu inima deschisă la un concert sau la spectacol probabil că simte această dăruire a mea și atunci apare acea comuniune de care ați vorbit.

– Din partea cărui public ați simțit mai multă căldură – a celui din România sau de peste hotare?

– (zâmbește cald) Este o întrebare foarte interesantă o curiozitate a tuturor oamenilor – care public este mai cald? Sincer, căldura oamenilor care iubesc muzica este la fel peste tot. Probabil că simțirea mea e mai profundă acasă pentru că, fiind român, sunt mai adânc, mai deschis, mai bucuros că am șansa să cânt în fața oamenilor țării mele unde m-am născut și m-am format.

– Cum este omul Daniel Magdal când nu cântă?

– Ooo, se întâmplă extrem de rar să nu cânt, dar în acele moment tot muzică fac, alături de elevi și studenți, tineri soliști care își doresc să învețe unele lucruri de la mine, iar eu mă străduiesc să le împărtășesc tot ceea ce știu. Și pentru că timpul parcă este din ce în ce mai puțin, folosesc fiecare secundă liberă pentru odihna atât de necesară pregătirii muzicale. Iubesc să citesc, iubesc teatrul, ador natura, vreau să cunosc oameni noi, să-i descopăr. De când am început să predau la facultate, petrec extrem de mult timp cu studenții mei chiar și în afara cursurilor. Mă ocup de ei ca un părinte, simt că trebuie să-i apăr, să-i ocrotesc, să-i învăț tot ce știu. Și dacă ar fi să le ofer un sfat tuturor, ar fi seriozitate extremă și muncă susținută. Cei care se hotărăsc pentru o astfel de carieră trebuie să se dedice total muzicii!

Tenorul Daniel Magdal s-a născut la Iași, unde a absolvit cursurile Liceului de Artă ,,Octav Băncilă” și ale Universității Naționale de Arte ,,George Enescu” – Secția canto la clasa maestrului Octavian Naghiu-Alba. După absolvirea cursurilor a fost solist al Operei Naționale Iași ca tenor liric lejer, debutând în roluri precum: Almaviva („Il Barbiere di Sevilla”), Ernesto („Don Pasquale”), Nemorino („L’Elisir d’Amore”). Evoluția sa în repertoriul pentru tenor spinto-dramatic l-a purtat pe scene ale operelor din întreaga lume. A cântat la Deutsche Oper Berlin, Semperoper Dresda, Staatsoper Saarbrücken, Staatsoper Hannover, Theater Klagenfurt, Theater Innsbruck, Oper Essen, Staatsoper Prag, Oper Maribor, Opera de Stat Sofia și multe altele. A susținut și concerte vocal-simfonice și mai multe seri de lieduri la New York, Berlin și București.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Bogdan Zahariea

„Calaf este un rol greu, complex, dar deosebit de frumos. Este un rol la care visează toți tenorii!”

* dialog cu tenorul Bogdan Zahariea, de la Opera Națională Română din Timișoara, invitat la Iași, în opera în concert „Turandot”, de G. Puccini

Artiștii lirici din Iași încheie această stagiune cu o premieră – opera în concert „Turandot”, de Giacomo Puccini, care se bucură de o distribuție de excepție, cu invitați speciali. Pe scenă vor urca soprana Irina Scafaru (Turandot), tenorul Bogdan Zahariea (invitat), Cristina Simionescu-Fântână (Liù), Ivan Dikusar (Timur), Sebastian Balaj (Ping, invitat), Petru Pavel (Pang), Ovidiu Manolache (Pong), Adrian Ionescu (Altoum) și Cezar Octavian Ionescu (Un mandarin). La pupitru se va afla dirijorul David Crescenzi. Alături de solişti interpretează Corul, Corul de Copii şi Orchestra Operei Iaşi. Am stat de vorbă cu tenorul Bogdan Zahariea, de la Opera Națională Română din Timișoara, despre muzică și despre darurile pe care le oferă tuturor.

– Un moldovean, vedeta Operei din Banat. Cum a fost drumul până acolo și de unde a început?

 – (zâmbește) Vedetă e mult spus. E un cuvânt cu care nu rezonez. Drumul meu ca artist a început o dată cu intrarea la Universitatea de Arte „George Enescu”, la Facultatea de Interpretare Muzicală, Secția Canto clasic, la clasa profesorului Corneliu Solovăstru. Îi port un deosebit respect domnului profesor, care m-a ajutat și susținut cu multă generozitate! La scurt timp, am intrat în Corul Operei Naționale Române din Iași. Încă din timpul Conservatorului, am debutat în rolul Contelui Robinson din „Căsătoria secretă”, apoi Malatesta din „Don Pasquale” și imediat Figaro din „Bărbierul din Sevilia”. În 2008 am participat la un masterclass susținut de maestrul Corneliu Murgu (regretat tenor român, fost director al Operei Timișoara – n.r.), care m-a invitat să cânt în deschiderea stagiunii Operei Naționale Române din Timișoara, într-un spectacol eveniment. Era vorba despre „Faust”, de Ch. Gounod, în care am interpretat rolul Valentin, alături de Leontina Văduva, Pompei Hărășteanu și Robi Nagy. Îmi voi aminti mereu cu drag de acel spectacol.

– Cum a fost reîntoarcerea la Iași? Ce amintiri vă vin în minte când urcați pe scena de acasă?

– De fiecare dată când mă întorc la Iași aștept cu nerăbdare să fac o plimbare în Copou, unde mi-am petrecut anii studenției, pe Bulevardul Ștefan cel Mare și, bineînțeles, să pășesc în Operă, pe scenă, în culise, la cabine. La Iași am o parte din familie, am prieteni, colegi și multe amintiri frumoase, iar emoția reîntoarcerii pe scenă este cu atât mai mare.

– Cum ați ales muzica? La început bas bariton, apoi tenor. Cum ați făcut trecerea și când?

– Vă voi răspunde cu un clișeu – nu eu am ales muzica, muzica m-a ales pe mine!!!. Dar este adevărat!! Am descoperit muzica în timpul Seminarului Teologic când am făcut parte din corul liceului. Și aici vă voi surprinde foarte tare când vă voi mărturisi că am cântat la partida de bas!!! Probabil pentru că, la 14 ani, vocea băieților este în schimbare și joacă mereu feste. În 2001, am intrat la Conservator, după o perioadă de pregătire de doar două luni, în timp ce mă întrețineam făcând taximetrie. La admitere am cântat repertoriu de bas bariton. Imediat domnul profesor Solovăstru, sesizând ușurința cu care cântam în registrul acut, m-a îndrumat către repertoriul de bariton liric (Figaro din „Bărbierul din Seviglia”, Valentin din „Faust”). În timp am observat că mă bucura foarte mult să interpretez ariile de tenor astfel încât, în 2011, mi-am luat inima în dinți și, după o pregătire de numai câteva luni, am debutat în rolul Mario Cavaradossi din „Tosca”, un rol care mi-a adus mari satisfacții.

– La Iași, publicul vă va urmări în rolul Calaf, din „Turandot”, de Puccini, opera în concert cu care se va încheia stagiunea. L-ați intrepretat de multe ori alături de nume mari ale scenei.

– Am debutat cu rolul Calaf la Timișoara, în 2012. Este un rol greu, complex, dar deosebit de frumos și care îți oferă cele mai mari satisfacții! Este un rol la care visează toți tenorii! Puccini a scris superb pentru tenor cele două arii celebre „Non piangere Liu” și „Nessun dorma”, cele trei enigme, dar și restul ansamblurilor monumentale. Turandot e un regal artistic. Eu îl ador în acest rol pe Franco Corelli. Pentru mine, el a îmbinat cel mai bine liricul cu dramaticul, dulceața interpretării italiene cu forța spinto dramatică necesară personajului.

– În „Turandot” ați cântat sub bagheta unor mari maeștri, în producții semnate de mari regizori. Ce ați preluat de la fiecare?

– Sub bagheta dirijorilor cu care am colaborat, am învățat că în operă nu există democrație. Cei 100, 200 de oameni care se află pe scenă în același timp trebuie să funcționeze perfect, ca o mașinărie magică și să se aglutineze la cea mai fină mișcare a baghetei dirijorului! Iar pentru asta este nevoie de multă disciplină! Cu toate acestea, fiorul intim artistic este cel care trebuie prevaleze astfel încât publicul să se simță vrăjit și învăluit de emoția supremă a muzicii, a spectacolului.

– Aveți și o carieră internațională importantă. Care sunt rolurile care v-au consacrat și unde?

– Este adevărat că am cântat în câteva teatre mari (Roma, Nice, Tel Aviv, Seoul), dar nu mă pot compara cu alți colegi de-ai mei care sunt invitați constant pe aceste scene. Pe mine însă mă încântă și mă împlinește nespus fiecare moment în care am șansa să pășesc pe scenă și să să ofer publicului un strop de bucurie.

– Vă invit la un exercițiu de imaginație – la ce rol visați, alături de cine și pe ce scenă?

– Îmi doresc mult să debutez Canio din „Paiațe”, de Leoncavallo, și cine știe, poate voi avea șansa chiar la Opera din Iași, alături de acest colectiv minunat.

– Muzica nu a fost prima opțiune academică, ci Teologia. Ce ați păstrat din prima facultate și ați șlefuit pe parcursul studiilor viitoare?

– Așa este, prima opțiune a fost Teologia, apoi Dreptul și pe urmă Muzica. Din Teologie cred că am rămas cu înclinația spre a iubi, a înțelege și a accepta oamenii așa cum sunt, ființe suverane, sensibile și perfectibile în același timp. Tot în Teologie am mai învățat răbdarea. Toate acestea mi-au folosit mai târziu în lumea operei, unde am întâlnit caractere diverse, puternice și multe orgolii. Orgoliul e un combustibil foarte fin și sofisticat, necesar scenei, care, dacă e dozat bine, te poate purta spre înainte cu success. Din păcate, dacă nu este gestionat cu atenție și înțelepciune, poate deveni un impediment, mai ales dacă este confundat cu demnitatea!

– Ce înseamnă muzica pentru dvs? Ce v-a adus? La ce ați renunțat pentru muzică? V-ați temut vreodată de eșec? L-ați trăit?

– Muzica e pasiune, este mister, este miracol, este vindecare, alinare, bucurie… Este viață, este izvor ieșit din suflet pentru suflet… O dată ce ți-a intrat în sânge, nu vei mai putea renunța niciodată la muzică. Mie personal mi-a adus multe bucurii și satisfacții, dar și multe provocări. Mi-a adus un suflet plin bucurie. Mi-a adus oameni noi. Datorită muzicii am descoperit locuri noi. Muzica mi-a făcut viața frumoasă și asta mă face să mă simt privilegiat! Pentru muzică am renunțat la multe, dar a meritat de fiecare dată! Am experimentat și eșecul. Știu ce înseamnă, dar am învățat cum este să te ridici de acolo și să revii mai puternic! Și asta cred că este o lecție foarte valoroasă pentru viață! Și apoi, să nu uităm că, așa după cum spunea Friedrich Nietzsche, „Without music, life would be a mistake”.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu solistul de balet Cătălin Ailiesei

Ultimul dans

„Baletul este o meserie a prezentului, unde nu își au loc regretele”

* dialog cu balerinul Cătălin Ailiesei, de la Opera Națională Română Iași, care își încheie cariera pe scena pe care a debutat în urmă cu peste 30 de ani

Finalul acestei stagiuni readuce pe scena Operei Naționale Române din Iași (ONRI) spectacolui de teatru dans D’ale Carnavalului, dedicat marelui Ion Luca Caragiale, comemorat în acest an. Momentul va avea și o semnificație deosebită, reprezentația fiind ultima pe care balerinul Cătălin Ailiesei o va oferi publicului. Cu rolul lui Nae, el își va încheia o carieră frumoasă dedicată dansului. Între două repetiții, am stat de vorbă cu Cătălin Ailiesei despre dans, frumusețe și viață.

– Cum se vede întreaga carieră de pe scena ultimului spectacol?

– Îmi este foarte greu să mă exprim cu privire la acest lucru, dar privind în urmă nu pot decât să simt nostalgie, împlinire și, mai ales, recunostință față de scena operei și față de public. Aici am avut bucuria să îmi încep cariera în anul 1991 și tot aici am și ocazia să o închei.

– Care au fost cele mai frumoase momente legate de balet? Există și unele regrete?

– Cu siguranță cariera de balerin mi-a adus multe momente și trăiri frumoase printre ele numărându-se debutul meu în anul 1995, în rolul Spărgătorului de nuci. Adaug și experiența mea ca solist, timp de șapte ani, la Teatrul de Balet „Oleg Danovski”, un frumos turneu la Paris cu coregrafiile maestrului Gigi Căciuleanu, participarea la Festivalul „George Enescu” cu spectacolul „Pescărușul”. Regrete? Nu am fiindcă am învățat că baletul este o meserie a prezentului, unde nu își au loc frustrările.

– Sunteți norocos! Atunci să ne reamintim de cele mai dragi roluri și de spectacolele care vă stau lângă suflet.  

– Toate rolurile mi-au fost foarte dragi fiindcă în fiecare dintre ele am încercat să îmi las o particică de suflet. Dacă totuși ar trebui să aleg, cel mai bine m-am identificat cu rolurile din spectacolele „Giselle” (Hans), „Lacul Lebedelor” (Rothbart), „Spărgătorul de nuci” (Spărgătorul), „Pescărușul” (Treplev) și „Visul unei nopți de vară” (Oberon).

– Ziua de astăzi va încheia o frumoasă carieră. Cum vă imaginați o viață fără scenă și fără aplauze?

– Momentan nu am planuri concrete de viitor. Știu doar că îmi doresc foarte mult să îmi dedic mai mult timp familiei mele. Cu siguranță, viața fără scena și fără aplauze va fi ciudată la început, dar sunt sigur că, în timp, va dispărea această nostalgie cu atât mai mult cu cât conștientizez faptul că timpul nu se oprește în loc pentru nimeni.

Spectacolul de sâmbătă, impecabil pus în scenă de Ioan Tugearu, după un libret al Lianei Tugearu, va aduce pe scenă clovni, dans ţigănesc, charleston, polka și cadril, interpretate de soliștii Cătălin Ailiesei (Nae), Roua Spătărescu (Mița), Monica Ailiesei (Didina), Ștefan Popa (Iordache), Alexandru Radu (Pampon), Bogdan Tuluc (Crăcănel), Dumitru Buzincu (Catindatul), Vlad Mărculescu (Bețivul), Viviana Olaru, Dragoș Sabaiduc, Adrian Ionescu (vioară) și întregul corp de balet, care vor puncta stările conflictuale și latura comico-dramatică a personajelor.

O contribuție deosebită pentru readucerea acestui savuros spectacol pe scena ieșeană aparține Cristinei Todi, care, pe lângă meticuloasa coordonare coregrafică a balerinilor, s-a implicat și în pregătirea textului.

Maura ANGHEL

Interviu cu dirijorul Andrea Albertin

„Ca un romantic incurabil ce sunt, cred că muzica poate fi un balsam pentru suflet”

* dialog cu dirijorul Andrea Albertin, invitat al Operei Naționale Române din Iași

A colaborat cu nume de referinţă cum sunt Renato Bruson, Giuseppe Giacomini, Mara Zampieri, Katia Ricciarelli sau Fabio Armilliato, iar ieșenii l-au aplaudat într-o producție de excepție – spectacolul „Bal Mascat”, de Giuseppe Verdi, care timp de două seri a făcut să răsune clădirea teatrului de aplauzele publicului. Am purtat cu dirijorul Andrea Albertin un dialog despre muzică și despre arta dirijorală, despre misiunea și visele lui.

– Nu cu mult timp în urmă, ați dirijat spectacolul „Bal Mascat” la Iași, care a fost un real succes. Distribuția a inclus nume sonore ale liricii internaționale precum tenorul Ștefan Pop, soprana Cellia Costea sau baritonii Bogdan Baciu sau Șerban Vasile. Cum a început colaborarea cu Opera din Iași. Cum ați lucrat cu artiștii?

– În primul rând, mulțumesc pentru compliment. Succesul nu a fost doar al meu personal, ci al tuturor, începând cu organizarea excelentă din toate sectoarele teatrului, chiar și în cele mai puțin vizibile.

L-am cunoscut pe Ștefan Pop în urmă cu 12 ani, în Coreea. A câștigat primul său mare concurs internațional și l-am acompaniat la pian. Eram sigur că va avea o carieră grozavă. Nu lucrasem niciodată cu Cellia, o voce foarte frumoasă într-adevăr. Bogdan și Șerban au fost doi baritoni de excepție, plini de mare bucurie și dorința de a lucra cu mine. De asemenea, aș dori să-i amintesc pe toți ceilalți membri ai distribuției principale: Diana Bucur, Florin Guzgă, Cristina Grigoraș, Manuela Barna-Ipate și toți cei din rolurile secundare. Un gând cald trimit și către întreg Corul Operei și dirijorului Manuel Giugula.

Nu pot spune cine mi-a plăcut cel mai mult, cred că toți am făcut tot posibilul să facem două spectacole foarte bune, cu săli pline și cu un public care a aplaudat în picioare mult timp. Pentru colaborarea cu minunatul teatru din Iași trebuie să-i mulțumesc marelui maestru David Crescenzi (un reputat dirijor italian, colaborator al ONRI – n.r.), care m-a recomandat, și domnului Andrei Fermeșanu (manager interimar – n.r.), care a avut încredere în mine.

– Ca dirijor, aveți o misiune foarte grea. Cum se pot armoniza toate instrumentele prin câteva gesturi pentru a putea oferi un singur rezultat sonor?

– În primul rând, ai nevoie de o pregătire temeinică, riguroasă. Am lucrat încă de tânăr la această operă, iar la Iași a fost a cincea mea producție cu „Bal Mascat”, o capodoperă verdiană.

Studiul personal include, de asemenea, o mare curiozitate cu privire la modul și tehnicile de interpretare la celelalte instrumente, presupunând că știi foarte bine cum funcționează vocea umană. În cercetările mele personale, alături de pian, compoziție și orgă, am studiat și vioară, flaut, harpă și percuție. Cunoașterea și pregătirea sunt „lumina” mea, farul care mă ghidează. Nu vorbesc mult în timpul repetițiilor, dar mă raportez la orchestră, la cor sau la solişti. Folosesc o terminologie foarte precisă pentru fiecare grup de instrumente. Câteva cuvinte utile bine plasate sunt mai bune decât multe explicații!

– Aveți acuratețea unui metronom. Ce adăugați pentru a oferi publicului un spectacol pe care îl va purta mult timp în suflet?

– Întotdeauna dau un exemplu: în muzică 1+1 este egal cu 3!

Ce înseamnă acest lucru? Că ritmul este o știință exactă. Precizia gestului dirijorului, chiar dacă doar pentru a se face înțeles în cel mai bun mod de către orchestră, este fundamentală. Când vine vorba despre public, aceste lucruri aproape că se uită, dirijorul fiind focusat să-i îndrume pe toți astfel încât să se poată exprima cât mai bine. În cazul nostru, un spectacol sold-out și ovațiile unui public fericit sunt cea mai frumoasă răsplată pentru munca depusă. Când pregătești totul cu precizie, apoi adaugi emoția, sufletul, inima, pasiunea, obții un final incredibil.

– Care sunt atributele unui bun dirijor? La ce ar trebui să fie atent, ce daruri personale ar trebui să aibă?

– Voi oferi un răspuns începând cu finalul – fiecare spectacol, fiecare concert lasă mereu o amintire și o amprentă. Ființa umană este în continuă schimbare și se dăruiește muzicii urmărind starea de spirit pe care o are în acel moment. Îmi amintesc cu afecțiune de toate concertele sau operele pe care le-am dirijat. Chiar și de cele care nu au ieșit atât de bine pe cât mi-aș fi dorit. Dar sunt încă mulți pași de făcut pe calea muzicii, iar satisfacțiile sunt enorme. Atributele unui bun dirijor, după părerea mea, sunt legate de o mare pregătire personală. Nu lua niciodată nimic de bun pentru că întotdeauna există o modalitate de a îmbunătăți. Chiar dacă un anumit lucru ni se pare că este perfect. În ultimii ani, de exemplu, s-a acordat din ce în ce mai multă atenție tehnicii, dar tehnica, privită doar ca scop în sine, nu duce nicăieri. De ce? Pentru că la tehnica gestului dirijoral trebuie să aduceți propria idee, propria emoție, modelând totul cu artiștii muzicieni care cântă.

– „Un mare dirijor primește ceva alchimic, magic”, spune Tom Service, jurnalist britanic, autor al unui volum despre marii dirijori și orchestrele lor. Cum se realizează această magie?

– Dirijorul este singurul muzician care nu atinge un instrument muzical. Are doar această baghetă (și de fapt poate fi comparată cu un fel de baghetă magică!) pe care o mișcă prin aer. Câteva întrebări pe care mi le pun mereu sunt: cum pot obține acel sunet specific? Ce gest ar trebui să fac? Ce greutate ar trebui să dau încheieturii, brațului sau spatelui? Cum să le punem împreună pentru a fi în slujba muzicii? Dirijatul implică nu numai responsabilitatea celor care fac muzică alături de tine, este extrem de dificil. Și asta pentru că alegerile tale muzicale sau interpretative pot îmbunătăți sau înrăutăți un întreg teatru, în toate părțile lui!

Magia se obține studiind mult, iubind ceea ce faci, având dorința de a împărtăși această dragoste cu publicul și de a-ți convinge toți colegii să te urmeze pe acel drum special al vieții care este muzica.

– Aș vrea să vă invit la o scurtă călătorie în timp și să vă întreb: cum ați ales muzica? Ce v-a determinat să alegeți dirijoratul?

– Să zicem că muzica m-a ales pe mine. Am avut primul meu concert foarte devreme și până la un anumit punct al vieții mele, dirijoratul nu m-a interesat. Era în timpul unei repetiții generale într-un teatru unde lucram ca pianist. La un moment dat, dirijorul a plecat, iar regia artistică mi-a spus să termin opera. A fost foarte interesant și incitant! Era „Aida”, de G. Verdi. Ei bine, acela a fost momentul în care am început să studiez pentru a urma o carieră de dirijor de orchestră.

–  Care au fost cele mai bune concerte sau spectacole pe care le-ați dirijat? Unde au avut loc?

– Au fost atât de multe momente sublime! O reprezentație a lui „Carmen” la San Sebastian (Spania) cu 20 de minute reale de aplauze, un concert simfonic incitant cu Orchestra Filarmonicii din Qatar (care a fost creată pentru marele Lorin Maazel), concertul orchestral al lui Bartok cu orchestra Teatrului Regio di Torino, un tur cu Teatrul San Carlo din Napoli din Dubai! Multe, prea multe momente de bucurie pentru a le putea scrie pe toate aici!

– La final, aș vrea să vă întreb care este cel mai mare vis al dvs?

– Cine nu mai visează, mai ales pentru un muzician, e mort! După cum am spus mai înainte, trebuie să existe întotdeauna o evoluție, o schimbare. Eu, poate ca un romantic incurabil ce sunt, cred că muzica poate fi un balsam pentru suflet, mai ales în acești ani grei pentru noi toți, și nu numai în raport cu muzica. Visul meu este să pot continua cât mai mult timp să împărtășesc muzica mea iubită (operă sau concerte simfonice) cu alți artiști și cu publicul pe care îl voi întâlni în diferitele teatre sau săli de concerte.

Mi-ar plăcea foarte mult să dirijez „Tripticul” lui Puccini, să refac Falstaff-ul iubitului meu Verdi și să debutez în „Samson și Dalila”, de  Saint-Saëns. Din punct de vedere simfonic, mă simt foarte aproape de întregul repertoriu rusesc, cu o pasiune deosebită pentru Ceaikovski și Rahmaninov. Dar mi-ar plăcea să pot interpreta toate simfoniile lui Beethoven… într-o singură zi!

A consemnat Maura ANGHEL