Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu baritonul Carlos Almaguer

„Rolul Scarpia îmi vine ca o mănușă! Pe scenă trăiesc pe deplin, sunt doar eu și muzica”

Pe 3 noiembrie 1956, pe scena Operei din Iași s-a jucat primul spectacol din istoria instituției, Toscade Giacomo Puccini. În semn de recunoștință pentru marile personalități care au pus bazele teatrului liric ieșean în urmă cu exact 66 de ani, artiștii ONRI au continuat tradiția cu o nouă reprezentație a celebrei creații pucciniene. Spectacolul aniversar a avut-o în centru pe soprana Aurelia Florian, alăturii de invitații speciali tenorul Daniel Magdal și baritonul Carlos Almaguer (Mexic). Sosit la Iași pentru a treia oară, baritonul Carlos Almaguer, un nume cunoscut pe marile scene internaționale, a acceptat invitația noastră la un dialog dedicat artei și celor care o slujesc.

– Carlos Almaguer, una dintre cele mai importante voci baritonale din registrul dramatic contemporan, revine la Iași, la spectacolul omagial al Operei, în rolul Scarpia din „Tosca”. Cum ați regăsit Iașul, artiștii lui, muzica orașului?

– Sunt pentru a treia oară la Iași și sunt foarte bucuros că m-am întors într-un teatru atât de frumos. Am lucrat cu artiști foarte bine pregătiți, dedicați artei și muzicii. Prima oară am ajuns la Iași la invitația directorului artistic de atunci al Operei, tenorul Cosmin Marcovici. Colaborarea a continuat și iată că acum cânt în gala aniversară dedicată împlinirii celor 66 de ani de la prima premieră lirică. Am regăsit un oraș frumos, cu artiști foarte buni.

– Care este criteriul esențial pentru care acceptați o invitație la un spectacol, ca și artist? Ce vă determină să spuneți DA?

(râde) – Muncea mea vorbește mereu pentru mine, de aici vin și invitațiile. Dacă sunt invitat înseamnă că sunt apreciat, că tot ceea ce fac este plăcut publicului. Muzica este o parte din viața mea, respect mult ceea ce fac. Acum am primit invitație pentru Scarpia, unul dintre rolurile pe care le iubesc. Mă simt foarte confortabil pe scenă în această postură. Consider că sunt foarte potrivit pentru acest rol și sunt onorat să fac parte din această producție.

– Prima artistă care a interpretat rolul Floriei Tosca a fost o româncă, Hariclea Darclée. Cum apreciați artiștii lirici români?

– România a dat voci foarte bune, nume foarte mari ale scenei și gândul mă duce la sopranele Elena Moșuc și Angela Gheorghiu, dar și la baritonul Nicolae Herlea sau la Alexandru Agache, un alt român cu o carieră internațională de excepție.

 – Ce v-a atras la rolul lui Scarpia?

– Întrebarea mă trimite în vremea tinereții mele. Ascultam o înregistrare a spectacolului care a avut loc la Palatul de Bellas Artes din Mexic și în care personajele principale erau interpretate de către Giuseppe Taddei, Maria Callas și Giuseppe di Stefano. Restul artiștilor erau mexicani și aveau un înalt nivel artistic. Cred a fost prima înregistrare cu „Tosca” pe care am ascultat-o. Pe atunci îmi urmam pregătirea muzicală ca și tenor, uite că între timp totul s-a schimbat!!!, și am rămas fascinat de vocea baritonului Giuseppe Taddei. Când am ajuns la Academie, am studiat cu Giuseppe Taddei, care mi-a fost al treilea profesor după Carlo Bengonzi și Vicente Sardinero. Așa am fost atras de Scarpia, pe care iată că l-am adus pe scena Operei din Iași în costumele create de mine. Atât de mult iubesc acest rol care îmi aduce bucurii bucurii imense. Rolul Scarpia îmi vine ca o mănușă!

– Cum ați ales muzica? V-a trădat vreodată?

– Muzica mi-a fost mereu alături, a existat în ființa mea încă din copilărie. Fără a avea un profesor alături, am învățat să cânt la chitară și mandolină, apoi m-am alăturat unor coruri care cântau în biserici. Unii artiști chiar își făcuseră o carieră astfel. Ascultam artiști ca și Mario Lanza, Carusso, cei care mi-au dat impulsuri către studiul artei lirice, la fel ca și altor artiști.

Dezamăgiri? Niciuna! Muzica mi-a adus doar bucurii, șansa de a cunoaște oameni noi, posibilitatea unor călătorii prin lume. Când sunt pe scenă mă transpun într-o altă lume, uit de absolut tot ce nu are legătură cu partitura. Intru pe deplin în rol, dau viață personajului și trăiesc muzica. Călătorind, datorită acestei arte, am putut să cunosc oameni noi, să mă întâlnesc cu colegi și prieteni, așa cum sunt acum la Iași cu amicul meu Hector Mendoza. Când ești alături de un prieten bun, pe care îl cunoști de-o viață, ești fericit, te simți apreciat și protejat. Pe scenă trăiesc pe deplin, sunt doar eu și muzica.

– Aici voi trece în planul personal. Cine este, de fapt, OMUL Carlos Almaguer? Ce faceți atunci când nu cântați?

– Este o întrebare foarte dificilă, să știți. În teatru ne transpunem în personajele pe care le interpretăm, dar în viața de zi cu zi suntem oameni obișnuiți, poate cu un dram de nebunie mai mult decât cei din jur. Eu rareori nu cânt și atunci urmăresc filme documentare, în special pe History Channel, nu sunt fan al televiziunilor comerciale. Uneori mă întâlnesc cu prietenii, nu ieșim des, dar atunci când se întâmplă, ne bucurăm să fim împreună. Îmi place mult să mă documentez în legătură cu operele noi în care voi avea roluri. Mă consider un om normal, smerit. Cred că sunt un om bun.

– Dacă mâine destinul vi s-ar schimba brusc și ați deveni un alt om, cine ați dori să fiți?

– Din nou o întrebare dificilă… Dar dacă totuși s-ar întâmpla, aș vrea să fiu tot Carlos Almaguer, nu aș vrea să mă schimb, ci să rămân aceeași persoană. Să fiu eu însumi!

Carlos Almaguer s-a născut în Mexic. De mic, a învățat să cânte la diferite instrumente muzicale, apoi a luat lecții de canto alături de Francesco Amador. La vârsta de optsprezece ani, a ajuns pe locul al treilea la concursul de canto pentru tineri cântăreți de operă „Carlo Morelli” din Mexic, și în anul următor (1994) a câștigat concursul. După ce a câștigat o bursă, și-a continuat studiile cu Carlo Bergonzi la Academia Siena, cu Vicente Sardinero la Madrid, iar talentul său i-a adus numeroase premii la concursuri internaționale. A cântat la principalele case de operă și festivaluri internaționale din Germania, Belgia, Spania, Italia, Anglia, Franța, China, SUA, Israel, Australia. A interpretat toate rolurile majore de bariton ale operelor lui Verdi, inclusiv Rigoletto, Don Carlo ( La forza del destino), Amonasro (Aida), Renato (Un ballo in maschera), Il conte di Luna (Il trovatore), Ezio (Attila), Simon Boccanegra, Macbeth, Jago (Ernani), precum și în alte opere italiene printre care „Andrea Chénier”, „Tosca”, „Pagliacci”, „Luisa Miller”, „La fanciulla del West”.

A consemnat Maura ANGHEL

Spectacolul aniversar „Tosca” a avut două distribuții.

În prima seară publicul i-a putut urmări pe Aurelia Florian (Floria Tosca), Daniel Magdal (Mario Cavaradossi), Carlos Almaguer (Scarpia), Cezar Octavian Ionescu (Sacristanul), Teodor Busnea (Angelotti), Ovidiu Manolache (Spoletta), Cătălin Berea (Sciarrone), Victor Zaharia (Temnicerul), Petru Pavel (Roberti), Sofia Elena Neacșu și Iustin Enachi (Păstori).

În cea de-a doua seară, pe scenă au urcat Simiona Titieanu (Floria Tosca), Hector Mendoza (Cavaradossi), Carmlos Almaguer (Scarpia), Cezar Octavian Ionescu (Sacristanul),  Daniel Mateianu (Angelotti), Ovidiu Manolache (Spoletta), Cătălin Cerea (Sciarrone), Victor Zaharia (Temnicerul), Petru Pavel (Roberti), Sofia Elena Neacșu și Iustin Enachi (Păstori).

Au interpretat soliștii, corul, corul de copii, baletul și orchestra Operei din Iași, conduși de la pupitrul dirijoral de bagheta maestrului David Crescenzi.

Interviu cu soprana Noemi Onucu

„Muzica mă conectează cu Creatorul ei. Iubesc să cred că este un dar divin pentru oameni”

* dialog cu Noemi Onucu, elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”din Iași, unul dintre puținii tineri care au avut șansa unui debut pe scena Operei Naționale Române din Iași

A debutat pe scena Operei Naționale Române Iași, la Gala de deschidere a stagiunii 2022-2023. La doar 16 ani, Noemi Onucu, elevă la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”din Iași, promite mult. Vocea ei de soprană a fost apreciată de nume sonore ale muzicii. Am stat de vorbă cu Noemi Onucu despre muzică și despre pasiunea ei pentru cânt.

– De cât timp cânți, Noemi? Ce te-a atras la muzică?

– Activitatea mea muzicală a început în copilărie. Făceam parte din grupuri și coruri ale bisericii pe care o frecventam. Cu opera am luat contact la modul cel mai serios atunci când am dat admitere la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, în clasa a IX-a. Nu eram convinsă că vreau să merg pe acest drum în continuare, ba chiar aveam de gând să mă orientez spre o altă profesie la finalul liceul.

– Și totuși a câștigat opera…

– Încetul cu încetul m-am îndrăgostit de operă, dar asta nu s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi avut un profesor atât de pasionat, dedicat și iubitor de frumos. Este vorba de doamna profesor de canto Diana Neacșu, pentru care am toată admirația și căreia îi mulțumesc din inimă că mi-a deschis ochii spre o lume magică.

– Vocea ta a fost apreciată, ai câștigat multe premii în scurt timp.

–  De-a lungul celor doi ani de liceu (a IX-a și a X-a) am avut performanțe considerabile în multe concursuri. Au fost multe premii întâi, speciale și de excelență, alături de Marele Premiu la Concursul Internațional de Interpretare „Emanuel Elenescu” (Piatra Neamț, 3 iunie 2022) și Marele Premiu la Concursul Național de Interpretare „Elena Botez” (Piatra Neamț, 9-10 iunie 2022). De altfel, participarea la cea din urmă competiție mi-a adus și invitația de a cânta în deschiderea stagiunii Operei. Din juriul concursului a făcut parte și managerul ONRI, Andrei Fermeșanu, iar viitorul meu a fost decis. Îmi place să spun că am fost înconjurată de oamenii potriviți la timpul potrivit! Încrederea și deschiderea de care domnul Andrei Fermeșanu a dat dovadă au fost într-adevăr impactante și demne de toată admirația.

– Ai debutat pe scena Operei din Iași cu o arie de suflet.

– Repertoriul nu l-am ales singură, ci am fost îndrumată cu precauție de către oameni de încredere. Este vorba de aria „Caro nome” din opera „Rigoletto” de Giuseppe Verdi. Mă identific ușor cu personajul Gilda încă din momentul în care am văzut pentru prima dată această reprezentație. Am simțit ca un privilegiu faptul că am putut cânta această lucrare. Muzica pentru mine a devenit, dincolo de o partitura studiată, un refugiu. Pe zi ce trece, crește în mine dorința arzătoare de a o descoperi mai mult, de a cunoaște, de a mă adânci în ceea ce cânt și în ceea ce ascult.

– Ce simți atunci când cânți?

– Muzica mă conectează cu Creatorul ei. Iubesc să cred că este un dar divin pentru noi, oamenii, și cu acest gând în minte pornesc de câte ori cânt. Nu-mi pot imagina cum sau unde voi fi peste ani, însă am încredințarea că oamenii de care am cea mai mare nevoie, de care depind acum, vor fi și atunci lângă mine. Familia mă susține mai mult decât oricine și știu că o va face cu dedicare și în viitor. O consider și pe doamna profesor Neacșu ca fiind parte din familie. Am o profundă recunoștință pentru toți care îmi sunt acum alături. Când știu că Tatăl Ceresc este lângă mine, nu am nicio teamă că lucrurile nu vor merge așa cum trebuie. Toate sunt rânduite să existe la vremea lor, iar drumul meu este sigur. Va trebui să merg hotărâtă spre țintă, bucurându-mă de frumoasele taine ale muzicii.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Gelu Dobrea

„O asemenea sărbătoare, cinstită cu o lucrare atât de măreață, nu poate, decât să ne umple sufletele de o emoție profundă”

* dialog cu basul Gelu Dobrea, invitat la Opera Națională Română din Iași în concertul vocal-simfonic „Messa da Requiem”

De ziua Sfintei Parascheva, Opera Națională Română Iași a oferit publicului un eveniment special – concertul vocal-simfonic „Messa da Requiem”, de Giuseppe Verdi. Lucrarea, care a avut prima reprezentație în 1874, la Biserica San Marco din Milano, are o încărcătură spirituală puternică și este în acord cu manifestările prilejuite de sacra zi de 14 octombrie. Pe scenă au urcat soliștii Ana Maria Donose, Maria Miron Sârbu, Remus Alăzăroae și Gelu Dobrea, alături de Orchestra și Corul Operei, sub bagheta excepționalului maestru David Crescenzi. Am trăit emoția concertului alături de basul Gelu Dobrea, de la Opera Timișoara, invitat al ONRI.

– „Messa da Requiem”, de Verdi, o lucrare cu o puternică încărcătură spirituală pe care o veți oferi, alături de încă trei artiști lirici și de corul Operei Iași, publicului într-o zi de o mare încărcătură pentru Iași – sărbătoarea Sfintei Parascheva. Ce răspuns v-a dat sufletul când ați primit invitația de a participa la acest concert vocal-simfonic?

– O asemenea sărbătoare, cinstită cu o lucrare atât de măreață, nu poate, decât să ne umple sufletele de o emoție profundă, atât nouă artiștilor, cât și publicului!

– Ce loc ocupa muzica divină sau cu oarece conotații biblice în repertoriul unui artist liric? Este obligatorie sau determinantă pentru creșterea interioară?

– Muzica „divină”, așa după cum i-ați spus, este foarte importantă și poate fi chiar determinantă pentru dezvoltarea noastră spirituală! Noi ne transpunem în personajul pe care îl interpretăm după un studiu amănunțit din punct de vedere psihologic al lui. Ca urmare, vă dați seama ce presupune interpretarea unui rol, unui personaj într-o Messă precum Requiem.

– Ce v-a determinat să acceptați prezența la Iași? Ați mai fost pe scena  Operei noastre. Care a fost spectacolul de care nu v-ați putea dezlipi niciodată ca amintire?

– M-a determinat nu doar dorința de a reveni pe scena Operei Naționale Române din Iași, dar și faptul că m-a încântat foarte mult ideea de a o celebra pe Sfinta Parascheva cu Requiem-ul lui Verdi, o lucrare atât de somptuoasă, profundă și cu o încărcătură atât de puternică! Pe această cale salut inițiativa domnului director pentru idee!

Nu m-aș putea dezlipi de nici un spectacol, de niciun rol sau personaj interpretat. Chiar dacă s-au repetat, a rămas în acea reprezentație o parte din mine!

– Vreau să vă invit la o călătorie în trecut. Cine este basul Gelu Dobrea? Cum ați ales muzica și cum v-a răsplatit alegerea?

– Sunt o persoană dedicată și îndrăgostită de această meserie. Nu am studiat muzica până la facultate, am terminat un liceu teoretic, cu profil matematică-informatică. Am avut contact cu muzica prin prisma faptului că am fost într-un cor de copii. Am descoperit că îmi place enorm mult mai târziu, după ce mi s-a schimbat vocea și am impresionat diferite persoane din acest domeniu, cu care am intrat în contact. Au fost persoane care ulterior m-au îndrumat în direcția asta. Deci aș putea spune că nu eu am ales muzica, cumva ea m-a ales pe mine!

Muzica mi-a adus cele mai mari satisfacții și am răsplătit-o cu  cele mai mari sacrificii.

–  V-au consacrat multe alte roluri. Care v-a rămas lipit de suflet? La ce rol aspirați?

– Nu știu dacă vreun rol anume m-a consacrat, toate sunt speciale în felul lor. Mi-a rămas lipit mai mult de suflet rolul Fiesco, din opera „Simone Boccanegra”, de G. Verdi. Sunt câteva  roluri pe care aș dori să le debutez – Raimondo din „Lucia di Lammemmoor”, Mefisto din „Faust”

–  Viața de artist nu este lipsită și de momente mai dificile. Care să fi fost în cazul dvs?

– Cele mai mari dificile momente sunt acele momente când lupți cu tine  pentru a te autodepăși fie că din cauza emoțiilor, fie că din cauza dificultății rolului, fie din cauza unei indispoziții vocale și multe altele.

– Dar bucurii?

– Cele mai mari bucurii ale cariei sunt acelea pe care le oferă publicul prin aplauze! Dacă după un spectacol publicul te apreciază prin aplauze, înseamnă că tu ca artist ai reușit să schimbi starea spectatorului, prin performanța ta, că oamenii care te-au văzut pleacă acasă cu o altă emoție, mult mai puternică, decât cu cea cu care au venit la Operă.

– Ultima provocare – dacă ar fi să fiți o partitură, cu ce ochi ați dori să fiți privită? Și interpretată?

–  (râde) „Stai liniștit, că nu m-am scris singură, pot fi răsfoită și interpretată în stil și cu rigurozitate”.

Basul Gelu Dobrea este solist la Opera Națională din Timișoara. Este un nume pe scenele lirice, cunoscut pentru activitatea artistică variată, începând de la concursuri (Marele Premiu la Concursul Internațional „Sabin Drăgoi”, Timișoara, Premiul special al juriului la Concursul Național de lied românesc, Brașov), până la un bogat repertoriu de operă și vocal-simfonic – Sarastro („Flautul Fermecat”), Bartolo („Nunta lui Figaro”), Basilio („Barbierul din Sevilla”), Il Comendatore/Massetto („Don Giovanni”), Monterone/Sparafuccile („Rigoletto”), Ramfis („Aida”), Fiesco („Simon Boccanegra”), Il Grande Inquisitore („Don Carlos”), Messa di Requiem (W.A.Mozart), Messa di Requiem (G.Verdi), Messa di Gloria (G.Puccini), Simfonia nr.9 (L. van Beethoven). A colaborat cu Filarmonica din Sibiu, Filarmonica din Arad, Filarmonica Transilvania din Cluj, Filarmonica și Opera din Iași, Filarmonica „George Enescu” din București, Orchestrele Radio și Opera din Cairo.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu regizorul Cristi Avram

„În fiecare regizor e un interpret care nu poate ieși la rampă și atunci o face prin intermediul altora”

Publicul ieșean este invitat pe 12 octombrie la un nou spectacol de operă – „Un Ballo in maschera”, de Giuseppe Verdi. Realizat cu o distribuție cu o distribuție de excepție, spectacolul a avut și o regie pe măsură, semnată de Cristi Avram, care ne-a împărtășit câteva din tainele reușitei.

– Spectacolul „Un ballo in maschera”, o nouă provocare pentru dvs. Ce v-a atras la această lucrare? Dar la Verdi?

– Ca la orice lucrare de care mă apropii, propunându-mi să o pun în scenă, unul dintre aspectele care primează în lectura acesteia este paradoxul și cum anume pot fi citite situațiile bizare din viața personajelor. Existența noastră este de foarte multe ori liniară, în timp ce lumea spectacolului e plină de posibilități. De fapt, știm bine, adeseori textele de teatru ori libretele de operă pun accentul pe evenimente și nu pe împrejurările și situațiile banale din viața oamenilor. Și apoi, ne spunem că evenimentele aparent neverosimile realizate pe scenă nu-și pot găsi un exponent în realitate. Fără prea mari eforturi ne dăm seama că lucrurile stau altfel și că evenimentul poate fi rezumat la o situație banală cu care, în proporții diferite, ne putem întâlni. Opera Un ballo in maschera, deși prezintă un fragment din viața lui Gustav al III-lea, rege al Suediei în secolul al XVIII-lea, conturează o situație posibilă în rândul oricăruia dintre noi. Desigur, ceea ce face diferența este lumina artificială sub care ea apare și felul în care tușa marilor autori o realizează. Giuseppe Verdi, în spiritul romantic pe care-l reprezintă cu măiestrie, adună în imagini și sonorități contrastante paradoxul. Întâmplarea face ca lucrurile să ia turnuri neașteptate, de multe ori definitive. Peste toate, elementele de magie aduse în aceeași pagină cu sentimentele sincere și impulsurile senzuale întind tot soiul de capcane celor care își propun să le pătrundă sensul. De aici se naște un alt șir de întrebări contradictorii, de paradoxuri care nu pot decât să te provoace.

– Cele două distribuții cu care ați lucrat la premieră includeau nume sonore – tenorii Ștefan Pop și Florin Guzgă, baritonii Bogdan Baciu și Șerban Vasile, sopranele Cellia Costea și Diana Bucur, mezzosoprana Andrada Vaida Roșu. Cum ați colaborat cu acești artiști consacrați? Care au fost cele mai frumoase momente petrecute împreună?

– Într-adevăr, premiera spectacolului Un ballo in maschera a reunit nume de rezonanță ale scenei lirice internaționale cu care am avut bucuria să lucrez. Eram cu toții dispuși să descoperim, să reinterpretăm, să căutăm sensuri, lucru care a ajutat foarte mult în realizarea producției noastre. E cu atât mai interesant cu cât mulți dintre artiștii implicați, fie ei invitați ori angajați ai Operei din Iași, și-au făcut debutul în roluri în acest spectacol, fapt ce constituie un avantaj pentru regizor. Atunci când rolul e bine cunoscut de un interpret, solistul are deja o părere formată despre cine este personajul său și e mai dificil să-l îndepărtezi de propriile impresii. În aceste împrejurări, munca regizorului este mai anevoioasă, trebuind, mai întâi, să-l îndepărteze pe artist de ceea ce știe deja despre personaj și mai apoi să-l aducă în noul univers. Când reușești acest lucru, când energiile converg înspre aceeași direcție se întâmplă ca de ambele părți să se nască satisfacții. Mărturisesc și faptul că, pentru mine, atunci când interpretul se încăpățânează să mă convingă de faptul că nu am propus un lucru potrivit, deși la început mă nemulțumește, reprezintă o situație care mă provoacă, mă ține viu. Contradicțiile dintre noi, cei care lucrăm la spectacol, sunt cele mai benefice.

– Ca regizor, ce ați adus nou prin această montare?

– Am încercat să pun în lumină poezia libretului și a partiturii muzicale, să aduc câteva dintre aspectele esențiale ale vieții lui Gustav al III-lea pe care le-am reinterpretat. Spectacolul nu e unul biografic; de altfel, multe dintre momentele din viața monarhului Suediei ce apar în libret sunt anacronice. Mi-am dorit, totodată, să vorbesc despre destin și despre curajul de a te juca, de a primi provocările cu brațele deschise, despre a mărturisi cu sinceritate ce se află înlăuntrul fiecăruia. Un ballo in maschera oferă posibilitatea de a baleia între oniric și realitate, toate sub cupola generoasă a spectacolului. Publicul va putea vedea că, de multe ori, planurile se întretaie, coșmarul se infiltrează în realitate, o preschimbă, iar concretul este invadat de pulsiunile ascunse în fiecare personaj. Se întâlnesc pe scenă atât personaje vii, reale, cât și fantasme, frici personificate, emoții antropomorfizate. Mi-am dorit o montare vie în care să pătrunzi activ, pe care să o decriptezi, care să te surprindă din orice unghi ai privi. De dincolo de ușile mereu deschise, pe care le putem vedea în scenografie, apar prin ceață, fulgi de zăpadă și lumini, făpturi care îți ridică întrebarea dacă sunt aievea sau dacă sunt doar apariții ce traduc unele emoții, transformându-le în imagini halucinante.

– Nu sunteți la prima colaborare cu ONRI. Cum a început această frumoasă poveste cu Opera Națională Română Iași? Ce v-a plăcut cel mai mult la lucrul cu artiștii lirici?

– Povestea mea cu Opera Națională Română Iași a început acum mai bine de șase ani. Îmi amintesc vag primul spectacol de operă la care am participat la repetiții – Carmen, de George Bizet. M-am înspăimântat. Erau atât de mulți oameni în scenă, fiecare având rolul său bine definit de care se îngrijea cu dăruire. M-au fascinat întotdeauna grupurile de interpreți care, fiind totodată un personaj colectiv și individualități bine conturate, exprimă într-un glas unic varii mesaje. Mă întrebam atunci, cum oare voi reuși să comunic cu atâția oameni? Mai apoi, mi-am spus – e totuși un privilegiu să asculți zilnic muzica de care spectatorii se bucură doar în seara spectacolului. Să contribui cu o mică parte la nașterea magiei e un lucru care îți oferă mari mulțumiri. Și apoi, interpreții care aduc cu ei toată fragilitatea și emoțiile lor, cei care se încred în tine, cei care se sprijină de multe ori pe impulsul încurajator ce vine din partea ta, te motivează să pornești cu ei la drum.    

– Care este diferența dintre regia de teatru și cea de opera? Care este mai provocatoare și de ce?

– Ar fi multe de spus despre acest lucru. În fond, scena are exigențele ei indiferent dacă montezi un spectacol de operă ori de teatru. Limbajul e diferit, modalitățile de expresie sunt altele, dar scopul este același. Atâta timp cât ceea ce încerci să transmiți e făcut cu sinceritate și credință, cele două arte nu mai par atât de diferite. Marele avantaj al spectacolelor de operă este acela că oricare dintre interpreți are ca plasă de salvare muzica, acest limbaj la care reușim cu toții să ne emoționăm. Și aici, există însă un paradox – ceea ce te poate salva e totodată și neiertător. Nu poți trișa ori minți. Publicul vede și simte orice ezitare, orice lucru nepotrivit, orice gest care aparent trece neobservat.

– Ce spectacol de operă ați dori să puneți în scenă?

– Sunt multe titluri pe care mi le-aș dori, însă nu e niciunul mai important decât acela care se întâmplă să devină al tău. Așadar…

– La fiecare interviu fac și o ușoară trecere în revistă a carierei. Ce v-a atras la regie? De ce v-ați dorit o astfel de misiune?

– În fiecare regizor e un interpret care nu poate ieși la rampă și atunci o face prin intermediul altora. Mai mult, regizorul nu se poate rezuma la un singur personaj, prin acesta nu poate exprima tot ce și-ar dori; are nevoie de mai multe identități prin care să afirme ceva. Întotdeauna imaginea de ansamblu e mai puternică decât cea individuală. Cel mai mare avantaj e că ai posibilitatea de a fi primul spectator al propriului spectacol. Peste toate, ideea de a creat un fragment de realitate, de a rescrie și readuce la viață un fragment istoric, de a pune întotdeauna întrebări despre marile teme ale omenirii dezbătute iar și iar prin alte personaje, puse mereu în fața altor ochi și minți care privesc și reflectează, sunt lucruri pe care mi-e tare drag să le fac.

– Care au fost cele mai frumoase momente din cariera dvs?

– Cele mai frumoase momente sunt cele de astăzi, acelea în care lucrăm, noi ce de astăzi, acelea în care vorbim oamenilor prezentului. Spectacolul există doar prin ochii celui care-l privește. Cel care a fost la teatru ieri, se îngrijește în prezent de ceea ce a devenit. Dacă își amintește de noi, cei cu care și-a petrecut câteva ore în sala de spectacol, e minunat.

– Ce face regizorul Cristi Avram atunci când nu este la repetiții? Ce alte pasiuni are în afară de teatru și operă?

– Dacă nu sunt la repetiții, ori la universitate, mă bucur de compania câinilor mei sau de prezența prietenilor apropiați. Îmi place să călătoresc, să descopăr locuri noi, să mă decuplez de la cele zilnice și să intru în pielea turistului care pornește la pas spre teritorii necunoscute. Când sunt în locuri pe care nu le-am mai vizitat, îmi place să mă pierd, să rătăcesc fără scop pe străzile unui oraș, să mă îndrept înspre niciunde. Mă simt privilegiat de fiecare dată când în jurul meu cei mai mulți au direcții precise înspre care se îndreaptă, în timp ce eu doar hoinăresc.

A consemnat Maura ANGHEL 

Interviu cu mezzosoprana Ramona Zaharia

„Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci rolul și spectacolul devin o realitate pentru mine și spectator, nu rămân doar un joc artistic și liric”

* dialog cu mezzosoprana Ramona Zaharia, de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, invitată la Opera Națională Română din Iași

Am ascultat-o de curând în opera „Carmen” și am avut impresia că, de fapt, am călătorit în timp, alături de protagoniștii poveștii lui Georges Bizet. Am trăit aievea alături de Carmen, pe care mezzosoprana Ramona Zaharia, sosită la lași ca invitat de la Deutsche Oper am Rhein Dusseldorf, a interpretat-o perfect, spre marea admirație a publicului. De Ziua Internațională a Muzicii (1 octombrie), am stat de vorbă cu Ramona Zaharia despre artă și despre bucuriile pe care i le-a adus, dar și despre ofrandele pe care i le-a oferit.

– Cu ce gânduri la lași?

– Este mereu o bucurie să mă reîntorc la lasi, în orașul în care am locuit zece ani. Am fost foarte fericită că am fost invitată să cânt în spectacolul „Carmen”, acesta fiind și rolul pe care îl interpretez cel mai des în ultima perioadă. În „Carmen” am debutat în urmă cu zece ani, la Opera Națională din Timișoara. După acel moment am cântat rolul titular la Festivalul „St Margarethen” (Austria), care a fost și primul meu contract internațional. Până acum am avut 19 producții, cu peste 200 de spectacole de „Carmen”.

– Un jurnal artistic incredibil! V-a rămas o anumită reprezentație în suflet?

– Fiecare spectacol are o parte din sufletul meu, iar colegii și spectatorii mei știu că ofer integral tot ceea ce vreau să dăruiesc, de aceea nu pot să mă opresc la un anumit spectacol. Îmi vine totuși în minte o producție de „Carmen” de la Riga, cu premiera în 2017, la care am muncit mult cu o foarte talentată regizoare franceză Marie-Eve Signeyrole, spectacol gândit de către ea ca fiind un „Carmen” al secolului XXI, o regie inedită, modernă, antrenantă, difuzat și pe Opera Vision. Merită văzut! De altfel, am bucuria să urc din nou pe scena Operei Naționale din Riga, în această deosebită montare de „Carmen”, în trei spectacole, pe 6, 8 octombrie și 25 noiembrie.

– Ați urcat pe marile scene ale lumii, la Metropolitan, Royal Opera House, Covent Garden. Ce ați păstrat în sufletul dvs în urma fiecărei apariții?

– Păstrez în sufletul meu colegii mei din fiecare producție și publicul fiecărui teatru de operă în care am cântat. Fiecare public, fără de care munca noastră nu ar avea nici un sens, are o anumită vibrație, energie din care mă încarc și la rându-mi o dăruiesc „filtrată” prin sufletul meu.

Am avut noroc de colegi care să merite toată admirația mea. Și am observat cu cât sunt mai  „mari”, mai cunoscuți , nume sonore ale scenei lirice internaționale, cu atât sunt mai modești, mai umani și dornici să împărtășească din experiența lor. Am păstrat tot ceea ce am primit ca sugestie muzicală sau joc scenic. Am învățat de la cei mai mari, cărora le mulțumesc, și am încercat să pun pe scenă tot ceea ce am primit. În același timp, am în suflet foarte mulți dirijori extraordinari de la care am învățat, ultimul este chiar Maestrul Antonio Pappano cu care am lucrat la premiera operei „Rigoletto”, anul trecut, la Covent Garden. O producție extraordinară a regizorului Oliver Mears, care este deja și în cinematografe. A fost o experiență extraordinară din punct de vedere muzical, deși eram în plină pandemie, cu distanțare, măști FPP2 purtate la toate repetițiile și nesiguranța că se vor ține spectacolele după o lună jumătate de repetiții.

– Vorbiți despre muzică foarte însuflețit, parcă ați fi mereu pe o scenă. Ce v-a adus această artă? De cât timp cântați și cum ați ales muzica?

– De fapt, muzica m-a ales pe mine, eu cânt de mic copil, așa era și la noi în casă. Fratele meu a urmat cursurile Școlii Populare de Artă, a cântat la chitară și acordeon, a avut și o formație. Diferența de vârstă dintre noi este de 14 ani și, pe când eram copil, aveam 4 ani, eram „mascota” formației lui. Era minunat, nu cunoșteam o altă viață. Nu înțelegeam cum de în alte familii nu se cântă, nu sunt repetiții. Apoi, drumul meu a fost unul absolut firesc. Din clasa întâi vioară, din clasa treia pian, timp de cinci ani, apoi am urmat un liceu teoretic în orașul natal, la Brăila, la profilul Istorie și Științe Social (la paisprezece ani visam să devin avocată, de aceea am ales acest profil). În paralel cu liceul, am urmat și cursurile Școlii Populare de Artă „Vespasian Lungu”, canto clasic. Era un hobby pe atunci, voiam să-mi dezvolt abilitățile vocale, iar între timp mă îndrăgostisem de teatru. Am urmat cursurile de canto clasic, dar nu voiam să fiu cântăreață. Eu doream să fiu actrită.

– Cât timp să fi trecut până când ați ales opera? De la drept la actorie, apoi mezzosoprana care a umplut de aplauze atâtea săli…

– Prima dată am dat admitere la Universitatea Natională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), dar nu a fost să fie, însă acolo a apărut primul semn legat de operă. Președintele comisiei de admitere de atunci, maestrul Gelu Colceag, m-a întrebat la una dintre probe dacă am luat ore de canto și m-a pus să îi cânt ceva. Să fi auzit o voce lucrată în timpul probei de monolog, sau era flerul unui profesor cu mulți ani de experiență, chiar nu știu! După ce m-a ascultat, mi-a spus că poate admiterea ar fi trebuit să o fi dat la Conservator, nu la Teatru. M-am simțit lezată în orgoliul propriu și i-am spus, cu un pic de impertinență adolescentină, că eu vreau să fiu actriță, nu… cântăreață. A zâmbit și mi-a spus că voi ajunge la vorba lui. „Niciodată”, am replicat! Apoi am avut o ieșire „dramatică” din sala de examinare, a la Sarah Bernhardt. (râde). A mai fost apoi o oprire, la Academia de Studii Economice, la care am renunțat după un an și jumătate. Nu mă regăseam în acea posibilă carieră, nu mi se potrivea.

 – Și totuși, soarta avea alte planuri cu dvs…

– Da. Puțini știu că am fost admisă și la Filosofie în anul în care am dat admitere la Conservator. A trebuit să aleg și a câștigat muzica. Din primul an de Conservator am cântat în Corul Operei Naționale din lași, apoi câțiva ani mai târziu am plecat la Timișoara, unde am devenit solistă și a început adevărata mea carieră. Mi-am dorit să fiu cea mai bună, să învăț multe roluri, să cânt pe scene mari. Am reușit cu foarte multă muncă și tot așa mi-am depășit și temererile. Când începi cariera internațională, poți să faci o balanță între ceea ce ești și ceea ce ar trebui să fii. După ani de cântat, am descoperit că eram ceea ce trebuia pentru scenă.

–  Revenind la „Carmen”, publicul mereu v–a apreciat, spectatorii spun că sunteți alegerea cea mai bună, sunteți desprinsă din povestea lui Bizet.

(râde) – Carmen a devenit ceva personal pentru că, făcând atât de multe spectacole, am un „bagaj” considerabil, adunat din atâtea producții. Am lucrat cu regizori foarte mari de la care am învățat foarte mult și așa m-am dezvoltat enorm ca artist de la debut și până în acest moment. Nu-mi dau voie să ies niciodată din personaj în momentul în care urc pe scenă fie că vorbim de Carmen, Eboli, Amneris, Dalila sau oricare alt rol. Mă identific cu acel personaj, îmi doresc să fiu credibilă în primul rând pentru mine. Dacă eu cred în ceea ce fac pe scenă, atunci spectatorul va simți și va trăi povestea aievea. Rolul și spectacolul devin o realitate, nu rămân doar un joc artistic și liric. Îmi place să aduc publicul în povestea mea.

– Cum este viața într-o familie de artiști? Și soțul dvs, baritonul Bogdan Baciu, este un artist consacrat.

– Uneori este simplă, alteori mai grea, mai ales atunci când stăm despărțiți mai mult timp și ne vedem doar în spațiul virtual ori ne auzim doar la telefon. Ne-am obișnuit și nu ni se mai pare ceva complicat. Așa ne sunt viețile, amândoi ne dorim să avem o carieră frumoasă și să aducem fericire lumii prin ceea ce facem. Ne bucurăm de fiecare rol, de fiecare producție de tot ceea ne împlinește sufletul. Suntem alături unul de celălalt, ne sprijinim, dar nu în ultimul rând, ne iubim.

– Se spune că pentru o mezzosoprană, Carmen este un vârf de gamă al rolurilor. Sunteți de acord?

– Nu știu dacă este chiar așa, dar cu siguranță este unul din rolurile cele mai dorite de mezzosoprane pentru că poți arăta că ești un artist complex. Sunt și multe alte roluri, mult mai grele, care îți aduc satisfacții ca și mezzosoprană. Mă gândesc aici la Eboli, Azucena, Amneris, Santuzza, Ortrud. Eu spun mereu că nu cânt Carmen, ci interpretez Carmen și fac tot posibilul ca ariile să se transforme în monologuri și duetele în dialoguri, ca publicul să facă abstracție că totul este cântat, să simtă că urmărește o piesă de teatru sau un film la cinema.

– Aveți vreun rol pe care vi-l doriți foarte mult?

– Cred că tot ceea ce mi-am dorit ca rol l-am interpretat. Îmi doresc să cânt și mai mult fiecare rol pe care îl am în repertoriu. Sunt un om norocos, mereu am primit ceea ce mi-am dorit, prin muncă, evident. Sunt unele fraze muzicale din anumite roluri la care muncești chiar și un an ca să iasă așa cum îți dorești, să fie rezolvate din punct de vedere tehnic. Nimeni nu îți oferă gratuit acel moment în care simți că e rezolvat tehnic, doar tu ți-l poți oferi prin muncă constantă și susținută.

– V-ați temut vreodată de vreun eșec?

– Este teama tuturor cântăretilor, cred, mereu o trăiesc, dar o țin sub control. Cu toții ne speriem de eșec, așa cum uneori ne sperie și succesul. Nu știm cum să reacționăm în unele situații, dar pentru asta există efortul personal. Înainte de fiecare apariție pe scenă este important să ai unele „tabieturi”. Este important să fii cu tine însuți, să-ți așezi gândurile în ordine, să știi ce ai de făcut. Îmi amintesc de vorbele Maestrului Ludovic Spiess, cu care am urmat un masterclass. L-am întrebat dacă a avut emoții în timpul carierei sale și a răspuns că niciodată. „Știi de ce? Pentru că mereu am știut rolul dumnezeiește, stăpâneam regia și îmi suna foarte bine vocea. Trebuie să știi foarte bine muzica, să fii foarte bine pregătit vocal și scenic. Și atunci, totul va fi bine”, mi-a răspuns. Eu sunt obsedată de perfecționare și perfecțiune, am înregistrări la fiecare spectacol și le ascult pentru a corecta și învăța din greșeli și a păstra ceea ce a fost bine.

– Muzica nu v-a trădat niciodată?

– Nu, pentru că nici eu nu am trădat-o.

– Pe mezzosoprana Ramona Zaharia am cunoscut-o, am ascultat-o și ne-a fascinat, dar cine este omul din spatele artistului?

– Eu sunt un om absolut normal. Cânt, gătesc, îmi place să fiu familia, cu soțul meu. Când suntem împreună tot despre muzică vorbim, despre tehnică vocală, roluri, mari cântăreți. Am zis tot timpul că sunt un om normal, dar cu o meserie excepțională, iar pentru a face această meserie îti trebuie să ai dăruire, talent și conștiința muncii personale asidue.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu tenorul Andrei Apreotesei

„Gala Magia Serii în Sunet și Lumină este un brand al Iașului”

* dialog cu tenorul Andrei Apreotesei, managerul Ateneului Național Iași și primul producător al Galei „Magia Serii în Sunet și Lumină”

Lansată cu dorința ca artiștii să fie cât mai aproape de public, Gala „Magia Serii în Sunet și Lumină”, spectacolul care de unsprezece ani anunță deschiderea unei noi stagiuni la Opera Națională Română din Iași (ONRI), cea cu numărul 66, a devenit un moment important pe harta evenimentelor artistice, așteptat cu multă bucurie de ieșeni și nu doar. Alături de tenorul Andrei Apreotesei, managerul Ateneului Național din Iași, am refăcut traseul acestei reprezentații devenite deja o emblemă pentru Capitala culturală a Moldovei și nu doar.

– Până în 2016, când ați preluat managementul Ateneului, ați fost producătorul galei, un eveniment care are deja o colecție importantă de afișe.   

– Reîntoarcerile în timp au farmecul lor și mă bucur să fac acest parcurs. Gala a început cu noi, colectivul de la Operă, într-o vreme în care mă ocupam și latura administrativă, când dețineam mai multe funcții de la marketing, la producător delegat, mă ocupam și de organizarea de evenimente. Într-o bună colaborare cu Primăria Iași, cu domnul Mihai Chirica, pe atunci viceprimar, am decis ca stagiunea anului 2011 să se deschidă altfel. Am pus la punct acest concept de gală, după care am ales și un nume. Ne-am gândit la spectacol ca la un fenomen aparte, la o magie a muzicii care ne atrage. Urma să aibă loc după apus, i-am spus „Magia Serii în Sunet și Lumină” și așa a rămas! A fost de la început o bucurie, o încântare, și a devenit un brand al Iașului. Când doar aude  numele spectacolului, publicul știe că este vorba despre deschiderea noii stagiuni a Operei.

–  Privind la planurile inițiale, ce au arătat edițiile derulate până în acest an?

– Că nu ne-am înșelat când am pornit la drum. În primul rând, ne-am dorit să fie un eveniment care să ajungă ușor la sufletul spectatorilor, să-i fidelizăm pe cei deja câștigați și să-i aducem alături pe cei care încă nu au ajuns la Operă. Am reușit pe deplin, dovadă fiind și publicul din ce în ce mai numeros care a dorit să fie alături de artiști la deschiderile stagiunilor teatrului liric. Publicul Operei s-a îmbogățit, gustul oamenilor la fel și s-a creat un  fel de dependență între teatrul liric și public, dar și invers.

Îmi aduc cu mult drag aminte de participarea mult îndrăgitei soprane Elena Moșuc, a dirijorilor care au reușit să transforme această echipă de profesioniști într-una dintre cele mai bune orchestre ale României. O dată cu un public tot mai numeros a crescut foarte mult și calitatea artistică și interpretativă, dar și condiția în care artiștii au învățat să dăruiască din măiestria lor.

– La momentul lansării, a fost cel mai important eveniment liric derulat într-un spațiu liber. Ce-a adus Iașului această gală?

– Rămâne în continuare unul dintre cele mai importante evenimente lirice derulate în spațiu liber din țară. „Magia Serii în Sunet și Lumină” este un fenomen, o locomotivă ce trage multe alte evenimente atât la nivel local, apoi regional și național. Este un motiv de mândrie pentru că de atâția ani a reușit să-și păstreze nu doar constanța organizării, ci mai ales să aibă o dezvoltare continuă, ceea ce este cel mai important. Rămâne un eveniment de care Iașul are mare nevoie.

– Fiecare spectacol are propriul răsunet în sufletul unui artist, dar cu siguranță estă unul care ocupă un loc special. Care să fie pentru dvs, dintre galele anterioare?

 – Cu siguranță, prima ediție. Era un eveniment inedit și pentru noi, cei din Operă, dar și pentru administrația publică și toate structurile implicate. Trebuie făcută o distincție foarte clară între concertele care se organizează în mod obișnuit în aer liber și cele de operă, unde sunt alte caracteristici, este nevoie să fii atent la alte detalii. Sunt alte restricții de circulație, e o altă sonorizare. Cea mai mare satisfacție a fost la prima gală când cred că, fără exagerare, am dormit doar opt ore într-o săptămână, dar a meritat. La final, după ce totul s-a încheiat cu bine, m-am așezat pe iarbă, în fața scenei de atunci, și nu voiam să mai plec. Pentru mine, abia atunci începea magia serii, după ce ultimele acorduri se încheiaeră, iar publicul își luase și bucuria focului de artificii. Este un sentiment plăcut pe care îl au deseori oamenii care se implică în astfel de evenimente. Aș vrea să vă împărtășesc și o mare bucurie pe care am trăit-o în vară, la închiderea stagiunii Ateneului Național din Iași, când am oferit publicului concertul „Trei Tenori”, un concept internațional pe care l-am adus la Iași. La final, am primit mii de mesaje, iar într-unul se spunea că lumea a plecat acasă luminoasă ca într-o noapte de Înviere! Este un sentiment extraordinar, o trăire pe care greu o poți explica în cuvinte. Mai mult o simți și dacă reușești să o transmiți prin munca ta, prin tot ceea ce faci, este fantastic.

– Privind în urmă, putem spune că entuziasmul dvs de la oferi ieșenilor prima ediție a galei a fost dublat de un mare curaj…

– Nu cred că aveam 23 de ani pe atunci, dar Slavă Domnului, uite că timpul ne-a dovedit că am făcut totul bine. Suntem un produs al Iașului, al școlii și al universităților ieșene. Este un model de lucrare făcută împreună între artiști și celelalte instituții ale statului fiindcă altfel nu ar fi posibil.

– Aceeași energie creatoare a făcut posibilă ulterior și buna colaborare dintre Ateneu și Opera din Iași.

-Este un model de bune practici pe care personal l-am încurajat și în toate manageriatele anterioare. Acum culegem roadele și vedem cât este de bine ca două instituții puternice și dinamice să colaboreze și să nu se închidă fiecare în propriul castel de cleștar și să se mulțumească doar cu proprii spectatori. Este foarte important să ne susținem și să ne bucurăm de realizările fiecăruia pentru că sunt atât dăruite nu doar de cei care au urcat înaintea noastră pe scenă, dar  și ale noastre și avem misiunea de a le da mai departe mai bogate, mai frumoase și mai apreciate.

– Cum simțiți revenirea pe scena Operei?

– Voi fi pe această scenă după șase ani și recunosc că trăiesc o emoție foarte mare. Revin în cadrul galei nu ca organizator, ci ca solist invitat. Este o bucurie, o încântare și-i mulțumesc domnului manager Andrei Fermeșanu pentru această idee minunată de a închide seara cu momentul „Trei Tenori”, în care voi cânta. Momentul este unul foarte încărcat de emoții pentru mine, din multe motive. În primul rând, pentru că nu mă gândeam că voi reveni vreodată pe scena Operei Naționale Române din Iași, apoi pentru că acest teatru liric ocupă un loc important în creșterea mea, în ceea ce sunt astăzi. O bucată importantă din sufletul meu a rămas aici. De câte ori am intrat la repetiții m-a impresionat gândul că voi cânta din nou alături de colegii mei. Îmi doresc ca bucuria pe care o simt să o pot transmite, în sala galei, în cât mai multe suflete ale iubitorilor de muzică.

A consemnat Maura ANGHEL