Author Archives: Cojocariu Iuliana

Interviu cu mezzosoprana Maria Miron Sîrbu

„Carmen este o Mecca a oricărei mezzosoprane”.

* dialog cu mezzosoprana Maria Miron Sîrbu, solistă la Opera Națională Română Iași.

Iubitorii de muzică sunt așteptați în această seară la spectacolul „Carmen”, de Georges Bizet, dedicat celebrei soprane Virginia Zeani, „prima donna assoluta” a marilor scene internaționale, care a fost aniversată în întreaga lume în luna octombrie.

Supranumită „Violetta supremă”, frumoasa primadonă a triumfat în dificilul rol verdian în 648 de spectacole, susţinute în întreaga lume, de la Moscova la New York, de la Londra şi Paris, la Philadelphia şi Roma.

Orchestra și artiștii lirici invită astfel ieșenii la unul dintre cele mai apreciate titluri din repertoriul operistic internaţional. În rolul protagonistei o vom regăsi pe îndrăgita mezzosoprană Maria Miron Sîrbu, alături de care am făcut câțiva pași pe scena pregătită pentru spectacolul din această seară.

 – „Carmen” este unul dintre cele mai dorite roluri din cariera unei artiste de operă.

– Într-adevăr, este acea Mecca pentru fiecare mezzosoprană, este rolul vieții ei. Eu am mai spus că nu este neapărat un rol pe care să mi-l fi dorit cu ardoare. Prin educație, cumva, am învățat să aștept ca vocea să mi se împlinească pentru ca atunci când voi intra pe acest tip de repertoriu, cum este „Carmen”, să pot să fiu în totalitate în rol. Adică să nu întâmpin dificultăți de emisie vocală, iar ca personaj să pot să-l conturez cât mai bine cu putință. La tinerețe nu știu dacă poți neapărat să redai cu atâta acuratețe acest rol. Carmen este un personaj experimentat și mă refer strict la latura strict psihologică. La un moment dat s-a ivit oportunitatea să fac acest rol, l-am îmbrățișat și evident că mi-am dorit să-l aduc la un nivel de talie internațională. Am repere, de fiecare dată mă documentez, ascult soliste importante din lumea artistică internațională, dar și locală, și de la fiecare culeg nuanțe care mi se potrivesc.

– Rolul vieții pentru o mezzosoprană pare a fi o misiune ajunsă la apogeu. De ce?

– Carmen este un rol dramatic și complex, te trece prin toate stările posibile, te provoacă să te cunoști foarte bine, să îți descoperi fiecare ungher uman pe care îl ai. Dacă ești o persoană timidă nu poți să faci acest rol.

– Dar ce poți să faci?

– Trebuie să te lupți și să-ți înfrângi acele prejudecăți, să înțelegi faptul că un personaj nu ești tu, cel din viața de zi cu zi. Și că nimeni nu te poate cataloga în funcție de personajul pe care îl redai, lucru care se întâmplă uneori la tineri. Am văzut o astfel de atitudine din posturia pedagogului, rol în care m-am aflat de câteva ori în particular. Mulți tineri se tem de ridicol, dar nu trebuie să fie ridicoli. Se tem să nu fie judecați de cei care îi văd că interpretează un personaj care este departe de felul lor de a fi.

– Cu alte cuvinte, Carmen este un rol al maturității. Cum i-a venit momentul să fie adăugat și în palmaresul dvs?

– De regulă, rolurile vin de la sine. Eu am avut oportunitatea de a intra în acest rol în luna februarie, când a trebuit să facem o variantă scurtă a spectacolului, din cauza acestui virus cu care ne luptăm. Tot spectacolul a fost încadrat într-o oră și jumătate. S-a mers pe repede înainte, iar eu, ca personaj, am fost cea mai alergată (râde).

– Ce a trebuit să faceți? Ce modificări au fost făcute?

– Au fost făcute niște tăieturi în așa fel încât Carmen era în permanență pe scenă și avea mereu de cântat dintr-o arie în alta, duet, terzet, cvintet. În mod normal, există acele pauze care oferă câte un răgaz fiecărui personaj, chiar dacă sunt recitative. Sunt momente de odihnă și pentru spirit, și pentru voce. Însă, atunci când suntem constrânși de aceste norme sociale și sanitare, se fac tăieturi care nu au în vedere și aspectele în care un rol titular sau un alt personaj să fie oarecum cruțat. Dar cu voia lui Dumnezeu, pentru că totul se întâmplă numai cu bunăvoința Celui de Sus, lucrurile s-au așezat așa cum a fost cel mai bine. Am făcut cu toții față situației, ne-am străduit mult din punct de vedere muzical și a ieșit un eveniment frumos. Iată că acum a venit a doua șansă ca să facem acest spectacol cap-coadă. Am avut mai mult timp pentru a-l pregăti, dar, spre surprinderea noastră, va trebui să facem iarăși o variantă în normele impuse de condițiile sanitare.

– După cum se vede, situațiile nu sunt foarte confortabile, dar nu afectează pasiunea pentru muzică. Ce vă animă la fiecare reprezentație?

– Eu nu pot să spun că am o meserie, eu am o profesie, o chemare. Ceea ce facem noi, ca artiști, este mereu cu gândul de a dărui celor ce vin să ne vadă, să ne asculte. Mereu preluăm din bucuria publicului prezent sau a celor care ne ascultă online ori la radio. Eu am cântat și cu sala goală în această perioadă impusă de pandemie. Spre surprinderea mea, nu a fost nicio barieră pentru că m-am gândit că dincolo de camera de luat vederi este cineva care își dorește cu toată ființa să fie alături de noi, de artiști. Misiunea actului artistic este de a ne hrăni sufletele.

– Ați lăsat Bucureștiul pentru Iași, iar publicul este bucuros să vă aibă alături. Am fost norocoși…

– (zâmbește cald) Eu am origini din această zonă, părinții mei sunt din județul Iași. M-am născut și am copilărit la Brașov, unde m-am și educat o bună parte, apoi mi-am continuat studiile la București, unde mi-am început viața. Mi-am făcut o familie, am debutat acolo, am cântat 18 ani pe scena Operei din București. A fost casa mea de suflet și poate a fost locul unde am învățat să fiu artist, am învățat să dăruiesc din ceea ce eu am primit la rândul meu.

– De la cine ați primit?

– În primul rând, de la Doamne-Doamne, de la părinți și apoi de la profesorii cu care am studiat, și mă refer aici la talent și la educare. Apoi am primit de la public, de la care am luat și am oferit ceea ce am primit. Este o energie care nu se termină niciodată și fără de care noi, artiștii, nu am putea exista. Însă, niciodată nu știi cum te poartă viața și la un moment dat, prin 2013, am început colaborarea cu Iașul, suntem prieteni vechi. Când am venit pentru prima dată, am făcut spectacolul „Nunta lui Figaro”, în care am avut rolul Cherubino. Apoi am revenit și am jucat în „Bărbierul din Sevilla”, a urmat „Don Giovanni”, iar într-un final casa mea a devenit Iașul.

– Vă place?

– Daaa, mult, și să știți că feciorul meu, de foarte multe ori, cel puțin în primul an după ce ne-am mutat aici, mi-a și spus – „Știi, uneori am senzația că suntem la București”. Ne simțim acasă, suntem bine, viața ne este puțin mai tihnită și cred că acest lucru ne ajută și în demersul nostru artistic. Un artist care nu are liniște nu poate să creeze.

– Ați vorbit de calea de destin, de misiunea personală. Cum ați ales opera?

– Cu riscul de a oferi un răspuns clișeu și cu riscul de a mă repeta, eu am cântat de când mă știu. Mama povestește că și atunci când eram bolnavă, aveam febră, eu cântam prin casă, eram în rolul Annei Karenina și în altele. Am cântat de copil muzică populară și pop, așa era pe atunci. Eu mă simțeam foarte bine, nu mi-am dorit niciodată să fiu artist sau cântăreț de operă mai cu seamă. Mi-am dorit să fiu medic sau învățător, dar niciodată artist. Profesorii de muzică din școală m-au remarcat și m-au îndrumat să fac artă, să urmez studii de specialitate. Am vrut să fac muzică ușoară și ei mi-au spus că pot să fac canto, ceea ce se preda la liceu, dar că pot să rog profesorul cu care lucrez să mă îndrume și spre ceea ce îmi plăcea mie, în particular. Evident că după ce am prins gustul operei nu am vrut să mai fac altceva! Eu cred că drumul fiecăruia este bine trasat și Dumnezeu știe întotdeauna care este calea pe care trebuie să pornim. Oricât ne-am codi, ajungem tot acolo unde trebuie. Tata fost dezamăgit la început, el dorindu-și mereu să aibă un cântăreț de muzică populară în casă, dar apoi a acceptat, iar acum îi vezi o lacrimă în colțul ochiului, când mă aude cântând. Am părinții mereu cu sufletul alături de mine, vin la spectacole când pot și-i văd cum își strecoară în batistă câte o lacrimă.

– Care a fost rolul în care ați simțit că acesta este drumul dvs?

– Rolul care m-a consacrat, cu care am călcat pentru prima dată pe scena Operei Naționale București, a fost Rosina, din opera „Bărbierul din Sevilla”, dar rolul pe care eu îl consider de suflet, pe care mi-l doresc și pe care l-am cântat doar o singură dată, pentru că așa s-a întâmplat, a fost Charlotte, din opera „Werther”. Este un rol cu care mă încarc enorm. Îmi place Rosina pentru că este isteață, e plină de energie, joacă într-un spectacol viu, îmi place și Zerlina din opera „Don Giovanni”, am avut diferite montări și la București, și la Iași. Spectacolul de la București, în regia maestrului Andrei Șerban, a fost unul extraordinar, tineresc, pentru publicul tânăr. Am făcut, tot la București, „Cosi fan tutte”, într-o regie extraordinară. Veneau adolescenți din liceu și erau foarte încântați de ceea ce vedeau, dar rolul sufletului meu este tot Charlotte. Acum, la Iași, cred că rolul meu de suflet este Carmen (zâmbește).

– Ce alte spectacole vă doriți? La ce roluri visați?

– Sunt foarte multe roluri pe care ni le dorim, însă totul se rezumă la partea financiară de care dispune o instituție de cultură și la arsenalul cu care poate pleca în „lupta” artistică. Mi-aș dori ca pe scena Operei din Iași să regăsim „Cosi fan tutte”, „Butterfly”, „Samson și Dalila”. Foarte multe titluri încă nu sunt la opera ieșeană, dar cred că lucrurile se vor schimba, iar publicul va aprecia ceea ce va vedea pe scenă. Pentru noi, publicul înseamnă tot, este hrana, energia cu care plecăm de acasă înainte de spectacol, este dorința de a fi pe scenă, este artistul în totalitate. Eu nu văd altfel muzica decât prin această comuniune între artist și public.

A consemnat Maura ANGHEL

În spectacolul din această seară, publicul i-a putut urmări pe Maria Miron Sîrbu (Carmen), Cosmin Marcovici (Don José), Nicoleta Maier (Micaëla), Alexandru Constantin (Escamillo), Ivan Dikusar (Zuniga), Cezar Octavian Ionescu (Morales), Angelica Mecu-Solomon (Frasquita), Sorana Nastasiu (Mercedes, debut), Florin Roman (Dancairo) și Ovidiu Manolache (Remendado). Au interpretat soliștii, orchestra, corul, corul de copii și baletul Operei ieșene, sub bagheta dirijorală a maestrului Tiberiu Soare.

Dirijor Cor: Manuel Giugula.

Dirijor Cor de Copii: Raluca Zaharia.

Interviu cu soprana Simona Titieanu

„Noi, artiștii, suntem instrumentele prin care se face legătură între ceea ce este Sus și ceea ce este jos. Suntem efemeri, iar momentele noastre durează cât o fâlfâire de aripă”.

* dialog cu soprana Simona Titieanu, solistă la Opera Națională Română Iași.

„Cântărețul de operă, la fel ca actorul, trăiește mai multe vieți într-una. Unele vieți și-ar dori să le trăiască zi de zi, altele nu. Identificarea cu personajul pornește din momentul în care afli că ai fost distribuit în rol”, spune soprana Simona Titieanu, alături de care am descifrat o altă partitură – cea a unui artist dedicat complet muzicii.

– Primul pas pe scena Operei din Iași. Cum v-ați simțit? În ce rol ați evoluat?

– Literalmente… primul pas pe scena operei ieșene l-am făcut acum 30 ani, într-un mic rol de figurație, eram ienicer în „Răpirea din Serai”. Aveam 14 ani și, printr-un fericit concurs de împrejurări, ajunsesem în echipa de figurație a Operei – un grup de copii pasionați de muzică, sub coordonarea regizorului tehnic de atunci, domnul Florin Harbuz. Pe mine mă văzuse la Cercul de folclor al Palatului Copiilor din Iași, unde eram una dintre solistele Ansamblului „Hora”, condus de domnii profesori Constantin Dolnicianu și Ștefan Neagu. În urma unei colaborări pentru un festival folcloric, intuind în mine unele calități artistice, domnul Harbuz mi-a propus să vin la Opera, la figurație. Suna interesant, nu prea știam eu despre ce este vorba, dar era despre scenă, despre public, un mediu care începuse să îmi placă. Fascinație, uimire, admirație, mândria de a fi acolo, între toți acei mari artiști, pe care îi întâlneam în culise, îi vedeam cum fac exerciții de respirație înainte de spectacol, cum mai aruncă o ultimă privire în partitură, cum se încurajează între ei… Îmi bate și acum inima când îmi amintesc. Atunci m-am contaminat cu acest virus, opera, definitiv. Am continuat să fac figurație și pe parcursul anilor de liceu, iar când am terminat clasa a XII-a, am susținut concurs pentru un post în Corul Operei ieșene. Odată intrată „cu acte în regulă” în operă, totul a decurs firesc. Se pare că acele calități artistice descoperite la 14 ani erau reale, se dezvoltau cu fiecare zi de studiu, cu fiecare apariție scenică, făcându-mă remarcată chiar din cor. Prima dată când am apărut într-un rol solistic aveam de spus două fraze în „Victoria și al ei husar”, personajul se numea Iuliska (solista care făcea rolul respectiv a plecat la un concurs și așa am ajuns să spun eu replicile). De emoție, nu am dormit nici cu o noapte înainte, nici în noaptea de după spectacol, gândindu-mă tot timpul dacă a fost bine. Au urmat multe roluri, în cor fiind, apoi din 2003 ca solistă, însă recunosc, panica dinainte de spectacol și gândurile de după nu au dispărut. S-au mai diminuat, dată fiind experiența, dar nu au dispărut

–  De cât timp cântați? Cum v-ați apropiat de muzică?

– Cânt de când mă știu. Când eram copil cântam prin casă, apoi pe prispa bunicilor, la țară. Mai târziu, la școală, eram tot timpul implicată în activitățile artistice – le-am prins și pe cele cu tentă patriotică, iar din clasa a VI-a, doamna profesoară de muzică Cristina Pasat m-a îndrumat spre Palatul Copiilor, spre întâlnirea cu muzica la modul profesionist, unde sub îndrumarea domnului profesor Dolnicianu am învățat notele muzicale, dictare și solfegiu, am intrat apoi la Liceul de Artă „Octav Băncilă”, cum se numea atunci, de unde am ajuns, în timp, să prind aripi. A existat dintotdeauna în mine această chemare spre muzică, nu m-am imaginat niciodată făcând altceva. Când aveam 16 ani, am avut norocul să o întâlnesc pe SOPRANA Gina Tripa Tăbăcaru, care mi-a devenit mentor și m-a învățat totul despre operă, despre abordarea rolurilor, despre cum să mă documentez, cum să studiez, cum să îmi respect colegii, cum să colaborez cu ei și așa s-a cristalizat clar drumul meu artistic. Din păcate, mi-a fost alături doar până în anul patru de facultate, apoi a plecat la îngeri, să îi învețe și pe ei. Însă disciplina deprinsă de la domnia sa o aplic și astăzi.

– Care este rolul care vă definește? Câte roluri ați avut până acum? Care v-a plăcut cel mai mult?

– Nu știu dacă este un rol care să mă definească în totalitate, din cele 31 interpretate, roluri de amploare mai mică sau titulare. Ce pot spune însă, cu mâna pe inimă, este faptul că pentru fiecare dintre ele m-am documentat cu toată seriozitatea și am încercat să le simt și să le redau arzând la maxim. Îmi place să mă distrez și să mă joc în cele de comedie, la fel cum sufăr cu ultima fibră a sufletului meu în cele dramatice. Trec prin mine fiece emoție, mă las consumată până la lacrimi de personajele cărora le dau viață, mi s-a întâmplat chiar în spectacol să plâng și să cânt totodată. Sper că ajunge la public acest adevăr în care cred cu toată ființă mea.

– Cum este să te identifici cu un personaj? Ce iei acasă din el?

–  Cântărețul de operă, la fel ca actorul, trăiește mai multe vieți într-una. Unele vieți și-ar dori să le trăiască zi de zi, altele nu. Identificarea cu personajul pornește din momentul în care afli că ai fost distribuit în rol. Apoi, pe măsură ce înaintezi în studiu, literar și muzical, intervine șlefuirea caracterului, care ajunge până în punctul în care timp de 3-4 ore, trăiești și simți că aparții unei anumite epoci, unui alt adevăr – e vorba de adevărul scenic. Personal, intru într-o stare de transă, sunt acolo, gândesc, simt, respir în momentul de ATUNCI și ACOLO. În același timp, o altă Simona mă privește dinafară și mă ghidează în situațiile dificile. După cum vedeți, vorbesc doar de aspectele scenice, pentru că cele vocale, în momentul în care ajung la identificarea cu personajul, sunt demult rezolvate, altfel nu se poate. Pe scenă apar permanent situații neprevăzute – partenerul uită o replică sau face altă regie decât ce ar trebui ori ai un partener cu care te întâlnești direct pe scenă. Mi s-a întâmplat la un spectacol de „Aida” să mă salut din priviri cu Radames (invitat) în scenă, la terzet. Sau faci toate repetițiile cu un partener și se îmbolnăvește în ultimul moment și vine altcineva, cu care nu ai lucrat niciodată. Sunt situații care apar, trebuie gestionate fără a ieși din personaj. Abia după încheierea spectacolului dau costumul și machiajul jos, ajung acasă, reiau în minte toată reprezentația – uneori de mai multe ori, și pe parcursul nopții analizez ce am făcut bine și la ce mai am de lucru, apoi zâmbesc amintindu-mi momentul de aplauze, îi mulțumesc Domnului pentru puterea ce mi-a dat-o și privesc spre următorul rol. Cel mai greu îmi este după Hecuba din „Troienele” și Santuzza din „Cavalleria rusticana”. După aceste roluri am nevoie de o zi sau două să mă descarc „energetic”, să plec mai departe, sunt roluri cu o încărcătură emoțională imensă. Rar se întâmplă și după „Tosca”, doar atunci când apar situații de genul celor de mai sus, cu parteneri noi. În acele momente, la dificultatea rolului se adaugă o atenție și o intuiție scenică întinse la maxim, greu de gestionat, însă nu imposibil.

– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. Dar artistul ce așteptări are? Ce vede în public?

– Am să vă fac o confesiune… eu nu văd clar la distanță, abia zăresc bagheta dirijorului, iar dacă mai vin și reflectoare din față… Simt însă energia oamenilor, aproape că știu unde sunt poziționate în sală anumite persoane, fără să le văd fizic, vorbesc cu colegii și îmi confirmă de multe ori. Ce văd cu sufletul, însă? Oameni minunați, care își rup din viața lor, din cotidian să vină și să trăiască o poveste frumoasă, să inspire parfumul unor epoci uitate, să se bucure de o muzică frumoasă și să simtă în vocea-mi sufletul pe care îl ofer, talentul pe care l-am primit la rându-mi de Sus… Îmi place să cred că noi, artiștii, suntem instrumente prin care se face legătură între ceea ce este Sus și ceea ce este jos. Suntem efemeri, iar momentele noastre durează cât o fâlfâire de aripă. Personal, nu aștept nimic, doar îmi doresc ca fiecare apariție a mea să fie un moment unic.

– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul?

– Am citit undeva că fiecare om este la un anumit moment suma tuturor întâlnirilor și a experiențelor prin care a trecut. În cazul meu așa este. Glasul meu a trecut, de-a lungul anilor, prin „mâinile”, răbdarea, înțelepciunea și știința multor oameni. Fiecare dintre domniile lor și-a pus amprenta asupra vocii mele într-un fel sau altul: fie că mi-au fost profesori în liceu, facultate sau în particular, fie că mi-au fost colegi care m-au ajutat să depășesc anumite dificultăți, fie că au fost mari personalități cu care am lucrat la probleme de finețe vocală și interpretativă, dirijori, regizori, tuturor le mulțumesc și știu că sunt ceea ce sunt și datorită lor. Însă pe lângă toate sfaturile și soluțiile primite adaug în permanență un studiu susținut, convinsă fiind că longevitatea în această profesie ține mult de disciplina vocală. De-a lungul anilor am trecut inclusiv printr-un schimb de repertoriu, de la liric-lejer la liric-spint, încă nu îndrăznesc să spun dramatic, fapt ce mă face să fiu permanent în alertă în ce privește tehnica vocală. De mare ajutor îmi este și soțul care, muzician fiind (prim-contrabasist în orchestra Operei), sesizează orice aspect neplăcut, cu dorința de a-l repara.

–  Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde v-ar plăcea să cântați cel mai mult?

– Am avut ocazia să cânt atât în cor, dar și ca solistă pe scene din Germania, Elveția. Au fost turnee frumoase, cu împliniri artistice deosebite, însă nu toți suntem făcuți pentru scene internaționale, nu toți avem disponibilitatea de a sacrifica anumite aspecte ale vieții personale pentru faimă. Trebuie să păstrăm și aici, la noi, vie flacăra acestui gen muzical. Să nu uităm că sunt mulți colegi care fac cariere frumoase peste hotare, dar școala au făcut-o aici, în România. Artă de calitate, cânt frumos, spectacole interesante și de calitate se fac și la noi, nu trebuie să traversăm jumătate de lume ca să le vedem. Aici ține, cred, de noi, pentru ca, pe lângă emoție, să livrăm și calitate, să educăm publicul spre frumos. Nu cred în „ce se cere”, cred în educație, cred în spectacolul cu parfum de epocă.

– Dacă muzică nu ar fi, ce ar fi? Ce ar face soprana Simona Titieanu fară muzică? Ce fel de job ar avea? Ce fel de om ar fi?

– Fără muzica SOPRANA Simona Titieanu nu ar exista, fără publicul care să o admire și să o aplaude, la fel. Însă Simona Titieanu este soție, este mama unei splendide adolescente, este fiică, cumnată, mătușă, nănuță, prietenă. Și dacă vi se pare puțin, am să vă spun că eu cred că orice alt job aș face, s-ar bucura de atenția și dedicarea mea la cote maxime, dar probabil HARUL nu ar fi prezent.

–  Ce planuri aveți pentru viitor? Ce vă doriți pentru Opera din Iași? Care este visul secret al Simonei Titieanu?

–  Îmi doresc sănătate pentru mine și toți din jur, îmi doresc să nu uităm să fim Oameni, îmi doresc să văd în jur iubire, frumusețe. Îmi doresc ca Opera ieșeană să dăinuie, să se bucure de apreciere și calitate. Cât despre vise secrete, nu am, însă CRED că tot ce trebuie să fie, va fi!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu maestrul corepetitor Adina Alupei

„Trăirile noastre, ale artiştilor, nu cred că pot fi explicate ȋn cuvinte de multe ori, cum poate mulți ar aştepta…”

* dialog cu pianista Adina Florentina Alupei, maestru corepetitor la Opera Națională Română Iași

„Nu sunt un pianist internațional, chiar dacă am interpretat şi ȋn afara granițelor țării. Mă consider un om de casă. Perfecțiunea pentru mine este atunci cȃnd am reuşit să ofer solistului atmosfera necesară pentru ca el să interpreteze la cel mai ȋnalt nivel și să uşurez munca dirijorului. Trăiesc o mare satisfacție atunci cȃnd soliştii revin la cabine cu mine, pentru că e o altă confirmare a faptului că ȋmi duc menirea spre cele mai frumoase orizonturi”, spune pianista Adina Florentina Alupei, unul din „oamenii orchestră” de la Opera Națională Română Iași, alături de care am deslușit tainele misiunii ei de corepetitor.  

– O viață alături de clape… De cât timp cântați?

– Cȃnt… mă joc… simt… la pian de 32 de ani. ABC-ul a debutat cu doamna profesor Maria Cojocariu, soția domnului Gheorghe Cojocariu, dirijor al Corului Liceului Pedagogic din Botoşani, unde mama, iubitoare de muzică, era elevă. Recunoştința mea merge, ȋn continuare, către doamna profesoară Eugenia Harnagea şi, mai ales, spre doamna Stela Şerpeanu care a văzut numai ce un pedagog adevărat poate vedea şi a insistat să nu renunț, căci eu, ȋn ultimul an de liceu, alesesem o altă cale profesională. Mulțumită doamnei Şerpeanu, am optat, ȋn cele din urmă, să ȋmi continui studiile la Conservatorul din Iaşi, la clasa stimabilei doamne Mihaela Constantin, un profesor cu har, pasiune şi o răbdare de fier, de ale cărei indicații ȋmi aduc aminte cu mare drag şi ȋn ziua de azi.

– Pianist la Opera Națională Română din Iași. Cum a început această relație muzicală?

– Prima mea ȋntȃlnire cu Opera a fost mult prea tȃrziu față de cȃnd ar fi trebuit să fie, ȋn viziunea mea. Studentă fiind ȋn anul al III-lea, avȃnd dorința arzătoare de a reuşi să realizez „ceva”, am apelat la doamna profesor de muzică de cameră Oana Severin (un alt pedagog care a văzut o „luminiță” ȋn mine) care a reuşit, cu ajutorul mamei dumneaei – doamna profesor Adriana Severin (fostă prim solistă a ONRI)  – miracolul. Le mulțumesc din inimă pe această cale! Fără ȋncrederea şi iubirea lor sigur nu aş fi reuşit!

Habar nu aveam ce ȋnseamnă corepetiția de operă, ştiam doar că vreau să ȋnvăț şi să muncesc cu adevărat ȋn domeniu. Am asistat, ȋn public, la un Concert aniversar pentru doamna Adriana Severin, am fost ca un copil mut ȋn fața a tot ce vedeam şi auzeam. Am fost prezentată, apoi, Maestrului Corneliu Calistru (directorul Operei Iaşi la acea vreme) ca dornic ȋnvățăcel, iar acest OM nu mi-a spus vreodată „nu”, primindu-mă cu brațele deschise ȋn colectivul Operei. Şansa pe care am primit-o nu cred că s-ar fi consolidat dacă aş fi aşteptat să termin facultatea. Sentimentele de atunci nu se pot compara cu cele de acum, cȃnd, după 16 ani de muncă, i-am putut mulțumi Maestrului atȃt direct, prin munca mea (la ansamblul muzical pentru spectacolul aniversar „Boema” dedicat domniei sale, în septembrie – n.r.), cȃt şi verbal, fapt pe care l-am visat şi s-a ȋmplinit. Au fost lacrimi de bucurie pentru o vorbă primită atȃt de cald: „Nu mie trebuie să ȋmi mulțumeşti, ci muzicii, care ne uneşte!” şi pentru asta sunt foarte recunoscătoare.

– Sunteți maestru corepetitor. Ce presupune, mai exact, o astfel de misiune?

– „Misiunea” este una titanică, la fel cum, de multe ori, este munca oricărui angajat din instituție. Unul fără altul nu existăm. Este un colectiv care trebuie strȃns şi unit pentru acelaşi scop final: spectacolul.

Ȋn ceea ce priveşte meseria mea, pȃnă ce ajungem la spectacol, avem o ȋnşiruire de repetiții, toate susținute de pianist („omul orchestră”). Călătoria începe cu repetiții de cabină. Adică solistul ȋşi studiază rolul individual numai cu pianistul. Sunt printre cele mai solicitante repetiții pentru mine, pentru că, ȋn afară de a cȃnta reducția de pian, eu „cȃnt” şi toate replicile celorlalte personaje, atȃt cȃt ȋmi răspunde glasul 😊😊😊, corectez respirațiile, pronunția cuvintelor şi dau sfaturi legate de interpretare. Ȋn plus, pianistul corepetitor ar fi de dorit să aibă și un pic de „iz” psihologic, pentru că soliştii (cei mai importanți oameni de pe scenă, pȃnă la urmă) au şi ei zile bune sau mai puțin bune. Au blocaje uneori, chiar frici, cumulate ȋntr-o paletă ȋntreagă de stări şi sentimente pe care le cercetează sau le exprimă atȃt de adȃnc la o repetiție ȋncȃt, pe lȃngă nervi foarte tari, trebuie să ştii ce fel de ȋndrumare să oferi fiecăruia ȋn parte. Ei au nevoie de vorbe bune, de ȋncurajări, de confirmări că au pregătit cȃt de bine au putut rolul pȃnă ce ajung la repetițiile cu dirijorul. Oarecum sunt prima „răspunzătoare” ȋn fața dirijorului după solist. Urmează regiile, adică repetiții de mişcare scenică cu un personaj, două, sau cu toată distribuția, care se desfăşoară numai cu pianistul şi sufleorul (alt „angajat cheie”). Uneori apar şi repetiții de coregrafie (ȋn care soliştii repetă dansuri, acolo unde este cazul), ansamblu muzical (repetiție strict muzicală, cu dirijorul), sitz (repetiție cu toate compartimentele implicate din punct de vedere muzical), generala (spectacolul  fără public) şi, ȋn final, spectacolul de care se bucură toată lumea. De cele mai multe ori munca pianistului corepetitor se sfȃrşeşte ȋnaintea sitz-ului, dar există spectacole care au recitative sau diverse intervenții ca parte integrantă a orchestrei, iar atunci munca pianistului se sfȃrşeşte odată cu cea a solistului. Ȋn plus, pot fi recitaluri, ȋn care pianistul acompaniator este substitutul orchestrei, răspunderea fiind la fel de mare, pentru că este nevoie să susțină interpretul pe tot parcursul reprezentației. La toate cele de mai sus, mai adăugăm studiul individual, căci nu facem nani cu partitura sub pernă şi a doua zi o interpretăm!  😊😊😊

Concluzionȃnd, pe lȃngă cele enumerate anterior, sunt necesare: perseverența, dorința de a fi cȃt mai „la curent” cu tot ce se ȋntȃmplă ȋn fantastica lume a operei, disciplina sporită, ȋncrederea (care se cȃştigă ȋn ani de muncă!!!) şi menținerea ei (!!!). Apoi o rigoare „dumnezeiască” ȋn respectarea tempo-urilor şi indicațiilor dirijorale. Fiecare dirijor are o viziune proprie şi astfel pot apărea mici diferențe ȋn anumite momente, pe care un maestru corepetitor şi le notează sau le reține şi le transmite mai departe distribuției.

 – Publicul vine la spectacol pentru a trăi o bucurie, o emoție de care are nevoie. Are așteptări, pe care le răsplătește cu aplauze. Dar pianistul ce își dorește?

– 😊 Eu ȋn sală privesc rar! Mai mult aud 😊 ! Momentele ȋn care am contact vizual cu publicul sunt cele ȋn care sunt invitată la aplauze sau momentele ȋn care nu am de interpretat cu orchestra, timp ȋn care savurez zȃmbete sau alte reacții ale publicului. Există o linişte ȋn sală pe care, dacă reuşesc să o creez atunci cȃnd se aude doar pianul, ȋnseamnă că mi-am ȋndeplinit misiunea. O altă mare satisfacție este atunci cȃnd ne ȋncărcăm cu aplauze, pentru că, pe lȃngă bucuria şi energia venite din partea publicului, văd şi simt, ȋn ochii sau strȃngerea de mȃnă a celui pe care l-am acompaniat, aceeaşi dragoste comună pentru muzică, pentru genul de operă, pentru tot ce realizăm pentru public. Trăirile noastre, ale artiştilor, nu cred că pot fi explicate ȋn cuvinte de multe ori, cum poate mulți ar aştepta…

– Care sunt cele mai dificile momente ale unui corepetitor? Cum le treceți?

– Cele mai dificile momente sunt cele ȋn care simți că solistul nu are ȋncredere ȋn indicațiile pe care i le oferi, cu toate că e foarte posibil să ceri exact ce va dori dirijorul la ansamblul muzical. Iar aici ține de experiența fiecărui pianist corepetitor şi deschiderea lui de a reține şi a transmite toate informațiile venite de la conducătorul de spectacol şi mai ales de intuiția muzicală (naturală sau dobȃndită).

Trecerea peste momentele dificile poate fi adeseori frustrantă, relaxarea ȋnsă intervine ȋn momentele ȋn care dirijorul spectacolului cere exact ce am indicat anterior la repetițiile de cabină cu solistul. Chiar dacă unii solişti nu recunosc că am avut dreptate, sunt convinsă că ȋn timp se va cȃştiga şi ȋncrederea, ȋn ciuda vȃrstei mele, care poate fi un dezavantaj ȋn fața unor oameni cu experiență ȋndelungată pe scenă. Profesionalismul, ȋnsă, nu se măsoară ȋntotdeuna cu anii de viață. Chiar mi-a spus un mare dirijor: „Singurul tău dezavantaj este vȃrsta!”.

– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul? Mentori, momente dificile sau pline de bucurie…

– Iubesc ceea ce fac! Ȋn viața asta nu cred că m-aş orienta spre altceva, dacă s-ar pune problema… Sper să cresc, să acumulez ȋn continuare şi să ȋmpărtăşesc cu drag tot ce ştiu. Consider că nu aş epuiza „materia de ȋnvățat” nici ȋn cinci vieți! Mentorii sunt mulți, nu numai datorită diversității oferite de ONRI, ci şi faptului că sunt binecuvȃntată să colaborez foarte des cu Filarmonica „Moldova” Iaşi (atȃt cu orchestra, cȃt şi cu Corul Academic „Gavriil Musicescu”), instituție care mă primeşte cu o mare caldură, iar eu sunt recunoscătoare pentru faptul că aflu şi interpretez o mulțime de partituri superbe. Dirijorii sunt cei de la care ȋnvață un pianist corepetitor, ȋn primul rȃnd. Apoi, ȋn funcție de deschiderea fiecăruia, soliştii te ȋnvață enorm de multe. Am avut bucuria şi onoarea de a fi pianist acompaniator la Masterclass-uri susținute de artişti internaționali cum ar fi mezzosoprana Viorica Cortez, tenorul Giuseppe Pastorello, tenorul Marius Vlad Budoiu, baritonul Alfio Grasso, mezzosoprana Lucia Papa şi dirijorul Alexander Walker.Tot ce am acumulat de la aceşti oameni ȋncerc să transmit mai departe cu profesionalism.

– Sunteți un pianist cunoscut. Dacă ar fi să vă imaginați Concertul perfect, cum ar arăta? Ce ați cânta? Și de ce ați alege acele piese?

– Ȋmi plac foarte multe lucrări din toate genurile. Cum am menționat, la Filarmonică am ocazia să descopăr bijuterii muzicale minunate şi să lucrez cu foarte mulți dirijori de la care ȋnvăț enorm de multe. Ȋmi plac majoritatea compozitorilor de operă, dar preferatul rămȃne Giacomo Puccini, din foarte multe motive, cel mai important fiind cel legat de particularitățile pe care nu le poate transmite oricine ȋn interpretare, fie ea vocală, pianistică, orchestrală sau dirijorală.

Concert, spectacol sau recital perfect nu există ȋn viziunea mea. Emoțiile ne joacă feste de multe ori, asta nu ȋnseamnă că greşim… „Perfecțiunea” pentru mine este atunci cȃnd am reuşit să ofer solistului atmosfera necesară pentru ca el să interpreteze la cel mai ȋnalt nivel, să „uşurez” munca dirijorului (prin lucru sȃrguincios la cabină şi prin atenție distributivă sporită la ansamblul muzical) pentru a avea un mediu plăcut, fluent şi, uneori, comic (pe cȃt de matematică şi strictă este muzica, pe atȃt de nuanțată şi flexibilă este). De asemenea, o satisfacție este și cȃnd soliştii revin la cabine cu mine, pentru că aceasta e o altă confirmare a faptului că ȋmi duc menirea spre cele mai frumoase orizonturi.

– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să fiți pianist?

– Nu sunt un pianist internațional, chiar dacă am interpretat şi ȋn afara granițelor țării. Mă consider un om „de casă”. Am primit de multe ori ȋntrebarea: „Tu de ce stai aici?!!” şi de fiecare dată am răspuns la fel: „Nu trebuie să fie şi cineva ca mine aici?!” 😊. Am ales sa fiu „de casă” pentru că mi-am dorit să am de toate (nu numai carieră) şi mă consider un om norocos şi fericit! Indiferent unde aş cȃnta, aş pune suflet şi pasiune pentru ceea ce fac!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată

„Este foarte important pentru mine să pot ajunge și atinge sufletul omului care vine la spectacol, să-l transpun în povestea personajului de pe scenă”

* dialog cu soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată, prim-solistă la Opera Națională Română Iași

„Nu concep viața fără muzică!!! Cred că nimeni nu concepe așa ceva! V-ați întrebat vreodată de ce cântăm? Pentru că unele sentimente au așa o încărcătură încât cuvintele ar fi prea sărace ca să le descrie. Muzica poate desena, colora, îmbrăca sentimentul atât de bine!!!” spune soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată, prim-solistă la Opera Națională Română și lector universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași. Am încercat să pătrundem în minunata lume a muzicii cu ajutorul îndrăgitei soprane, care ne-a dezvăluit și o poveste personală plină de farmec.

– De cât timp cântați? Ce v-a atras la muzică?

– Cred că am cântat din pântecele mamei mele, iar când am deschis ochii în această lume, am întâlnit tot muzică și armonie în familie. Tatăl meu este părintele Ionel Roată, iar mama este presbitera Mioara, amândoi au glasuri absolut superbe și ar fi putut oricând să facă operă. Tata era considerat de coriștii care veneau de la Filarmonică și de la Operă și înfrumusețau slujbele la Biserica „Sfinții Voievozi” – Frumoasa, un al doilea Herlea, iar mama o privighetoare. Tata nu concepea să slujească fără cor, iar primul dirijor pe care mi-l aduc aminte a fost domnul Lucian Dumitriu. Aveam cred că 5 ani și țin minte că mergeam în cafasul bisericii, unde se făceau repetițiile, și mă uitam fascinată la cum un om cu o forță invizibilă, mi se părea mie, mișcă o mână de oameni, iar cântarea lor avea miros de tămâie și duh de rugăciune, așa cum cerea tatăl meu. Nu am să uit niciodată discuțiile pe care le avea tatăl meu cu domnul Lucian Dumitriu, când tata îi explica tot ceea ce se întâmplă în Sfântul Altar în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghi, cum trebuie date răspunsurile la Liturghie. Apoi după domnul Lucian, a venit domnul Stanciu, apoi Maria Macsim, apoi eu și dl Adrian Țopa, alături de colegii lui de la Facultatea de Teologie.

Am avut ocazia să slujim de mici împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, care pe atunci era Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor. Oriunde mergea la sfințiri de biserici sau slujbe în eparhia Iașilor, Preasfinția Sa ne lua și pe noi. Am crescut în biserică, alături de muzica bisericească. Într-adevăr, cei care cântă sau au cântat în biserică de mici au o cântare cu un alt duh față de a celorlalți. Cânt ca prim-solistă cu acte în regulă din anul 2003, dar încă din anul 2000 am avut colaborări cu ONRI. Am debutat în dificilul rol al Reginei Nopții, în premiera operei „Flautul Fermecat”, de W.A. Mozart.

– Care a fost prima întâlnire cu Opera? Care a fost momentul în care ați simțit că muzica va fi calea dvs de destin?

– Am știut din totdeauna că voi fi cântăreață de operă. În casa noastră ascultam pe discuri de vinil opere integrale sau mari artiști în recitaluri de arii sau duete. Cumva eram familiarizată cu acest gen. Nu știu ce vârstă aveam când am văzut „Traviata” pentru prima oară, dar știu sigur că mi-am dorit cu și mai mare ardoare să cânt operă.  Un alt moment în care am simțit cu adevărat că vreau și pot să fac meseria asta a fost în anul III de Conservator. La clasa de operă îl aveam ca dirijor chiar pe maestru Corneliu Calistru, care era și directorul Operei Naționale Iași. Când m-a auzit a spus: „Gata avem Regina Nopții, putem face premiera la Flautul Fermecat!”. Așa că în anul III de Conservator am făcut premieră la ONRI, cu „Flautul Fermecat”, de W. A. Mozart. Țin minte foarte bine că la prima repetiție cu orchestra atât mi-am zis: „Ori te ții bine, ori nu ai să faci niciodată rolul ăsta și nici meseria asta”. A fost un sentiment extraordinar pentru că, după ce am terminat prima arie, toată lumea a început să mă aplaude și să strige: „Bravo!!!”. Ei, în acel moment toate, dar absolut toate emoțiile au dispărut și mă simțeam ca acasă. Mama, care este criticul meu numărul 1 și este nelipsită de la toate spectacolele și recitalurile mele, avea ochii în lacrimi, ceea ce mi-a dat cumva de înțeles că sunt făcută pentru meseria asta.

– Pe scenă, publicul vede artistul, de la care așteaptă emoție și un rol perfect. De pe scenă ce se vede în sală? Ce așteaptă artistul?

– Știu ce așteaptă artistul Lăcrămioara de la omul Lăcrămioara și am să vă răspund așa cum am mai răspuns unui alt interviu: să fiu adevărată pe scenă, în sensul de a fi sinceră în interpretare. Să cred cu tărie în acel personaj, pentru că dacă eu sunt convinsă de el, atunci și publicul va crede povestea lui. Îmi place enorm de mult că atunci când sunt pe scenă pot fi altcineva, cineva pe care nu îl cunosc și pe care abia aștept să-l descopăr. Scena este locul unde este obligatoriu să joci și muzica, și textul, iar cuvintele sunt foarte importante. Trebuie să fii ajutat să fii altcineva pe scenă și totul pornește de la studiul libretului, al partiturii în cele mai mici amănunte, apoi regizoral – unde se lucrează atât la mișcarea scenică a personajului și a relațiilor lui cu celelalte personaje, cât și la latura psihologică a lui, când îl întorci pe toate fețele, apoi machiajul și detaliul final, costumul. E un proces anevoios, dar de fiecare dată parcă e o renaștere cu fiecare rol nou. Am fost întrebată de nenumărate ori: „Nu te plictisești de roluri, de faptul că tot mori în Traviata, în Lucia, în Gilda?”. Răspunsul e: NU! Și știți de ce? Pentru că de fiecare dată îmi doresc să aduc ceva nou în seara respectivă referitor la personaj, o anumită frazare, o anumită trăire pe un anumit moment care altădată nu a fost așa de bine conturat.

– Vocea este un instrument sensibil. Cum aveți grijă de el? L-ați trădat vreodată? V-a trădat?

– Da, vocea chiar e un instrument sensibil, care chiar tradează. Stai de vorbă de exemplu, la telefon, și îți dai seama imediat de starea sufletească a persoanei cu care vorbești. Vocea trădează când ești supărat, agitat, nervos, bucuros, indiferent,  pentru că prin voce se transmit toate sentimentele. Am învățat din greșeli, fiindcă doar așa înveți, că nu e bine să cânți pe boală deoarece pot apărea repercusiuni.  Am grijă să nu țip, să nu vorbesc foarte tare (câteodată îmi iese, alteori nu 😊)))), să nu vorbesc mult, iar în ziua spectacolului ultima masă să fie la ora 13:00. Mai mănânc după două ore de la terminarea spectacolului, când parcă intru cu totul în frigider! Se consumă foarte multă energie la un spectacol!!!

– Aveți o carieră frumoasă, sunteți un artist apreciat. Care au fost momentele care v-au jalonat parcursul? Mentori, momente dificile, momente pline de grație divină…

– Am mai spus asta într-un interviu: întâlnirea cu maestrul Andrei Șerban, una din acele mari întâlniri care te schimbă atât în gândire, cât și ca artist. Am lucrat cu domnul Andrei Șerban mai întâi la „Indiile Galante” de J. P. Rameau, apoi la „Troiene”, jucând rolul Cassandra, și apoi „Lucia di Lammermoor”. La „Indiile Galante’’, inițial m-am prezentat la audiție doar pentru rolul Zima din ultimul tablou „Les Sauvages”, dar cu două săptamâni înainte de premieră mi-a spus: „Lăcrămioara, vei face și Amour și Florile! ”.

Ce vreau să subliniez, și asta am mai spus-o când eram întrebată cum e să lucrezi cu maestrul: la Andrei Șerban nu poți veni oricum! Nu merge să vii cu tipare, grimase, gesturi adânc înrădăcinate în operă, cu manierisme, cu șabloane. La el trebuie să vii în primul rând foarte bine pregătit din toate punctele de vedere, să fii sincer și autentic.

Cred că cel mai greu rol din punct de vedere regizoral este Lucia al lui Andrei Șerban. „Lucia din Lammermoor”, ca partitură, este dificilă pentru soprana de coloratură, dar în regia aceasta este aproape imposibil de cântat. Sfidezi toate legile fizicii!!!

Pe lângă faptul că din punct de vedere vocal trebuie să stăpânești la perfecție rolul (altfel nu poți face față regiei destul de solicitante), trebuie să fii și o foarte bună actriță care are acea plasticitate a chipului și a corpului; să ai chipul transfigurat de nebunia în care se cufundă personajul. Mă bucur că am putut să realizez în plan real „filmul” pe care l-a avut Andrei Șerban în minte, mulțumindu-mi și spunându-mi că sunt genială. Nu aș fi putut să fac nimic din toate astea dacă nu m-ar fi ajutat Dumnezeu!

– V-a marcat întâlnirea cu regizorul Andrei Șerban.

– Am mai spus asta și cu alte ocazii că după ce lucrezi cu un asemenea om, ți se schimbă radical reperele și înțelegi altfel prezența ta pe scenă. E bine să ai și o doză de „nebunie”, în sensul cel mai bun al cuvântului, să dai dovadă de curaj, implicare. Pe lângă acestea, e nevoie de rezistență fizică și psihică, pentru că  un astfel de rol te consum enorm! Iar la Andrei Șerban, spectacolul nu e gata niciodată! Chiar și la „Indiile Galante”, la „Troiene”, la „Lucia” nu mai spun, nu a existat să nu schimbe ceva cu câteva minute înainte de spectacol!!! Încă o dată trebuie să menționez că trebuie să ai un psihic foarte puternic și să fii motivat, pentru a face față presiunilor!

Cu permisiunea dumneavoastră, am să dau câteva citate din cronicile făcute la repetițiile cu public și la premiera operei „Lucia”, pentru a înțelege dificultatea regizorală a acestuia rol: „Adversar al staticului şi al înţepenirii cântăreţului de operă în posturi ridicole, Andrei Şerban îşi convinge interpreţii să cânte în timp ce fac, de exemplu, exerciţii la paralele. Lucia (Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată) îşi interpretează ariile dându-se în leagăn cât e scena de mare sau, cu o performanţă uluitoare, stând suspendată în mâini la paralele. Expresivitatea ei pe scenă ar merita de dat ca exemplu în manuale. Cântăreaţa se află în veşnică mişcare, iar dramatismul său creşte până la disperarea de Medee însângerată, cu ochii mari şi obraji mânjiţi în roşu, care încearcă să se cureţe simbolic de crimă, spălându-şi părul în faţa publicului. Nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama de calităţile vocale ale interpretei, de strălucirea şi căldura vocii sale sau de cele ale lui Jean Kristof Bouton, în rolul lui Enrico, actor la fel de înzestrat, care reuşeşte performanţa de a cânta în timpce-şi face răsucirile la inele” – Lucia de Lammermmoor  sau scufundare a operei în viață, Cristina Rusiecki, 4 octombrie, 2014.

„La rândul său, Lăcrămioara Hrubaru-Roată a cucerit prin implicarea totală în rol, prin emoţia transmisă permanent în cântul ardent şi fin, cu supra-acut spectaculos şi pianissime de mare efect, prin jocul derulat, desigur, pe coordonatele impuse de regie, dovedindu-se la fel de dezinvoltă şi în acele complicate urcări-coborâri-alergări-legănări”. – Anca Florea, 1 octombrie 2014, Radio România Muzical .

„Atât Bouton, cât şi soprana Lăcrămioara Hrubaru- Roată, amândoi pentru prima dată în aceste roluri, conving nu doar prin calitatea actului liric, ci şi prin expresia actoricească. Iar cei doi au dovedit din plincă „actorie” poate însemna, pe o scenă de operă, mult mai mult decât a face ca gestul sau grimasa potrivită să funcţioneze la momentul potrivit, ci capacitatea de a actualiza permanent diferite ipostaze complexe ale corporalităţii, în posture adesea incomode”…Episoadele în care Lucia refuză să semneze certificatul de căsătorie sau în care corpul său este luat în posesie de către femeile ce o machiază în chip grotesc ori momentele când este injectată pentru a se calma sunt doar mici prefigurări ale celor mai strălucitoare abilităţi actoriceşt puse în joc de Lăcrămioara Hrubaru-Roată. Atunci când se urcă şi coboară pe schela metalică sau cântă în leagănul susţinut de frânghiile cu inele, soprana îşi taie singură orice plasă de siguranţă şi segmentează spaţiul nu cu agilitatea acelor trupuri conştiente de forţa lor, ci cu flexibilitatea inconştientă a corpurilor care sfidează pericolele tocmai pentru că sunt ghidate de propriul spaţiu mental distorsionat. A controla o astfel de coregrafie este mai riscant decât acrobaţia demonstrativă şi îndelung muncită a artiştilor de circ, iar artisticei liricei-a reuşit din plin şi această performanţă, pe lângă interpretarea elegantă a frazelor musicale”.- Beatrice Lepădat, 24.09.2014 – Corp nesupus, corp exclus – Repetiții deschise la Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban.

– Pe ce scene ați mai cântat și unde v-a plăcut cel mai mult? Unde visați să cântați?

– Am avut, în 2003, turnee cu opera în Elveția și Germania, iar sala de care am fost plăcut impresionată de acustică a fost cea din Tonhalle- Zürich. Am colaborat cu ONB unde am cântat rolul Regina Nopțiiși în „Traviata”, am avut colaborări cu filarmonicile din Iași, Botoșani, Arad. Am avut o invitație să cânt un spectacol de „Traviata” în Lituania, la Klaipeda, dar venind pandemia, totul s-a anulat, din păcate.

– Care este, din punctul dvs de vedere, definiția unui artist perfect? Dar a unui rol perfect?

– Nu cred că există artistul perfect. Nici nu cred că ar fi interesant! Pentru mine e foarte important să pot ajunge și atinge sufletul omului care vine la spectacol, să-l transpun în povestea personajului pentru câteva ore. Atât de mult am fost impresionată de o doamnă, care după un spectacol de Lucia, mi-a scris un mesaj  în care îmi spunea că atât de mult bine i-am făcut! A fost atât de impresionată că a și uitat că-i este rău, tocmai terminase o cură de chimioterapie. Alte persoane chiar credeau că am o legătură și în afara scenei cu partenerul cu care jucam, atât de credibili eram.

– Sunteți și cadru didactic, posesor al unui doctorat. Cum sunt studenții dvs? Cum ați vrea să fie? Ce au ei și nu aveți dvs?

– Da, e o întreagă poveste cu profesoratul! Cât eram studentă am zis: „Eu în viața mea nu voi preda”. Și sigur mă veți întreba de ce? Ei, bine pentru că mi se părea o muncă de Sisif. În fiecare zi, vedeam cum doamna profesor Adriana Severin, pentru că la dumneaei la clasă am fost, repeta studenților aceleași lucruri, avea răbdare (ceea ce nu pot să zic la mine că e o virtute 😊)) și repeta de mii, sute de mii de ori lucrurile pe care cu o zi înainte le mai spusese de „n” ori. Așa că am zis clar: „Asta nu voi face niciodată”!!! Dar, iată că prin 2005, primesc telefon de la doamna profesoară Adina Pavalache, care mă roagă să îi țin orele de canto până se întoarce dumneaei din concediu de maternitate. Am zis da, așa cu jumătate de gură, pentru că știam că voi lucra cu copii de clasele IX-XII, care sunt la început de drum, cu speranțe, cu vise, cu dorințe, și nu voiam să fiu cea care cumva le-ar fi frânt aripile. La început, profesorul contează foarte mult. NU mă rugam la Dumnezeu decât să-mi lumineze mintea, să știu ce repertoriu să le dau pentru că ăsta e un lucru foarte important. Dar, Bunul Dumnezeu m-a ajutat, și cu câțiva dintre ei am luat premii, unii au intrat primii la Conservator.

În 2018, am primit un telefon în care eram întrebată dacă nu aș vrea să colaborez cu Facultatea de Teatru în calitate de profesor de canto și tehnică vocală. Am zis da, fără să procesez prea mult😊. Vreau să vă spun că m-am simțit ca peștele în apă!!! Am întâlnit oameni extraordinari în rândul profesorilor și studenți absolut fantastici. Chiar am reușit anul acesta, cu o parte din studenții de la Teatru Master anul 2, alături de profesorul lor de regie Octavian Jighirgiu, să facem un musical numit „Fenomen Tropical”, după „Insula” a lui Gelu Naum, pe muzica Adei Milea. A fost un tur de forță de aproape 4 luni și jumătate, în care studenții efectiv s-au autodepășit. Chiar vă invit, când se va relua, să mergeți și să vedeți spectacolul. Sunt absolut Fantastici! E minunat ce au putut să facă toți cei implicați în acest proiect!!!

De anul acesta, sunt lector universitar la Catedra de Canto, în urma unui consurs. Nu știu cum sunt ca profesor, cel mai bine întrebați studenții. Experiența mea scenică de acum își spune cuvântul, văd cu alți ochi împărtășirea tainelor acestei meserii. Sunt un om care își pune sufletul, uneori pătimaș, în tot ceea ce face. Cred cu tărie, că un profesor de canto trebuie, pe lângă calitățile de a avea un auz foarte bun, de a ști cu ce probleme vocale se confruntă studentul și de a găsi soluții, de a avea răbdare, trebuie să fie și un foarte bun psiholog!!! Sper că faptele mele în această direcție să vorbească pe mai departe.

– Dacă muzică nu ar fi, ce ar fi? Ce ar face soprana Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată fără muzică? Ce fel de job ar avea? Ce fel de om ar fi?

– Nu concep viața fără muzică!!! Cred că nimeni nu concepe așa ceva! V-ați întrebat vreodată de ce cântăm? Pentru că unele sentimente au așa o încărcătură încât cuvintele ar fi prea sărace pentru a le descrie. Iar muzica poate desena, colora, îmbrăca sentimentul atât de bine!!! Dar ca să jucam un joc al imaginației, cred că aș fi fost doctor stomatolog sau psiholog (cu toate că ar trebui să ascult mai mult decât să vorbesc, ceea ce nu prea îmi iese 😊). Rămân totuși la ce îmi iese cel mai bine, chiar și în joc.

Ca om rămân la fel de vesel, optimist, care găsește în orice problemă cel puțin o rezolvare, dacă nu chiar două😊)))

– Ce planuri aveți pentru viitor? Ce vă doriți pentru Opera din Iași?

– În primul rând, doresc să fiu și să fim sănătoși, pentru că restul le putem face dacă ne mai ajută și bunul Dumnezeu. Nu îmi mai fac planuri, Îl mai las și pe Dumnezeu să lucreze!

Operei îi doresc să atragă oameni care iubesc spectacolul, iubesc artiștii și îi prețuiesc la adevărata lor valoare. Îi doresc să aibă proiecte minunate și public cald. Chiar vreau să-i mulțumesc și pe această cale publicului nostru minunat pentru că alege de fiecare dată să ne fie alături la spectacole și concerte! Plecăciune!!!!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu regizorul și basul Victor Zaharia

“Șocul primului contact cu spectacolul de operă, atât de intens și complex, a lăsat urmări: 20 de ani de fidelitate față de această art㔕 dialog cu regizorul și basul Victor Zaharia

„Viața râde când îi povestești planurile tale și te duce pe nesimțite în locuri numai de ea știute și alese”, spune regizorul Victor Zaharia, bas la Opera Națională Română din Iași. Un pasionat al muzicii și al artei, la modul complet, Victor Zaharia este convins că Opera nu se poate dezvolta decât menținând constant legătura cu progresele din cadrul celorlalte domenii artistice. Este interesat de „potențialul uman nedescoperit și neutilizat la adevărata sa valoareși de modurile prin care se poate face acest lucru”, potențial pe care își dorește să îl valorifice ca regizor, dar și ca un pasionat al fotografiei.

– Bas și regizor la Opera Națională Română Iași. Vă invit la o călătorie în timp, în acel moment în care v-ați început misiunea de artist. Când și cum a fost prima întâlnire cu Opera?

– În ultimii ani de liceu, după șapte ani de studii muzicale, am realizat că punctul meu forte e mai degrabă imaginația decât disciplina necesară unei cariere de instrumentist și am decis să mă îndrept către un domeniu în care credeam că aș putea să îmi folosesc curiozitatea și dorința de a învăța lucruri noi: psihologia. Ceea ce nu știam atunci e că Viața râde când îi povestești planurile tale și te duce pe nesimțite în locuri numai de ea știute și alese. Mă pregăteam pentru admitere, dar îmi doream și un job pe timpul facultății, așa că am început să lucrez vocal cu baritonul Visarion Huțu, fost solist al Operei, în eventualitatea unei audiții pentru un post în corul Filarmonicii din Iași. Cântasem în corul Colegiului de Artă „Octav Băncilă” și mi se părea o activitate minunată, astfel încât am profitat de prima ocazie apărută: un loc cu jumătate de normă în corul Operei. Frecventasem spectacolele Filarmonicii ca elev, dar spre rușinea mea, operă văzusem și ascultasem doar la televizor. Eram deci aproape neinițiat, iar șocul primului contact cu spectacolul de operă, atât de intens și complex, a lăsat urmări: 20 de ani de fidelitate față de această artă.

– Cum ați ales muzica? Ce v-a atras la scenă? Care a fost primul rol? Dar rolul despre care ați putea spune că v-a consacrat?

– Eram student la Științe ale Educației, un domeniu care mi se părea la fel de interesant ca psihologia, însă nici pe departe atât de fascinant precum cealaltă viață a mea – cea de pe scenă. Lumini, costume, sute de oameni care te privesc și ascultă, să cânți împreună cu alte 60 de voci și o orchestră… Mă amăgeam că e doar un job temporar, dar opera a pus ușor stăpânire pe sufletul meu.

Fiind membru al corului, am interpretat cu mare drag și roluri solistice, în mod ocazional. E foarte ușor să îți dorești mai mult, dar am învățat, pe calea cea grea, că a fi solist presupune o vocalitate excepțională și o pregătire tehnică temeinică, lucruri pe care știu să le recunosc și să le apreciez la soliștii cu care colaborez din perspectiva de regizor.

– Ce spectacole v-au plăcut cel mai mult? De fapt, ce vă place cel mai mult la un spectacol? Cum este să ai un job „nenormat”, răsplătit cu aplauze?

– Cel mai intens spectacol la care am participat a fost Troienele, al maestrului Andrei Șerban, unde, pe lângă faptul de a fi asistent de regie, am și interpretat două roluri. O experiență imersivă, de la care am învățat cum spectacolul poate fi mult mai mult decât o invitație la contemplare, ci un mod de a traversa o multitudine de stări emoționale, fiind implicat, ca spectator, în mijlocul acțiunii.

Foarte interesante au fost și spectacolele de pe scenele internaționale la care am participat ca interpret („Nabucco” la Festivalul Oper im Steinbruch, „Otello” la Osterfestspiele Salzburgetc), unde am putut vedea ce înseamnă o pregătire de cel mai înalt nivel a unui spectacol și unde am absorbit ca un burete totul, mai ales ce se întâmpla în spatele scenei.

Un spectacol de operă are în centrul său interpretarea vocală și totul trebuie, din punctul de meu de vedere, să potențeze capacitatea soliștilor de a crea emoție în sală. Dimensiunea estetică este foarte importantă, dar fără emoție, fără adevăr scenic și trăire se doarme foarte bine pe muzică de Mozart.

Nu știu dacă aplauzele sunt neapărat scopul unui artist, dar acestea sunt un reper important. O ureche atentă știe să facă diferența dintre aplauzele politicoase, de final și cele intense, de apreciere reală, iar satisfacția de a le primi pe cele din urmă nu se compară cu nimic.

– Cum ați făcut pasul către regie? Ce v-a atras la o astfel de carieră? Cum a evoluat?

– Din punctul meu a fost o evoluție naturală, dar total neplanificată. Cred că regia de spectacol se situează la confluența intereselor mele pentru operă, teatru, film, muzică, fotografie, lectură și actorie. De asemenea, nu m-a deranjat niciodată să fac pasul în spatele scenei, de unde să pot ajuta pe cineva să înflorească, să își pună în valoare calitățile, dimpotrivă. Am realizat cât e important este acest lucru pentru mine încă din perioada studiilor mele în domeniul pedagogic. Pe cele din domeniul regiei de spectacol am ales să le fac tot la Iași, pentru a le putea îmbina cu activitatea de asistență de regie în cadrul Operei.

– „Don Pasquale” o premieră a cărei regie a fost semnată de dvs și despre care dirijorul David Crescenzi spunea că „este frumoasă, sclipitoare, simpatică, amuzantă, iar regizorul Victor Zaharia a mobilizat toți artiștii”. După pandemie nu a fost un moment ușor pentru artiști, cum a fost lucrul la acest spectacol?

– A fost o perioadă de lucru intens, dar cu voie bună. Soliștii erau dornici de reîntâlnirea cu publicul, toate rolurile sunt foarte ofertante, iar muzica superbă. Am pus accentul pe actorie, pentru că mi-am dorit să fac un spectacol viu, vesel, să valorific fiecare detaliu din libret și partitură în spiritul commediei dell’arte. Pe de altă parte, am prins o perioadă ciudată, fiindcă inițial nu era voie ca orchestra să coboare în fosă, pentru a respecta regulile de distanțare, dar în timp ce repetam lucrurile s-au schimbat și a trebuit să ne adaptăm. Am folosit proiecția video mai degrabă din cauza contextului general, aceasta nefiind prima mea opțiune, dar până la urmă a fost o soluție care, cred eu, funcționează și e binevenită, cel puțin ca formulă inovatoare.

– Ce v-a atras la „Don Pasquale”, cum a fost aleasă piesa? Nu a mai fost jucată de 15 ani la Opera din Iași… Cum primește publicul opera buffa?

– Titlul a fost ales de maestrul David Crescenzi de comun acord cu coordonatorul artistic al Operei, Andrei Fermeșanu, care mi-a propus acest proiect. Publicul din Iași cred că își dorea foarte mult o comedie, care să se potrivească felului nostru vesel de a fi, al moldovenilor.După ultima perioadă, mai ales, era mare nevoie de un spectacol luminos, care să ne aducă tuturor un zâmbet pe buze. Așa încât acest titlu a fost programat la momentul perfect.

– Care sunt cele mai mari dificultăți pe care le poate întâmpina un regizor atunci când lucrează la o premieră?

– Bugetul, care poate fi constrângător, pregătirea și gradul de dedicare a celor implicați, care poate fi inegal sau, în orice caz, nu la nivelul visat de orice regizor, timpii de pregătire tehnică și artistică, ce întotdeauna pot fi mai lungi… Mentalitatea de tip „merge și așa”, incompatibilă cu arta.

– Bas sau regizor? În care rol vă regăsiți cel mai bine? Ca bas, ce rol credeți că vi s-a potrivit perfect? Ca regizor, ce spectacol visați să montați?

– Mă consider regizor ca vocație și bas doar din întâmplare. Însă activitatea mea ca interpret de până acum mă ajută să înțeleg foarte bine travaliul unui solist pe scenă și de ce are nevoie acesta pentru a străluci. Sunt norocos să interpretez rolul Căpitanului von Trapp în spectacolul Sunetul Muzicii, care se potrivește mult felului meu de a fi. Visez să pot monta un titlu de operă de mai multe ori, în variante diferite, pentru a putea explora toate posibilitățileși variantele pe care le descopăr, de obicei, în timpul studiului unei partituri.

– Cum este viața pe scenă? Ce anume din viața reală se regăsește în fiecare spectacol? Vă invit să rememorați câteva momente inedite din experiența dvs.

– (zâmbește) Cele mai intense amintiri sunt cele din turnee, unde viața civilă și cea de pe scenă sunt inevitabil mai apropiate. Ilustrativ pentru acest lucru este un moment dintr-un spectacol pe care îl susțineam în Germania, când, deodată, în spatele decorurilor, am realizat că e 12 noaptea, e Revelionul și am început să ne îmbrățișăm și să ne urăm „La mulți ani” pe șoptite și cu ochii umezi. Sau altul, dintr-un turneu în Italia, când, după un drum lung, am intrat în concert îmbrăcați cu sacouri peste tricouri și pantaloni scurți, iar apoi, înfometați, ne înghesuiam alături de rușii din orchestră la feliile de pepene oferite de organizatori.

– Trăiți într-o lume guvernată de muzică, de artă. Soția dvs, Raluca Zaharia, coordonează Corul de copii al municipiului Iași, Eva, fiica cea mare, cântă și ea pe scena Operei. Cum este viața unei familii de artiști? Ce faceți când nu cântați?

– Dar când nu cântăm? Provocarea este să găsim momentele de pauză, în care să facem cu totul altceva. Activitățile noastre, frumoase și pline de bucurii, e drept, sunt și mari cheltuitoare de energie, astfel încât ne încântăm mult de liniște, de relaxare, de timpul petrecut în familie și de cărțile împrumutate periodic de la bibliotecă.

– Sunteți pasionat și de fotografie. Dacă ar fi să realizați un colaj fotografic cu activitatea dvs în Operă, ce ar putea vedea publicul?

– Mi-ar plăcea să pot surprinde sau ilustra cum și cât de mult relațiile dintre oameni se reflectă în calitatea spectacolelor. Aș vrea să surprind în câte o imagine potențialul fiecărui coleg, de care uneori nici el/ea nu e conștient/ă. Rafturile cu partituri învățate pe de rost. Personalitățile cu totul speciale ale artiștilor. Discreția plină de grijă și considerație a celor din spatele scenei. Vibrațiile unei voci incredibil de puternice. Efortul uriaș al balerinilor de a trece peste durerile constante din tot corpul, pentru a crea iluzia unor ființe fără greutate.

– La final, aș ridica puțin cortina viitorului dvs artistic. Ce proiecte aveți în lucru, ce proiecte v-ar plăcea să abordați? Vă provoc la o mărturisire pentru un public care ar putea fi surprins să vă descopere în diferite ipostaze.

– Planurile mele viitoare implică, pe de o parte, spectacole cu o estetică vizuală mai conceptuală, în colaborare cu diferiți artiști plastici, dar și spectacole care să integreze cât mai organic diverse soluții tehnologice, explorând totodată posibilitățile lor particulare de expresie artistică. Opera nu se poate dezvolta decât menținând constant legătura cu progresele din cadrul celorlalte domenii artistice. Dar cel mai mult mă interesează potențialul uman nedescoperit și neutilizat la adevărata sa valoare și modurile prin care se poate face acest lucru.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soliștii de balet Monica și Cătălin Ailiesei

„Dacă viața noastră ar fi un balet, cred că s-ar numi Never forget și probabil ar fi pe muzică de Chopin”

* dialog cu Monica și Cătălin Ailiesei, soliști balerini la Opera Națională Română Iași

Dansul este un poem în care fiecare mișcare este un cuvânt pe care artiștii îl rostesc împreună. Uneori, dansul continuă și în afara scenei, așa cum este pentru Monica și Cătălin Ailiesei, soliști balerini la Opera Națională Română Iași. Am stat de vorbă cu ei despre arta lor, despre familia lor și despre pasiunea pentru artă, care are un singur nume – baletul!

– O familie de balerini. De cât timp dansați împreună? Care a fost primul spectacol în care ați împărțit aplauzele?

Monica și Cătălin Ailiesei – Da, o familie de balerini formată în urmă cu 14 ani. În momentul de față, noi nu mai dansăm împreună, dar cu siguranță ne aducem aminte de primele spectacole în care am fost o pereche, adică „Nunta însângerată”, în coregrafia maestrului Ioan Tugearu, și „Chopiniana”.

– Cum este să fii cu familia la muncă? Dar cu un artist/artistă acasă? Cum reușiți să separați rolul casnic de cel de pe scenă?

Monica și Cătălin Ailiesei – Din fericire, în timp am învățat să separăm lucrurile fiindcă ne-am dat seama că nu avem niciun beneficiu dacă aducem munca acasă și familia la serviciu. Așa că acasă ne relaxăm și ne ocupăm de viața de familie, iar la operă, de partea artistică. Acesta este și unul din motivele pentru care noi nu am mai dansat împreună în ultimii ani, pentru a nu amesteca lucrurile.

– Cine v-a atras către lumea dansului? Cum și de ce ați ales baletul?

Cătălin Ailiesei – În cazul meu, mama mea și-a dorit foarte mult să îmbrățișez o carieră de balerin și a decis să mă înscrie la Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca. Momentul admiterii la coregrafie a fost și cel în care am hotărât că asta îmi doresc să fac și mai departe.

Monica Ailiesei – Fetiță fiind, m-am simțit mereu atrasă de frumoasa lume a dansului, de tutu-uri și de poante. Bunica și părinții mei au fost cei care mi-au îndreptat pașii spre Colegiul de Arte „Octav Băncilă”, la Secția Coregrafie. Din momentul în care am pășit pentru prima oară într-o sală de balet, am știut că aceasta îmi va fi cariera.

– Dansați la Opera Națională Română din Iași. Când și cum a fost prima întâlnire cu scena ieșeană?

Cătălin Ailiesei – Prima mea întâlnire cu Opera din Iași a fost în 1991, de altfel, anul angajării mele. Cred că primele spectacole ca balerin al Operei au fost „Anotimpurile” și „Cocoșatul de la Notre Dame”.

Monica Ailiesei – Colaborarea mea cu Opera Iași a început în anul 2007 și primul meu spectacol a fost „Spărgătorul de nuci”.

– Am o întrebare pe care o adresez mereu artiștilor – cum dați viață unui rol? Cum știți că dansul vostru va aprinde inimile publicului?

Monica și Cătălin Ailiesei – În primul rând, ne asigurăm că acel rol ni se potrivește din punct de vedere tehnic și artistic, după care începem repetițiile, dar și documentarea pentru a fi siguri că trecem de rampa scenei și ajungem în sufletul spectatorului. Publicul trebuie să plece din sală încărcat cu emoție, iar dacă se întâmplă asta, înseamnă că am reușit.

– Câte roluri ați avut până acum? Care au fost cele mai frumoase?

Cătălin Ailiesei – De-a lungul anilor s-au adunat destul de multe roluri. Printre preferatele mele sunt cele din „Spărgătorul de nuci” (Spărgătorul), „Lacul lebedelor” (Rothbart), „Pescărușul” (Treplev).

Monica Ailiesei – Și pentru mine s-au adunat ceva roluri în tolbă și cu siguranță sunt câteva pentru care am un sentiment special. Gândul mă duce acum către cele din „Don Quijote” (Mercedes), „Giselle” (Myrtha), dar și „Anna Karenina”, rol căruia am avut oportunitatea să-i dau viață în ultima gală de balet și pe care sper să am ocazia să îi dau viață cândva integral.

– Un artist muncește zilnic pentru a performa. Ați simțit vreodată că munca vă copleșește?

Monica și Cătălin Ailiesei – Este normal să mai ai momente când te simți copleșit, poate frustrat, dar astea nu sunt decât impulsuri ca să mergi mai departe și să muncești mai mult. În meseria noastră este foarte important să îți accepți calitățile și defectele, să îți accepți atât succesul, cât și eșecul și să înveți din ele.

– Ați dansat nu doar în teatrul din Iași, ci și peste hotare. Unde v-a plăcut cel mai mult? Care spectacol v-a rămas lipit de suflet? Unde ați vrea să dansați?

Cătălin Ailiesei – Pentru o perioadă de timp, înainte de a mă reîntoarce la Iași, am colaborat cu Sarasota Ballet of Florida. Acela cred că a fost locul care mi-a rămas lipit de suflet. Mi-au plăcut foarte mult locul, atmosfera din companie, repertoriul.

Monica Ailiesei – De-a lungul anilor, eu am colaborat cu Teatrul de Balet Sibiu, dar am avut și turnee în străinătate. Cred că una dintre cele mai mari realizări pe care le-am avut alături de colegii mei din operă a fost spectacolul „Frumoasa din pădurea adormită”, pe scena Teatrului din Lausanne.

– Balerinele sunt foarte admirate datorită grației lor și nu doar. Cum se obține această grație? Cât e un dar nativ și cât este muncă?

Monica Ailiesei – Am mai spus-o și în alte interviuri – cred că în această meserie este vorba de 90 % muncă și 10 % talent. Fără niciun dubiu, grația balerinelor se obține prin ore de muncă în sala de balet. Baletul este cu siguranță o formă de artă care ajută la dezvoltarea capacităților fizice și mentale atât ale copiilor, cât și ale adulților.

– Este ultima stagiune în care veți evolua pe scena Operei din Iași. Câte stagiuni ați avut în acest teatru? Ce v-a plăcut cel mai mult? Ce v-ați dori să dansați? Ce veți face după încheierea stagiunii?

Cătălin Ailiesei – Sincer, nici nu am numărat câte stagiuni am pe scena Operei din Iași, cu atât mai mult cu cât am avut perioade lungi de timp în care am fost plecat. În schimb, mă bucur nespus că am oportunitatea să îmi închei cariera pe scena magică în care a început totul, în anul 1991. Nu știu acum dacă mi-aș mai dori să dansez ceva anume, cu atât mai mult cu cât în urmă cu 10 ani, când am ajuns la vârsta de 40 de ani, m-am oprit din a dansa roluri titulare. Îmi doresc doar ca noile generații să ducă mai departe numele Operei și să se bucure de această meserie atât de frumoasă fiindcă totul trece foarte repede. Probabil după ce închei această stagiune mă voi odihni o perioadă, iar apoi voi face planuri în funcție de ce îmi oferă viitorul.

– Balerinii sunt mereu invidiați pentru ținuta lor frumoasă, atitudinea elegantă. Care este secretul?

Monica și Cătălin Ailiesei – Sunt esențiale stilul de viață, dieta, dar studiul zilnic este secretul ținutei frumoase a unui balerin.

– Dacă nu ați fi fost balerini, ce carieră vi s-ar fi potrivit? Ce faceți când nu dansați? Ce alte pasiuni aveți? Ce alte stiluri de dans vă plac?

Monica și Cătălin Ailiesei – Nu ne-am gândit niciodată să îmbrățișăm alte cariere, nu ne-am fi văzut făcând altceva. Ne regăsim și admirăm orice tip de dans. Cred că este foarte important să cunoști și să experimentezi cât mai multe tipuri de dans, chiar dacă baza balerinilor este cel clasic. În rest, în timpul liber ne place foarte mult să călătorim, să descoperim locuri noi alături de cei dragi.

– Aveți o familie frumoasă. Dacă ar fi să-i dedicați un balet, care ar fi? Și dacă viața voastră împreună ar fi un balet, cum s-ar chema?

Monica și Cătălin Ailiesei – Dacă ar fi să dedicăm un balet familiei noastre, cu siguranță ar fi „Don Quijote”. Și dacă viața noastră ar fi un balet, cred că s-ar numi „Never forget” și probabil ar fi pe muzică de Chopin.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu dirijorul Bogdan Chiroșcă

„Nu există baghete fermecate, ci doar talent și multă muncă”

„Muzica nu e în note, e în tăcerea dintre ele”, spunea marele Mozart, iar cei ce iubesc această artă știu să se bucure de darul partiturilor pe care artiștii lirici și instrumentiștii le dau viață, sub bagheta dirijorilor. La fiecare spectacol sau concert, pe scenă se creează o lume fantastică, despre care am dorit să aflăm mai mult de la maestrul Bogdan Chiroșcă, dirijor la Opera Națională Română din Iași și conferențiar universitar la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”.

– Am să încep cu o întrebare aparent simplă, dar care va deconspira misiunea dvs. Ce face un dirijor? Care este instrumentul său?

– În primul rând, un dirijor trebuie să învețe și nu doar să știe partitura, ci și partea solistică – ce stil are lucrarea, unde se încadrează. Până a ajunge în fața orchestrei, care este, de fapt, instrumentul său, trebuie să fie foarte bine pregătit. Nu trebuie să lași loc de interpretări. În plus, este nevoie să fii și un foarte bun instrumentist fiindcă partiturile trebuie citite și corect înțelese. Trebuie să fii un bun pianist, un bun violonist, de exemplu, ca să știi ce și cum să ceri orchestrei.

– Este suficientă o bună pregătire muzicală pentru a fi un dirijor remarcabil?

– Este necesară, dar este nevoie de mai mult, inclusiv să fii și un bun psiholog pentru că lucrezi cu oamenii. Una este când ești solist, cânți la un instrument și poți studia oricând vrei și simți că ai nevoie și alta când lucrezi cu orchestra, în acest caz timpul de interacțiune fiind mai redus. Pentru ca un dirijor să aibă rezultate este nevoie de un studiu continuu, care se prelungește și acasă, după sala de repetiții. Tu, ca dirijor, vezi cam tot ceea ce este în partitură. Trebuie să ai cunoștințe de Istoria Muzicii pentru a afla unde se încadrează piesa, în ce epocă, cunoștințe de Teorie, de Armonie, de Contrapunct ca să afli cum este construcția piesei. Apoi, dacă ești dirijor de operă, sunt necesare și detalii legate de regie, actorie. Pe scenă, noi creăm un spectacol, îi dăm suflet poveștii și oferim o stare publicului.

– Într-o reprezentație nu aveți privilegiul de a privi sala de spectacole și, cu toate acestea, simțiți publicul. Cum știți că ați făcut un concert memorabil?

– După aplauze. Dacă la finalul reprezentației sunt generoase, știi că ai făcut un lucru bun, însă nu trebuie să ajungi până la final ca să te bucuri de aprecierile celor din sală. Acest lucru se simte încă din timpul spectacolului și gândul mă duce acum la un profesor de pian pe care l-am avut în Conservator, domnul Ioan Welt. Domnia sa spunea că dacă auzi zgomote în sală este clar că nu prezinți interes. Dar dacă este o liniște totală, în care timpul pare încremenit și poți auzi zbârnâitul unei musculițe, atunci știi că ai făcut un lucru bun.

– Ați spus că urcați pe scenă ca să creați. De ce aveți nevoie pentru ca publicul să păstreze în amintire concertul sau spectacolul în care ați ridicat bagheta?

– Iată o întrebare intimă, aș spune. Da, urcăm pe scenă pentru actul creației, dar uneori lucrurile nu stau chiar așa cum ți-ai dorit. Într-o ecuație muzicală intervin mulți factori – starea în care te afli, care este determinantă pentru ceea ce faci; echilibrul interior, la care contribuie și familia, și prietenii; contextul social. Toate converg spre un rezultat pe care ni-l dorim să fie cât mai bun.

– Și ce ar trebui făcut pentru ca totul să fie perfect?

– Niciodată nu m-am gândit la acest lucru, ci doar la ceea ce am de făcut pentru ca totul să fie bine la finalul spectacolului sau al concertului. În carieră înveți să-ți stăpânești emoțiile, să creezi, să recreezi partiturile. Muzica și actoria sunt singurele arte care se creează în momentul în care ești pe scenă. Actul artistic trebuie transpus urmărind scriitura compozitorului și iarăși aș deschide o paranteză. Compozitorul a scris lucrarea inspirat de un subiect, ajutat de o stare, de un context, iar tu trebuie să faci o călătorie în lumea lui, să-i simți muzica, să o intuiești, apoi să transmiți aceste stări orchestrei.

– Pare o misiune destul de dificilă pentru cei neinițiați. Sunt compoziții create în urmă cu mult timp de către oameni care au trăit în lumi diferite.

– Există acea semantică muzicală despre care compozitorii au fost înzestrați și intuiești acest lucru prin discursul muzical. Dacă ești o persoană instruită, cu lecturi avansate, dacă asculți multă muzică de calitate înțelegi compoziția în profunzimile ei. Revenim la educație și experiență, fără de care nimic nu este posibil!

– Și dacă vorbim de educație muzicală, vă invit la o retrospectivă personală. Cum a început cariera dvs?

– Mă bucur să mă întorc în timp și să îl aduc în discuție pe maestrul Corneliu Calistru (reputat dirijor și fost director al Operei Naționale Iași – nr.). Cu domnia sa am început să lucrez în dirijat. Eu mi-am dorit mereu să fac muzică, am intrat la Conservator la clasa de pian a domnului profesor Ioan Welt, iar după absolvire am devenit corepetitor la Operă. La scurt timp, am fost atras de dirijat și m-am apropiat de maestrul Corneliu Calistru, care este un profesionist desăvârșit și un om extraordinar. Îi datorez multe din devenirea mea, ca și domnului profesor Ioan Welt, și regretatului profesor Vasile Spătărelu, dar și domnului profesor Viorel Munteanu, care m-a luat la doctorat într-un moment nu foarte confortabil pentru mine. De altfel, cu domnia sa vom avea un spectacol dedicat Sărbătorilor Iașului – Oratoriul “Chemări spre mântuire” (Pelerini la Sfânta Parascheva). Am început studiul cu maestrul Corneliu Calistru, am urmat a doua facultate la care am absolvit Compoziția și Dirijatul.

– Când ați ridicat pentru prima oară bagheta la Operă?

– Îmi amintesc că eram corepetitor și mi-au plăcut foarte mult acele timpuri. Era o generație cu mulți maeștri foarte talentați. Eu eram la început cu dirijatul și am început să învăț ceea ce lucram cu artiștii la repetiții – „Nunta lui Figaro”, „Traviata”. În 2004 am debutat ca dirijor, în „Traviata”. Am avut emoții, dar eram tânăr și parcă au trecut mai ușor. Poate nu am înțeles eu solemnitatea momentului, poate era entuziasmul mai mare. După ceva timp, maestrul Calistru mi-a făcut o surpriză foarte mare. M-a chemat și mi-a spus: „Ai să dirijezi Boema peste două săptămâni”. Chiar dacă știam opera, inima mi s-a oprit pentru o secundă, dar totul a fost bine. Un alt moment emoționant a fost „Nunta lui Figaro”, când l-am înlocuit la pupitru pe maestru, din unele motive de sănătate. Au fost clipe unice, care te construiesc și ca om, și ca dirijor.

– Ce lucrări vă plac? Ce concerte ați vrea să dirijați?

– Simfoniile și aș vrea să dirijez Enescu, dar e un vis îndepărtat pentru că presupune o anumită amploare a orchestrei, ceea ce este greu, mai ales în condițiile actuale. Mi-ar plăcea să dirijez Simfonia a II și a III-a de Rahmaninov, Ceaikovski, Gustav Mahler, cu simfoniile a VII-a, a IX-a, lucrări care te copleșesc prin măreția lor.

– La un moment dat cariera dvs a fost completată și cu partea didactică.

– Sunt onorat să predau dirijatul, pe lângă Armonie și Compoziție, la Universitatea de Arte. Este o misiune completă pentru că dacă predai te verifici în primul rând pe tine, începi să te observi și să faci reglaje fine, dacă este nevoie. Ca și profesor, trebuie să îi arăți studentului tehnica ta, să-i împărtășești din cunoștințe, un mod de a ți le verifica și ție însuți. Pentru un dirijor, ca de altfel pentru orice artist liric sau instrumentist, contează enorm să fie și profesor. Înveți să îți pui în ordine ideile, devii un tot.

– Sunteți și pianist.

– Da și îmi place foarte mult. Eu cânt zilnic, altfel nu se poate. În cariera mea de pianist am cântat și muzică de cameră, am colaborat foarte mult cu domnul Bogdan Cojocaru (dirijor la Filarmonica Moldova – n.r.),  am cântat împreună, în special ciclul de lieduri „Călătorie de iarnă”, al lui Franz Schubert. L-am cântat pentru prima oară la Filarmonică, apoi la Casa Balș, în anul Schubert. Am făcut multă muzică de cameră.

– Așadar, sunt și momente când lăsați bagheta deoparte. Mă întreb oare cum sună o orchestră fără dirijor?

– (râde) Sună foarte bine!

– Și atunci de ce ar mai fi nevoie de un maestru cu baghetă?

– Dirijorul aduce sclipirea, trăirea, emoția, armonia și face conexiunea tuturor elementelor care sunt în acea lucrare. La finalul spectacolului rămân emoțiile, aplauzele, amintirea lucrului alături de instrumentiști. Și iarăși gândurile mă duc la maestrul Corneliu Calistru, la un spectacol cu „Boema” pe care îl dirija. Era prin 2003, iar eu eram în sală. Ei bine, atunci am trăit ceea ce spunea deseori profesorul meu de pian, Ioan Welt, acea stare de încremenire în fața muzicii, acea liniște în care puteai să auzi o musculiță. Îl urmăream pe maestru, mă uitam și la sală, voiam să surprind reacția publicului, care era fascinat. O astfel de stare, un astfel de transfer de energie este o împlinire a tot ceea ce s-a lucrat înainte de spectacol. Muzica este o dedicație, o pasiune, nu o meserie, ca toate artele. Nu există baghete fermecate, ci doar talent și multă muncă. Bagheta este un accesoriu, poți să dirijezi impecabil și fără ea.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Cristina Grigoraș

„Muzica este împlinire, prin asta trăiesc! Opera este o completare a mea”

• dialog cu soprana Cristina Grigoraș, solistă a Operei Naționale Române Iași

Ce loc mai frumos decât foaierul Operei ar putea fi ales pentru un dialog cu un solist? Și ce timp mai plăcut decât o după-amiază colorată de toamnă, în care Soarele strecura cu finețe raze prin ferestrele dinspre care se auzeau acordurile din „Sunetul Muzicii”, pentru care artiștii repetau cu gândul la publicul pe care urmau să-l întâlnească. Într-un astfel de loc am discutat cu soprana Cristina Grigoraș, solistă la Opera Națională din Iași, despre muzică, despre arta interpretului și despre omul care dă viață rolurilor pe scenă.

– Nouă ani ca solistă la Operă. Când să fi trecut și, mai ales, cum au trecut?

– (zâmbește cald) – Nu știu! Au fost ani plini, care au adus foarte multe lucruri frumoase. Știu doar că totul a fost făcut cu multă pasiune, cu mult suflet pus pe scenă, știu că ne-am bucurat de săli pline, de aplauzele publicului. Eu am urmat o pasiune pe care o am din copilărie, deși eram canalizată, ca și studiu, spre matematică. La școala generală am avut profesori extraordinari, iar cel de matematică era convins că voi avea o carieră în acest domeniu.

– Și cum a venit muzica?

– Eu cred foarte mult în oamenii care îți apar în viață, care te ajută să faci un anumit lucru, așa cum a fost profesoara mea de muzică tot din școala generală, doamna Adriana Turbatu. Eram fascinată de orele de muzică, în care ne recomanda să participăm la așa-numitele audiții-lecție de la Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi”, susținute de către maestrul George Pascu (cunoscut muzicolog ieșean – n.r.). Mergeam în fiecare sâmbătă, nu ratam nicio întâlnire. Am mers și la corul pe care îl coordona, eram solistă, mă remarcase, apoi mi-a propus să studiez și pianul cu dumneaei. Ea a văzut în mine o părticică din ceea ce avea să fie viitorul meu. La un moment dat, l-a rugat pe maestrul George Pascu să mă asculte. Atunci am trăit câteva clipe foarte speciale pentru un copil – m-a ascultat și a spus ceva de genul că Fata asta va fi o voce mozartiană. Atunci au apărut primii fiori de artist, iar muzica a început să mă atragă tot mai mult. Am mers la audiții pentru Corul Angeli, al Radiodifuziunii, unde am devenit solistă. Ei bine, la Angeli am avut o altă întâlnire importantă pentru că membrii acestui cor lucrau cu distinsa doamnă Ada Burlui (cunoscută soprană și profesor la Conservator – n.r.). Doamne, ce frumos a fost! Doamna Ada Burlui a fost un model pentru mine și pentru mulți dintre noi. Totul era impecabil la domnia sa, de la cum vorbea, până la sfaturi, comportament, eleganță. La un moment am decis că asta voiam să fac – să fiu în lumea muzicii. Îmi doream să ascult cât mai multă muzică, tânjeam după muzică. Pe când eram în Corul Angeli am avut două turnee de câte o lună în Franța. Am fost găzduiți la familii care iubeau muzica. Am primit de la ei casete cu simfonii pe care le-am ascultat de atâtea ori încât le știam pe de rost. Îmi doream să aflu cum a fost gândită muzica, tot ce a dorit compozitorul să exprime pe portativ, ceea ce implică și acum pentru mine, ca artist. Este esențial să fii avid de cunoaștere, să știi care este conținutul și esența creației. Am urmat Liceul de Artă, la clasa doamnei Veronica Ambrozie, care m-a încurajat să merg la concursuri, de unde m-am întors cu premii, inclusiv de la Olimpiada Națională de Muzică. Privind peste umăr, în timp, constat că, în ceea ce mă privește, toate au fost arajate la timpul lor, toți pașii din carieră au fost făcuți unul câte unul, pe un traseu stabilit de Divinitate. Am urmat Conservatorul, la clasa doamnei Adriana Severin, căreia îi port o mare recunoștință pentru încurajări și încrederea acordată de a merge pe acest drum. Au urmat șapte ani plini de muncă, de muzică, ani frumoși. Privind peste umăr, în timp, aș reveni cu un alt răspuns la întrebarea inițială –așa au trecut anii!

– Întâlnirea cu Opera tot un pas pe linia de destin să fi fost?

– Eram studentă când m-am angajat la Operă și datorez acest lucru tot unei întâlniri cu oameni deosebiți, unor profesori extraordinari care m-au susținut. La clasa de operă l-am avut ca dirijor pe maestrul Corneliu Calistru (fost director al Operei – n.r.), iar la Regie pe doamna Anda Tăbăcaru. Eram în anii terminali și lucram roluri din opere. Când eram în anul V, mi-am dat licența cu rolul Adinei, din „Elixul Dragostei”, pe scena Operei, cu orchestra instituției de cultură. A fost incredibil, am cântat cu sufletul lipit de cer. Ni se oferiseră niște șanse fantastice, eram studenți și cântam la Operă! Eu eram deja în corul Operei, dădusem audiție și intrasem cu un an în urmă, dar acel spectacol a fost prima mea mare deschidere. Eram fascinată de muzică, studiam roluri, cântam, voiam să văd cât pot să fac, până unde pot să ajung. Am cântat 11 ani în cor, apoi mi s-a propus o schimbare de contract – urma să cânt un an ca solist, dar pe o perioadă determinată. La început propunerea m-a debusolat un pic, părea un pas riscant, dar iubeam prea mult muzica așa că am acceptat. A fost o altă șansă primită!

– Așa a început o altă etapă, cea de solist.

– Mă gândesc și acum cu drag la rolurile de debut ca solist. Primele spectacole au fost cele două producții semnate de maestrul Andrei Șerban, „Indiile Galante”, cu rolurile Hebe, Zaire și Fatime, și „Troienele”, în rolul Cassandra. Au urmat „Elixirul Dragostei”, „Nunta lui Figaro”, „Rigoletto”.

– Care rol v-a rămas lângă suflet?

– Cred că Adina, din „Elixirul Dragostei”. Îmi dă o stare deosebită. E drept că în acest rol am pășit în Operă, dar am și mulțumirea că este cumva și pe felul meu, ca fire, iar vocal îl stăpânesc foarte bine.

– La ce rol visează o soprană?

– Eu, la Violetta, din „Traviata”. Am citit povestea de foarte multe ori, am plâns, am trăit toate stările eroinei. Am avut debut cu acest rol, dar nu așa cum l-am visat și mi-aș dori să revin cu el pe scenă, să-l retrăiesc din nou. L-am reluat, l-am lucrat cu maestrul meu, Alfio Grasso, care mi-a spus de câteva ori „Dar când vrei să-l faci? E momentul”. A avut dreptate, am avut în timpul lucrului cu domnia sa multe revelații și aștept să revin pe scenă cu acest rol. Este un spectacol minunat.

– Ați amintit de maestrul Alfio Grasso. Este nevoie pentru un artist consacrat de o coordonare permanentă? 
– Toată viața suntem într-o căutare și eu mereu voi avea nevoie de un vocal coach. Este nevoie de acest control din partea unui mentor, care să te îndrume. Este important ca un profesor să sesiseze problemele la fiecare artist în parte. 
– Ce pregătiți pentru această stagiune a Operei Naționale Române Iași?
– Am deschis stagiunea cu „Don Pasquale”, a urmat Gala Eugen Doga, un maestru pe care îl admir nespus. L-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, când a venit la Iași, am cântat, alături de domnia sa, piese în primă audiție. Este un suflet! Tot pentru această stagiune, s-ar dori readucerea pe scenă a unor operete „Sânge vienez”, „Văduva veselă”. Ne gândim și la preferințele publicului pentru că noi, ca operetă, avem doar un titlu care se joacă momentan, „Liliacul”.

– Cum anticipați preferințele publicului?
– Noi, la Iași, suntem norocoși. Avem un public mult prea cald. De multe ori am simțit că parcă nu a fost acea energie de spectacol, dar am fost răsplătiți cu aplauze infinite. Pentru noi este foarte important, se creează o energie din care ne hrănim. 
– Se obține greu o astfel de „hrană”?
– O astfel de energie o pregătești din timp, înainte de spectacol. Tu, ca artist! Eu, cel puțin, când am spectacol, doar la asta mă gândesc și mă dedic integral momentului artistic. Este important să fii în formă vocală perfectă, să îți conturezi foarte clar personajul ca stare. Pentru public ai nevoie de o stare interioară prin care să radiezi atunci când ieși pe scenă. Este nevoie să te implici, să simți că ai pătruns personajul pe care îl aduci pe scenă. Înainte de spectacol ți-ai pregătit dulăpiorul, ai sertărașe pe fiecare bucățică în parte, în care știi ce ai pus. Știi ce trebuie să scoți când deschizi sertărașul. Ei bine, uneori mai ai și surprize în spectacol… Ai deschis, ai cântat, ceva nu a mers bine… 
– Le-ați trăit? Vi s-a întâmplat să uitați vreo replică?
– (râde) Daaa! E cumplit, dar zâmbești frumos și mergi mai departe. Eventual simți agitația vreunui sufleor exasperat, care uneori se aude mai tare decât interpretul de pe scenă. Îți vine să intri în pământ, dar mergi mai departe. În acel moment trebuie să uiți ce ți s-a întâmplat și să te centrezi pe ceea ce urmează. Dacă reușești să te pătrunzi cu totul de ceea ce ai de făcut și funcționează vocal și emoțional, dacă reușești să ai o seninătate, chiar și pe un moment dramatic, care să se simtă, rareori sunt situații neplăcute pe scenă. 
– Și cum se poate obține acea seninătate pe care publicul o simte și o trăiește?
– Eu cred într-o putere ce vine de Sus. Am avut momente în care m-am simțit copleșită. În momente dramatice, mi s-a întâmplat cu rolul Gildei, din „Rigoletto”. A fost un timp în care îmi spuneam că nu voi putea trăi momentele dramatice pentru că îmi vine să plâng și mi se taie vocea. E un moment ratat! Însă, dacă obții acea stare interioară, acea seninătate de care aminteam, te ajută mult. Ca public, în momentul în care vezi un interpret cu lacrimile curgând, știi că în el se dă o luptă. Așa mi s-a întâmplat și mie, în rolul Gildei. M-am simțit copleșită și am spus: „Doamne, am nevoie de ajutorul Tău!”. Și mi L-a oferit! În astfel de momente, gândul mi se duce la Lumină, Soare, la culoarea verde. Pe mine natura mă încarcă. Iubesc lumina Soarelui pe o frunză verde. Îmi creez imagini frumoase, care să îmi aducă starea de liniște. Totodată, este foarte important să știi foarte bine din punct de vedere tehnic ceea ce ai de făcut în astfel de momente. 
– Ați abordat, la un moment dat, și liedul.
– Îmi place foarte mult genul cameral. Liedul românesc a pornit de la concursurile doamnei Mariana Nicolesco, care a promovat foarte mult muzica românească. Am învățat mult din repertoriul românesc, am avut ocazia să discut cu mulți compozitori aflați în viață. Unul dintre ei este Carmen-Petra Basacopol, care mi-a dăruit colecția integrală de lieduri tipărite. Liedul ajută enorm, este un pas în plus pentru ceea ce înseamnă spectacolul de operă.

– Cum ajută?
– Liedul ține de partea intimă, de rafinament în interpretare. E mult mai multă afinitate, o gamă largă de nuanțe. La operă, de multe ori spunem – „Cântăm, trebuie să te auzi, să pătrundă vocea în sală”. Fără să vrei, te ia valul, dar nu despre asta este opera. 
– Dar despre ce este?
– Opera este plină de nuanțe, spectacolul este un întreg. Pentru mine, un nou rol este o imensă bucurie. Abia aștept să descifrez partitura, să înțeleg ce vrea să spună acea muzică în profunzime, să văd cu ce mă ajută aparatul orchestral în susținerea melodiei pe care o cânt. Mă întorc apoi la cuvânt, pornesc de la poveste ca să văd cât de mult îmi vorbește muzica. De multe ori parcă nici nu trebuie să știi cuvintele pentru că muzica ți-a dat tot, ca și stare. Lumea spectacolului este fascinantă. Avem parte de tot ce vrei – iubire, durere, resemnare, joacă, extaz. Trecem prin toată paleta de sentimente, ceea ce mă fascinează. Muzica este împlinire! Este tot ceea ce am și nu aș da pe nimic. Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot muzică aș face, prin asta trăiesc! Opera este o completare a mea.

– Ce ar fi Cristina Grigoraș fără operă?
– (râde) Altceva, un funcționar pe undeva. Aș fi folosit aplicarea mea spre matematică, probabil că aș fi făcut calcule pe la vreun birou. De fapt, există legatură între muzică și matematică și îmi amintesc de Teoria Muzicii. Mie îmi plăcea să citesc note, gândeam intervalele matematic. Îmi creasem melodia după cum suna intervalul. La mine muzica a fost și calcul matematic. 
– Ce pasiuni completează viața dvs?
– Ador să citesc, să fac sport, să mă plimb prin pădure. Iubesc la nebunie culoarea verde luminată de Soare și nota Do. Am și un parfum preferat, „Givenchy – Ange ou Demon”. Vă spun un secret – este parfumul spectacolelor mele! A devenit aproape un ritual – când am spectacol, nu urc pe scenă fără să fi pulverizat din sticluța cu parfum.

– Dar pentru dvs ce vise aveți?
– Nu am vise, trăiesc cu pasiune fiecare clipă. Iau totul așa cum vine, mă bucur de tot ceea ce primesc. Familia este foarte importantă pentru mine, mă bucură fiecare moment petrecut cu băiețelul meu minunat, cu soțul meu care mi-a oferit tot spațiul de care am avut nevoie pentru a mă exprima ca artist. În timpul petrecut cu băiețelul meu mă încarc teribil. El îmi dă vitalitate, îmi dă Sens, împlinire. Acest echilibru mă ajută și în profesie.

– Ce vă doriți pentru Operă?
– Liniștea și seninătatea care să ducă înspre succes. Vreau ca artiștii să se bucure, să bucure publicul pentru că tot ceea ce este frumos nu-ți poate face decât bine. Asta este și mulțumirea noastră.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Andrei Yvan

„Figaro este unul din rolurile mele preferate atât din punct de vedere dramaturgic, cât și vocal. Ar trebui să învățăm multe din întâmplările sale.”

* dialog cu Andrei Yvan, bas la Opera Națională Română din Iași

Andrei Yvan este bas la Opera Națională Română din Iași. În cariera sa a abordat cu succes foarte multe roluri atât din opere, cât și din operete, musicaluri și concerte vocal simfonice. A cântat ca invitat la Opera Maghiară din Cluj-Napoca, Filarmonicile din Bacău, Cluj și Iași, la Teatrul din Tody (Italia), la Tel Aviv (Israel), Teatrul Ariel (Palestina), Teatrul de Operă din Wintertour (Elveția), Teatrul de Operă din Norwich (Anglia), Sala Filarmonicii din Bertrange (Luxembourg), Teatrul de Operă din Ludwigsbourg (Germania) și Teatrul de Operă din Fürth (Germania). În această seară va cânta în „Nunta lui Figaro” alături de Simona Titieanu (Contesa), Adrian Mărcan (Contele, invitat), Cristina Grigoraș (Susanna), Florentina-Irina Onică (Cherubino), Petru Pavel(Basilio), Daniel Mateianu (Bartolo), Laura Scripcaru (Marcellina), Teodor Busnea (Antonio), Alexandru Savin (Don Curzio) și Alice Maftei (Barbarina).

– Astăzi veți cânta din nou în „Nunta lui Figaro”, de W.A. Mozart, un spectacol foarte bine primit de public. A câta reprezentație este cu dvs. în rolul lui Figaro?

– Cred că este, dacă nu mă înșel, a cincea reprezentație. Trebuie să vă mărturisesc cu sinceritate că este unul din rolurile mele preferate, atât din punct de vedere dramaturgic, cât și vocal. Este un rol foarte complex inclusiv actoricesc, în care treci prin multe stări de la bucurie euforică, până chiar la furie. Toate acestea sunt sincronizate minunat într-o scriitură genială a partiturii mozartiene.

– Ce ați împrumutat din Figaro și ce i-ați dat dvs personajului?

– Eu cred că ar trebui să învățăm multe din cele întâmplate lui Figaro. El este un tânăr muncitor, onest foarte devotat Contelui Almaviva, dar și foarte naiv. Toate acestea până când Susanna îi dezvăluie planurile ascunse ale Contelui, iar el trăiește un moment de maturizare. Își schimbă radical atitudinea față de stăpânul său. Din acest punct, Figaro preia controlul situațiilor și încearcă mereu să îl surprindă prin planurile sale, împreună cu viitoarea sa soție, Susanna, și le reușește foarte bine. În această operă întâlnim o lecție bună de viață și anume faptul că nu ne putem încrede în oricine, oricând. În viață trebuie să fim mai precauți cu cei din jurul nostru. Gândul mă duce la un proverb foarte adevărat: „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”.

– Am vorbit de personaj și aș vrea să ne dezvăluiți un secret – cum realizați dvs fiecare rol? Este o întrebare pe care o adresez deseori și la care primesc, evident, răspunsuri diferite, foarte bune de inserat într-un manual de „Cum să fii personajul perfect”.

– Fiecare rol se realizează cu multă munca individuală, de la cel mai mic, până la cel mai mare detaliu. Se începe cu analiza întregii opere din care face parte rolul, personajul, și se ajunge până la cel mai mic detaliu: acțiunea, textul, partitura, stilistica, legătura dintre personaje etc. În ceea ce privește personajul perfect, nu cred neapărat că ar trebui ca noi, artiști lirici, să ne fixăm doar pe un tipar chiar de la început. Ca să vedem și să simțim unde rezonăm mai bine trebuie să trecem prin mai multe tipuri de personaje și roluri. Așa putem alege categoria la care excelăm.

– Am început o ușoară călătorie în trecut și vreau să vă întreb cum ați ales Opera? Ce v-a atras la muzică? Ce v-a oferit? Ce i-ați dăruit?

– Eu am avut privilegiul să fiu înconjurat de muzică încă din copilărie. Tatăl meu este compozitor și textier, dar știe să cânte și la opt sau nouă instrumente muzicale. El a fost inițiatorul și conducătorul muzical al unui ansamblu foarte mare în Soroca, Republica Moldova, orașul meu natal. Mama mea a fost dansatoare și avea o voce foarte frumoasă, îmi cânta mereu când eram copil. Mereu o rugam să-mi cânte cu vocea ei caldă. Părinții mei m-au înscris la ore particulare de pian când aveam 7-8 ani, iar mai, târziu, pe la 10-11 ani, am început să cânt mai mult cu vocea. Interpretam compozițiile tatălui meu. Și așa, pas cu pas, am simțit că mă împlinesc prin muzică. Mai târziu,când eram elev la Liceul de Artă „George Apostu” din Bacău și abia începeam să studiez cântul academic, abordând o tehnică diferită, o voce interioară îmi tot repeta să continuu cu încredere, că sunt pe drumul bun. După cum știm, arta cere mari sacrificii și așa este. Eu, personal, am dedicat foarte mult timp studiului, am renunțat la multe în favoarea muzicii. După ani și ani de muncă, de „sacrificiu” plăcut, muzica a început să mă răsplătească.

– Cum? Care a fost primul dar, primul rol din cariera dvs?

– Primul meu rol integral a fost Don Anibale din opera „Il Campanello”, de G.Donizetti, și l-am făcut încă în timpul Conservatorului din Cluj-Napoca. Primul meu rol titular a fost Don Giovanni din opera cu același nume de W.A. Mozart. L-am cântat la Opera Națională din Cluj-Napoca, fiind și examenul meu de disertație la Masterat. Îmi amintesc cu bucurie și de primul meu rol pe scena Operei din Iași. A fost Ramfis din „Aida”, de Giuseppe Verdi, în 2013, pe vremea când eram încă la Masterat la Cluj-Napoca. Venisem ca invitat în acest minunat spectacol, unde a fost și debutul meu de rol sub bagheta Maestrului Horvath Jozseph, căruia îi mulțumesc din suflet pentru susținere și recomandare. Mi-aduc aminte că imediat după acest debut, am primit un contract de colaborare pe trei ani la Opera din Freiburg (Germania), unde am rămas cinci ani, după care am revenit acasă.

– Vorbiți cu mare pasiune despre muzică și mă întreb care au fost rolurile din care poate nu ați fi vrut să mai ieșiți de pe scenă?

– Sunt multe roluri – Figaro, Dulcamara, Ramfis, Don Alfonso, Gremin, Leporello, Daland, Landgarf Hermann… Fiecărui rol pe care îl interpretez caut să-i aduc o particularitate prin culorile vocale care dau un sens cât mai apropiat de naturalețea personajului. În acest fel, multe roluri devin preferate pentru că ne implicăm și ne atașăm foarte mult de fiecare. Mie, personal, de multe ori îmi este greu să punctez doar un rol preferat. Fiecare trebuie să treacă prin sufletul nostru pentru a înțelege și simți personajul, ca apoi această energie să ajungă cât mai aproape de inima publicului nostru mult iubit.

– Ce vă definește ca artist? Care sunt valorile dvs?

– Consider că în viață avem nevoie de echilibru interior, scopuri cât mai multe și acea doză de optimism și ambiție. Trebuie să dăm tot ce-i mai bun din noi pentru a vedea și analiza potențialul nostru în tot ceea ce facem. Este important să avem mereu o atitudine pozitivă, încredere în forțele proprii și în Bunul Dumnezeu.

– La ce rol visați? Și, de fapt, ce îl determină pe un artist să viseze la un anumit rol?

– În acest moment sunt câteva roluri pe care îmi doresc foarte mult să le interpretez și lucrez la ele deja, cum ar fi Don Pasquale, din opera cu același nume, și Raimondo din „Lucia din Lammermoor”.

– Dar pentru public și pentru Opera din Iași ce vă doriți?

– Înainte de toate trebuie să mulțumesc foarte mult conducerii Operei Naționale din Iași pentru susținerea artiștilor și pentru realizarea acestor minunate evenimente culturale. Am speranța că vom continua fără întreruperi și cu spectatori în număr cât mai mare. Mulțumim din tot sufletul publicului nostru care își alocă timp pentru a fi alături de noi. Vă așteptăm cu mare drag la toate reprezentațiile Operei!

A consemnat Maura ANGHEL

Spectacolul „Nunta lui Figaro” va avea loc la Casa de Cultură a Studenților, de la ora 18.30.