Interviu cu soprana Mihaela Grăjdeanu
„Spectacolul de Operă mi-a sorbit sufletul”
Un dialog purtat cu soprana Mihaela Grăjdeanu, prim-solistă la Opera Națională Română din Iași (ONRI), este la fel de emoționant ca și spectacolele în care ridică sala în picioare. Pasiunea cu care vorbește despre muzică, despre scenă, despre operă și oamenii ce slujesc partiturile trece dincolo de cuvinte și dovedește, încă o dată, că poate dubla talentul și măiestria unui artist. Într-o superbă zi de toamnă am stat de vorbă cu îndrăgita soprană, de la care am aflat și secretul unei cariere de succes – curajul și talentul!
– O viață dedicată muzicii. Cum ați ales scena?
– M-am născut cu drag de muzică. De când eram copil am visat să cânt, iar confirmarea că sunt pe drumul meu de destin a venit de foarte devreme. În curtea casei din București cântam toată ziua, în gura mare, de se minunau toți vecinii de vocea mea. Apoi m-am îndrăgostit de Operă. Două au fost momentele în care m-a răpit – unul a fost pe la șase ani, când am auzit „Aria lui Figaro” la radio. Am memorat-o și o cântam de zor. Într-o zi am adormit la prânz, iar când m-am trezit am constatat că am uitat-o. Vaiii, ce tristețe! Am alergat repede la vecina și am rugat-o să mi-o mai cânte. Mi s-a lipit de suflet! Apoi m-am îndrăgostit de spectacolul de operă, care mi-a sorbit sufletul. Aveam vreo 11 ani când am primit un bilet de la profesorul de muzică și ne-am dus la Opera din București, la „Povestirile lui Hoffmann”, de Offenbach. În momentul în care cortina s-a deschis am intrat într-o poveste. Mi s-a părut atât de firesc ca oamenii să cânte în loc să vorbească! Dar poveștile sunt la fel și nu sunt doar o piesă de teatru, ci o frântură de viață. Mi-a sorbit sufletul! Se cânta în românește, iar la pauză mi-am cumpărat programul de sală, am citit subiectul înavans și apoi am înțeles cât de frumos exprimă muzica sentimentele pe care deja le așteptam, eu cunoscând basmul. Ei bine, peste ani, „Povestirile lui Hoffmann” s-au jucat și pe scena Operei din Iași și am avut rolul care mi-a plăcut cel mai mult atunci când eram copil, cel al păpușii Olympia.
– Aveți o carieră impresionantă, peste 30 de ani petrecuți la Opera din Iași. Dacă ar fi să aruncați o privire spre trecut, care au fost momentele cele mai emoționante?
– Da, o viață de om trăită pe scena mea dragă! Dacă ar fi să dau timpul înapoi, îmi amintesc cu recunoștință de domnul profesor de muzică din școala generală. O școală obișnuită, dintr-un cartier obișnuit din București. El m-a remarcat și a spus: „Fata asta are voce, este altfel”. Și așa a început totul. M-a pregătit el, cu puterile sale financiare, m-a împins la concursuri de voce. Eram în gimnaziu când m-a înscris într-un concurs al liceelor de muzică, la canto. Pe acea vreme se putea, acum nu se mai poate ca un copil ce vine din afara spațiului liceelor de muzică să intre în competiție cu ei. Am fost la concursuri și am luat premii importante. Primii doi ani de liceu i-am făcut la „Ion Neculce”, unul dintre cele mai bine cotate licee ale timpului. Mi-a fost dragă învățătura dintotdeauna și am fost premiantă până în clasa a XII-a, fără un efort deosebit, datorită nivelului de cultură foarte ridicat. M-am pregătit ca să pot susține diferențele pentru a intra la Liceul de Muzică pe care l-am absolvit, apoi am urmat Conservatorul, la București. Eiii, dar și aici este o poveste emoționantă – eu nu urmasem integral școli de muzică și aveam un handicap interior că nu mă voi descurca. Îmi spuneam că nu voi face față celor care doar asta făcuseră, muzică, și mi-a fost teamă să mă duc să văd listele de admitere la Conservator. Îmi tot spuneam că nu am reușit, iar când m-am văzut deasupra liniei am izbucnit în plâns. Având în mine teama că nu voi fi la fel de bună precum colegii mei care absolviseră licee de muzică am muncit enorm, m-am perfecționat mereu. Aveam impresia că sunt mult în urmă, că vocea nu se ridică la dimensiunile cerute. Era doar o impresie… Îmi amintesc că după primul examen de Canto am plâns enorm în brațele bunicii, care nu înțelegea de ce eram înlăcrimată pentru că luasem o notă foarte bună. Ea mi-a spus mereu – „Ai încredere că Dumnezeu te va ajuta”.
– Și a avut dreptate, ați reușit să supuneți scena!
– În timp am învățat să cânt, dar ceea ce mi-a ridicat mult standardul este faptul că am pus suflet. Tot sufletul meu era pe scenă, ceea ce în zilele noastre atât de rar văd, aproape deloc… Se merge foarte mult pe tehnică, vocile sunt foarte bune, dar se pierde la expresivitate – fața nu spune nimic, nici sufletul nu are grai. Sunt cuvinte și note, nu se simte sufletul artistului în ceea ce cântă, în aria respectivă, în rol.
– Cu siguranță un sfat din partea dvs ar fi de folos.
– Cred că am adus la Iași această necesitate ca, dincolo de aspectul tehnic și frumos, să dai mai mult, să faci teatru, să pui suflet, să dai viață rolului. În momentul în care ai pășit pe scenă ai intrat într-un vis, îl trăiești real, ți se pare că totul este viu, aievea. Partenerul este cel pe care îl iubești, care a murit, care a învins, trăiești toate dramele scenice din poveste. Când ai ieșit din vis, ai coborât de pe scenă, răsufli, privești în jur, îți iei din nou puteri și reintri în vis, atunci când îți vine rândul să pășești din nou în poveste. Toți marii actori și interpreți au această trăire totală pe scenă.
– După studiile de la București, ați adoptat Iașul. Cărei întâmplări i s-a datorat mutarea în noua casă?
– Am venit la Iași după ce mi-am întemeiat familia. La început am cântat în Corul Filarmonicii, iar maestrul Ion Baciu și maestrul Ion Pavalache m-au apreciat de la început. Am început să fac solistică vocal-simfonică, nu era concert coral în care să nu cânt. Eram „soprana de serviciu”. Asta până în toamna lui 1990, când am reușit la concursul de admitere în Opera din Iași.Activitatea mea în cadrul Filarmonicii a fost o etapă evolutivă importantă, ceea ce s-a confirmat și în nenumăratele concerte vocal-simfonice care au urmat, în colaborare cu multe filarmonici din țară. În 1992 am primit Premiul al treilea și diploma pentru interpretare la Concursul internațional pentru tinerii soliști de operă de la Sofia, Bulgaria. În două stagiuni deja acumulasem experiența scenică și vocală necesare și un repertoriu adecvat.
– Care roluri v-au fost cele mai dragi?
– Toate rolurile sunt importante, de la cel mai mic, unde spui câteva cuvinte, până la cel principal și de marecomplexitate. Toate au fost importante și le-am tratat cu maximă seriozitate, pe toate cele 42 pe care le-am avut, cântate pe scena Operei din Iași, în primul rând. Rolul pe care l-am interpretat cel mai mult a fost cel din „Traviata”, pe care îl cântam la orice oră din zi și din noapte. A fost un rol învățat în Conservator în anul trei, integral, deși cerințele se limitau la câteva fragmente. Îmi amintesc că distinsa profesoară Arta Florescu ne certa – „Cum să cântați la 21 ani în rolul integral? Vreți să vă distrugeți vocile?”. Ei bine, l-am cântat cu enorm de mult drag și de foarte multe ori. Alt rol pe care l-am cântat mult a fost „Susanna”, din „Nunta lui Figaro”, apoi „Lucia di Lammemoor”, interpretate peste tot în țară. Am avut foarte multe concerte vocal-simfonice și în țară, și peste hotare.
– Ați vorbit despre pasiune, dar și spre tehnica vocală. V-ați păstrat aceeași voce de-a lungul carierei, ceea ce în lumea artistică este o performanță. Care să fie secretul?
– (stă ușor pe gânduri) Mă întreb și eu… Dar hai să vă spun un amănunt – când eram tânără, cel mai mult mă deranja vibrato-ul exagerat al vocilor bătrâne, așa le socoteam eu pe atunci, voci de peste 40 de ani. Auzeam acest vibrato exagerat și la biserica unde cântam, dar și la spectacole susținute de mari soliști. Asta a fost obsesia vieții mele – să nu ajung să-mi „bată” vocea. Dacă la început am crezut că este un lucru firesc, o consecință a trecerii timpului care afectează și musculatura laringelui, m-am convins că se poate și altfel. Studiind și lucrând pe mine, observând și la alții, corectând la elevi, în particular, această problemă, mi-am dat seama că este o chestiune de tehnică, de forțare, ce ține de dorința de a–ți depăși puterile timbrale. Așa suntem făcuți, această structură trebuie să o păstrăm și cu ea să mergem mai departe, nu trebuie să forțăm nimic. Observ voci tinere cu o timbralitate foarte plină și mă întreb de ce ar mai îngroșa mai mult? Eu spun de fiecare dată – „Nu forța!” și am repetat peste tot, la masterclassurile pe care le-am susținut, la cursurile pe care le-am oferit. E o modă cu acest vibrato care a apărut pe când eram studentă, iar acum s-a împânzit. Eu am ținut cont de aceste observații și se vede că, după atâția ani de carieră, vocea mea sună la fel de limpede!
– Lucrați cu tinerii, îi ajutați să-și urmeze visul. Cum îi simțiți? Ce sfaturi le dați ca să se poată bucura de harul lor?
– Lucrez cu tinerii atunci când au nevoie. Am rezultate foarte frumoase, am tinere care cântă în străinătate și sunt mândră de ele. Tuturor le spun că o carieră frumoasă se construiește cu migală și cu muncă. Este nevoie de studiu zilnic și de mult curaj. Persoanele care se zbat să atingă solistica și perfecțiunea sunt foarte puține. Cei mai mulți oameni se tem, în primul rând, de expunerea publică și chiar dacă au voci foarte bune, se așază într-un con de umbră. Un „Doamne Miluiește” sau „Tatăl Nostru” cântate la biserică înspăimântă, chiar dacă sunt doar cântece ușoare față de ariile de operă. Și acolo vezi cel mai bine lipsa de curaj! Dacă nu te antrenezi la biserică, să dai ce–i mai bun din tine, să mori cu inima-n gât, dar să cânți până când te obișnuiești, nu vei reuși. Și pentru asta sunt recunoscătoare profesorului de muzică din școala generală și dirijorului de cor de la biserica din București unde cântam, că m-au susținut să am curaj. M-am obișnuit cu adrenalina foarte sus și astfel reușesc să dau viață rolurilor. De fapt, și viața mi se pare mai frumos de trăit în acest mod. Pun suflet în tot ce fac. Elevii trebuie să aibă o mare pasiune ca să ajungă pe culmile gloriei.
– Există vreun rol pe care vi l-ați dorit și nu i-ați putut da viața pe scenă?
– (cu voce șoptită) Da…, iar timpul lui a trecut. Este Madame Butterfly, din Cio-Cio San. L-am învățat, l-am studiat și nu s-a mai montat din diverse motive, spre exemplu la un moment dat nu au fost toate vocile pentru acele roluri. Ei bine, acest vis nu s-a mai împlinit… Și mai am o mâhnire legată de montările contemporane, care nu mai respectă tradiția și mă refer inclusiv la costume, care fascinează publicul. Spectatorii vin să vadă costume de epocă, deosebite, elaborate, inspirate din tablouri, stampe, însă pe scenă li se oferă costume din zilele noastre, comportamente lejere, o vulgarizare a personajelor în așa fel încât nu mai recunoști subiectul pe care îl citești de pe internetfiindcă în programul de sală nu mai este. Așa se pierd datele scrise în operă, rostite de personaje. Primul experiment a fost „Traviata”, montată la un teatru din sudul țării. Personajele erau în blugi! Vaii, ce șoc a fost atunci! Cum este posibil? Ei bine, curentul a fost preluat și așa s-a ajuns la spectacole în care subiectul este total deturnat plecând de la text și până la calitatea personajelor, moralitatea lor. Nu se mai recunoaște textul original!
– Pe plan internațional, marile teatre nu mai prea agreează astfel de montări în cheie modernă.
– Mulți au dat înapoi după ce au văzut că montările experimentale nu au avut succesul așteptat. În Anglia, spre exemplu, au trecut din nou pe costume inspirate din tablouri, din stampe, și se umple sala. E bine! Lumea vine să vadă ceea ce știe, o montare frumoasă, care să–i umple sufletul.
– Și pentru că am vorbit despre public, despre spectacole, ce vis aveți pentru Opera din Iași?
– Nu e doar al meu, ci al multora – să-mi văd Opera mea dragă așa cum a fost, adică acolo sus. Îmi amintesc de anii în care se rulau în jur de 25- 30 de titluri pe an, cu premiere și reluări. Afișele erau mult mai bogate, cu trei sau patru spectacole pe săptămână, alternativ cu teatrul. Erau matinee pentru copii și tineret, sâmbăta sau duminica, care prezentau basme muzicale, vodeviluri de Vasile Alecsandri sau operete și opere buffe. Spectacolele de operă dramatice erau programate luni, miercuri și sâmbătă ori duminică seara. Toți soliștii aveau de cântat, sala era plină, publicul era în extaz. Asta îmi doresc!
A consemnat Maura ANGHEL
