Author Archives: Cojocariu Iuliana

Povestea costumelor de spectacol, cusute cu fire de iubire

În sala cu scaune din catifea luminile se aprind rând pe rând, pe măsură ce scena se animă. Artiștii vin din culise, după ce aruncă ocheade în oglinzile care le întorc imagini ce se vor regăsi, nu peste mult timp, în spectacolul pentru care au început încă o repetiție. Zâmbesc, apoi intră în rol, iar muzica inundă scena. Chiar dacă nu are încă public, sala cu scaune de catifea se umple de căldura artiștilor și a celor care i-au ajutat să pună în scenă o nouă reprezentație. De această dată este vorba despre „Sânge Vienez”, de Johann Strauss-fiul, care va avea premiera pe 11 decembrie, după mai bine de zece ani de la montarea pe scena Operei Naționale Române Iași, o operetă mult-așteptată de public, la care s-a muncit enorm. Regizorul Alexandru Nagy a adus o viziune modernă, foarte bine primită de artiști, coregraful Cristina Todi a creionat impecabil momentele de dans, iar scenograful Maria Eșanu, cu ajutorul oamenilor cu mâini de aur din atelierele de croitorie și mode-flori, a creat costumele care umplu de culoare scena, alături de decoruri desprinse parcă dintr-un basm. Cătălin Târziu a migălit decorurile, iar de proiecții s-a ocupat Andrei Cozlac.

Fiecare spectacol are propria lui poveste și nu este vorba doar despre libret ori despre partitura muzicală, ci despre ceea ce se întâmplă în micile uzine nevăzute și puțin știute de către public, căruia i se înfățișează doar costumele, măștile, decorurile și tot ceea ce îmbracă scena.

„Totul începe după discuția cu regizorul, în urma căreia lucrăm la schițele costumelor. Fiecare detaliu contează, fiecare cută ori accesoriu trebuie să fie la locul perfect. Fiecare artist are propriul costum la fiecare spectacol, fiecare balerin la fel, ca să nu mai spun de coriști sau orchestră. Schița urmează întocmai profilul artistului. Suntem atenți și la rol, dar și la atitudinea solistului, la profilul lui pentru că doar așa poate ieși un spectacol care să ajungă la inima publicului”, a spus scenograful Maria Eșanu. Opera este parte integrantă din viața ei, i-a dedicat aproape 30 de ani, răstimp în care a cunoscut toate tainele croitoriei de artă. „Am lucrat alături de scenografi celebri, cum ar fi doamna Adriana Urmuzescu, de la București, care mi-a fost un adevărat mentor. Acum ne bucurăm și de echipamente moderne, dar când eram eu la început, am cusut mărgea cu mărgea, paiete cu paiete pe rochii. Am lucrat cu domnul Cătălin Arbore, la Mefistofele, cu doamna Viorica Petrovici, în Carmina Burana, cu Cristian Mihăilescu, în Rigoletto, cu Marfa Axente în Pescuitorii de perle. Erau oameni cu experiență, care știau nu doar să-și ofere din învățătura și priceperea lor, ci și să te motiveze. Cu toții am fost o echipă, vorbeam aceeași limbă”, am aflat de la Maria Eșanu.

Costume de spectacol cusute cu fire de iubire

Când am intrat în Atelierul de croitorie femei, artizanele în ale creației de costume lucrau la rochiile pe care le vor purta personajele feminine din „Sânge vienez”. Nu este nevoie să le privești ochii, ci doar să le urmărești mișcările mâinilor ca să poți înțelege câtă pasiune pun în ceea ce fac. Luminița Bordeianu lucrează la Opera din Iași de mai bine de 25 de ani. Nu a simțit când a trecut timpul și parcă mai ieri a dat concurs pentru un post în Atelierul de croitorie femei. „Îmi amintesc că a trebuit să lucrez la un costum pentru Nevestele vesele din Windsor. Eram atrasă de teatru, de operă, de balet, îmi plăcea și îmi doream mult să fiu și eu în această lume artistică. Ei bine, am fost omul potrivit la locul potrivit și iată că de atunci am lucrat la 37 de premiere. Primul spectacol la care am lucrat costume a fost Lacul lebedelor. Am plâns când l-am vizionat, așa cum trăiesc mereu emoții imense când revăd Tosca, spectacolul meu de suflet. O parte din inima mea era pe scenă, iar acum o parte din viața mea este la Operă”, a zâmbit Luminița Bordeianu, apoi și-a întos privirea către rochia verde pe care o va purta Franți, unul din personajele din „Sânge vienez”.

Ca să poți lucra într-un atelier de creație vestimentară dedicată spectacolelor trebuie să ai același puls ca artiștii, să simți opera de pe scenă, să fii un tot unitar cu cei alături de care creezi costumele ce dau farmec oricărei reprezentații. „Nu ești un simplu confecționer, croitoria de spectacol este artă. Eu sunt de șase ani în Operă, după ce am lucrat tot în croitorie de comandă, dar nu se compară cu nimic din ceea ce este aici”, am aflat și de la Florentina Ignat. Prima reprezentație în care și-a văzut o parte din costume a fost „Don Quijote”, un balet care a fascinat-o, la fel ca și „Spărgătorul de Nuci” și „Cenușăreasa”. „Ce costume frumoase am creat împreună, a fost superb”, a spus Florentina, urmărind schița creată pentru rochia roz a lui Pepi. Când a venit la Operă, în urmă cu 11 ani, Doina Chelea a simțit că a intrat într-o poveste. A lucrat costume pentru „Kabaret”, „Don Giovanni”, „Fata prost păzită”, „Lacul lebedelor”, „Carmen”, „operă ale cărei costume sunt fantastice. Îmi amintesc că am lucrat broderia și am cusut paietele la toată orchestra, la toți 37 de artiști”.

O viață dedicată vestimentației de scenă

De Operă te desparți greu sau aproape deloc, iar cariera doamnei Jeni Prisăcaru este mai mult decât o dovadă. După ce a lucrat 30 de ani în instituția de spectacole, au mai urmat alți zece ca și colaborator, iar zilele trecute am întâlnit-o migălind la una din rochiile din „Sânge vienez”. Primul costum pe care l-a cusut atunci când a venit la Operă a fost o jachetă albă, din „Traviata”, care și astăzi este pe post de prototip în Atelierul de croitorie. Își aduce aminte cu drag despre începuturi, chiar dacă munca era mult mai grea. „Se lucra totul la mână, coseai paiete, mărgele. La costumele unei premiere munceam cam trei sau patru luni. Nu era ușor, nici acum nu este, dar nu am simțit niciodată oboseala, iar bucuria spectacolelor în care publicul admiră costumele noastre și le aplaudă este imensă”,a spus dna Jeni. Bătaia gongului anunță nu doar o nouă seară de operă, ci și o adevărată defilare a costumelor care sunt niște bijuterii în sine. Au o valoare incomensurabilă dată nu doar de țesăturile prețioase, ci și de bucățelele de suflet cusute în costumele care dau farmec oricărei reprezentații. Un spectacol este o desfășurare de forțe. Puțini știu că, spre exemplu, în „Indiile Galante” s-au lucrat 700 de costume sau în „Carmen” alte 900!

Croitoria de artă, o meserie amenințată

O astfel de meserie se face doar dacă ai chemare către frumos și răbdare. Privind la scena plină ai crede că în ateliere lucrează o armată de croitori, însă nu este deloc așa. Nu ai nevoie de mai mult decât degetele de la două mâini ca să-i socotești, asta dacă numeri și colaboratorii. Eforturile sunt imense și singura nemulțumire este legată de faptul că nu vor avea cui să-și lase măiestria. Ar fi nevoie de cursuri pentru tineri, dar nu sunt. Școlile profesionale sau de ucenici de altădată erau foarte bune. Cine avea drag de carte mergea mai departe și își completa studiiile, dacă voia. Cine nu, rămânea cu o meserie de care va fi mereu nevoie — cea de croitor care este diferită de cea de confecționer. „Croitorul poate să facă un produs unicat de la cap la coadă, confecționerul doar o operațiune. Ai nevoie de mai mult decât pricepere pentru că nu faci totul pe de rost. Este adevărat că noi primim schițele, dar le discutăm, le adaptăm astfel încât costumul final să fie impecabil. Trebuie să-ți placă tot ceea ce faci, să-ți înmulțești talantul”, este convinsă Lucia Dumitru, unul dintre artizanii din Atelierul de croitorie bărbați. Domnia sa slujește Opera de 16 ani, iar primele costume lucrate au fost cele din „Spărgătorul de Nuci”. „Avem nevoie să dăm mai departe din priceperea noastră, dar uite că nu avem cui…”, a spus cu tristețe Lucia Dumitru, sentiment împărtășit și de Lucica Luca, un alt croitor cu mâini de aur. Când a venit în Operă, în urmă cu mai bine de zece ani, a lucrat la costumele din „Carmen”, o operă care necesită o atenție specială nu doar prin vestimentația elaborată, ci și prin detaliile și numărul mare al costumelor. „Noi facem lucru de artă, fiecare costum este personalizat, nu sunt două la fel”, a adăugat Lucica Luca un detaliu important al muncii lor. Ca spectator, când privești pe scenă admiri dansul, hainele frumoase ale artiștilor, vocile lor care umplu sala și sufletele. Puțini se gândesc cine a cusut vipușca ori a transformat valurile de stofă în pantalonii perfecți, așa cum face Eugen Parfenie la fiecare reprezentație. „Este cel mai bun croitor de pantaloni din Iași. El coase toți pantalonii pentru instrumentiștii din orchestră, pentru balet, pentru restul spectacolelor”, a spus scenograful Maria Eșanu, în timp ce Eugen Parfenie încălzea fierul pentru o nouă dungă perfectă. „Am lucrat mulți ani la cooperativa de confecții, apoi am venit la Operă. Am cusut mii de pantaloni și asta aș face oricând. Nu simt niciodată oboseala și singura mea îngrijorare este că nu vine nimeni din urmă. Cui vom lăsa noi toate acestea?”, s-a întrebat Eugen Parfenie, arătând cu mâna către puzderia de schițe de pe masa de lucru. Aceeași întrebare am auzit-o și de la Doina Neamțu, de la Atelierul Mode-Flori, acolo unde se realizează accesoriile care dau strălucire ținutelor de pe scenă. Pălării, măști și multe dichisuri care completează o garderobă. Doina Neamțu este modistă, una dintre puținele din Moldova, și a venit la Operă în urmă cu mai bine de 30 de ani. A învățat meserie în atelier și i-a trebuie un an ca să poată afla toate tainele. „Am vrut apoi să mă perfecționez, dar nu am găsit nicăieri cursuri. Poate doar eu să le predau altora…”, a zâmbit Doina Neamțu. În toți anii petrecuți în atelier a lucrat la mii de accesorii și a atras-o mereu ideea de spectacol de operă. „Îmi place nespus meseria mea, o ador pentru că are diversitate. În fiecare zi fac un lucru diferit, ceea ce mă atrage enorm”, a spus modista ale cărei măști le-ați admirat în spectacolele Operei.

În atelierele de creație este mereu forfotă. O mână de oameni mai puțin știuți de public migălesc zi de zi la costumele care dau strălucire oricărei reprezentații și care, împreună cu muzica și vocile soliștilor, sub bagheta dirijorului, te duc într-o poveste în care fiecare are un rol, fără de care basmul nu ar fi complet. Și pentru că poveștile sunt întregi doar atunci când cei care le ascultă abia așteaptă să le revadă sau să le audă, aplauzele de la final sunt răsplata primită pentru fiecare creație sau intrepretare. Reverențe tuturor!

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soliștii de balet Mariya Lozanova și Dumitru Buzincu

„Cea mai mare răsplată este spectacolul”

* spun balerinii Mariya Lozanova Buzincu și Dumitru Buzincu

Ce dar mai frumos, în pragul sărbătorilor de iarnă, ar putea primi ieșenii decât celebrul balet „Spărgătorul de nuci”, de Piotr Ilici Ceaikovski? Un basm minunat, inspirat din folclorul german și adus pe calea muzicii peste tot în lume.

Pe firul basmului

Potrivit libretului, semnat de Marius Petipa, după versiunea lui Alexandre Dumas a basmului lui E. T. A. Hoffmann „Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor”, povestea are loc într-un mic orăşel din Germania, în Ajunul Crăciunului. Pe o stradă animată, o mulţime de adulți și copii preocupați de ultimele pregătiri se grăbesc să ajungă la locuința domnului Stahlbaum care, împreună cu soția și copiii lor, Clara și Fritz, oferă o petrecere grandioasă. Printre musafiri se numără și unchiul Drosselmeyer, aşteptat cu nerăbdare pentru darurile sale nemaipomenite. Drosselmeyer îi dăruieşte Clarei, nepoata sa preferată, un mic spărgător de nuci, din lemn. Copiii sunt fericiţi, dansează, iar Fritz aruncă în joacă spărgătorul de nuci, care se strică. În scenă reapare unchiul Drosselmeyer, care reușește să-l repare şi să o liniștească pe Clara. După petrecerea somptuoasă, musafirii se retrag. Clara rămâne în salon, adoarme cu jucăria în brațe. Ca prin farmec, Spărgătorul de nuci prinde viaţă, iar intriga își ia locul în poveste. Apar Şoarecii fioroși, alături de Regele lor. Spărgătorul de nuci o apără pe Clara. Vrând să îmblânzească visul Clarei, Drosselmeyer îl transformă pe Spărgătorul de nuci într-un Prinț, care o invită pe copilă într-o călătorie fantastică. De aici, balerinii intră într-o poveste de vis, cu muzică, dans și costume multicolore, care vrăjesc publicul, așa cum a fost și pe scena Operei Naționale Române din Iași. Artiștii au oferit un regal, aplaudat la scenă deschisă de ieșenii dornici de o seară în compania muzicii și a dansului.

• 

• 

• 

Debut pe scenă și dragoste

Spectacolul a prilejuit și premiera prim-balerinei Mariya Lozanova Buzincu, în rolul Clarei. Ea a dansat alături de Dumitru Buzincu, partener nu doar de scenă, ci și în viața de zi cu zi. Alături de ei am pătruns într-o lume a bucuriei, în care dragostea, muzica și dansul dictează totul. „Clara a fost un debut pentru mine, la Opera din Iași. Am mai dansat în acest rol ca invitată la Opera din Scopje, dar acum a fost cu totul diferit, fiind și pentru prima dată când dansez cu soțul meu în Spărgătorul de Nuci”, am aflat de la Mariya Lozanova Buzincu. Talentata balerină, sosită de la Sofia și adoptată de Iași, ne-a mărturisit că nu este pentru prima dată când dansează în celebrul balet al lui Ceaikovski, în care a mai interpretat rolul Zânei Fondantelor. „Am dansat în Spărgătorul de nuci de foarte multe ori și la Opera din Sofia, și la București, și aici la Iași. Nu mai știu câte spectacole am făcut. Am dansat și multe variante. Spectacolul nostru este foarte frumos, coregrafia este semnată de artista emerită Ileana Iliescu, alături de care a fost o mare plăcere să lucrăm. Prima dată când a venit am dansat  pas de deux din Spărgătorul de nuci, am interpretat și Zâna fondantelor”,  spus Mariya Lozanova Buzincu, apoi și-a aplecat privirea către primul bilet de călătorie care a adus-o la Iași, împreună cu soțul ei, balerinul Dumitru Buzincu: „Eu eram balerină la București, iar el m-a răpit și m-a adus la Iași. Noi ne-am cunoscut în Italia, într-un turneu. Am dansat împreună toată vara într-un proiect artistic. Nouă, dansul ne-a adus o familie”.

Mariya Lozanova Buzincu vine din Bulgaria, unde a dansat nouă ani la Opera din Sofia, apoi la București, unde a ajuns printr-o chemare a destinului. A participat la o audiție în urma unui anunț zărit pe o plajă însorită. A decis că e momentul unei schimbări și a pornit într-o aventură care i-a schimbat viața și i-a adus o nouă patrie – România, unde iubește absolut totul, începând de la noua familie, la oameni, până la dans.

Ca să ajungi la performanță, în orice profesie, este nevoie de talent, dublat de muncă și de dorința de a face totul perfect. „Eu am început dansul de foarte mică. Momentul în care am decis că vreau într-adevăr să dansez a fost în preajma unui Crăciun. Școala mea de balet colabora cu o emisiune de televiziune și am ajuns pe o scenă mare. Am dansat în tutu alb, am fost Fulgi din Spărgătorul de Nuci, a fost primul meu rol. Era o emisiune de Crăciun și eram atât de fericită! Sentimentul de a dansa pe scenă mi-a umplut toată ființa și mi-am dorit să continuu. Am urmat școala de balet din Sofia, am primit multe burse, am studiat și în Germania, am făcut stagii de vară în Varna. La finalizarea studiilor am început să lucrez la Opera din Sofia, apoi am ajuns la București, unde a fost foarte frumos, iar de acolo, la Iași, grație soțului meu”, a completat balerina povestea ei.

Călătoria artistică a Mariyei Lozanova Buzincu a continuat la Iași, pe scena teatrului liric despre care spune că este o adevărată bijuterie și care are un public foarte cald, în fața căruia a avut multe roluri, cele mai importante din carieră, fiind admirată în Cenușăreasa, Kitri, Giselle, Zâna Fondantelor, iar acum în Clara, la debut.

Prin dans, Mariya Lozanova Buzincu își împlinește misiunea, dar își completează și dragostea, fiind parteneră de scenă cu soțul ei, Dumitru Buzincu: „Mi-a plăcut mult când am dansat împreună în Giselle. Pentru noi este foarte ușor să dansăm dragostea pentru că există și în viața reală. Ne simțim foarte bine împreună pe scenă”, spune balerina, ceea ce se vede și de simte, așa cum a fost și în această seară în „Spărgătorul de nuci”, spectacol pe care îl consideră un dar de sărbători oferit publicului. „Este un spectactol este foarte frumos, foarte vesel, poartă spiritul Crăciunului. Este o adevărată bucurie și pentru copii, dar și pentru adulți”.

• 

• 

• 

Dansul este totul pentru prima-balerină căreia Iașul i-a devenit casă. Ea recunoaște că meseria ei implică o muncă enormă, dar iubește fiecare secundă în care dansează. „Noi lucrăm atât pe partea tehnică, și mă refer la rezistența fizică, dar și partea artistică, însă în momentul în care ajungem pe scenă ne bucurăm din plin de ceea ce facem, ne bucurăm să trăim viața personajului. Aceste momente sunt cele mai frumoase. Cea mai mare răsplată este spectacolul”, recunoaște Mariya Lozanova Buzincu.

„În dans, avem o chimie perfectă”

De aceeași părere este și partenerul ei de dans din această seară, dar și cel din toate zilele, Dumitru Buzincu, balerin al Operei Nașional Române din Iași. Destinul lui arată că nimic nu este întâmplător, măcar și pentru faptul că prima lui apariție pe scena Operei Naționale Române din Iași a fost în baletul „Spărgătorul de Nuci”. „Nu mai știu de câte ori l-am dansat. Am început cu acest balet încă de când eram elev la Colegiul Octav Băncilă. Eram prin clasa a VI-a sau a VII-a când am apărut pentru prima oară pe scena Operei, făceam Băiețeii. Sentimentul trăit atunci nu poate fi descris. Este o bucurie enormă când vezi atâția ochi îndreptați către tine, când auzi aplauzele, vezi zâmbetele celor din sală. Este o stare specială”, am aflat de la Dumitru Buzincu, balerinul căruia dansul îi aduce bucuria de a se simți liber, de a face zilnic altceva, de a fi în postura de a trece la o stare la alta, dintr-un rol pozitiv într-unul negativ. Îi plac foarte mult rolurile pozitive, „cele de prinț, Basil din Don Quijote, Rotbart din Lacul Lebdelor” și îi place foarte mult „Spărgătorul de nuci”, producție în care la Iași a apărut de cel puțin zece ori. „Acum este pentru prima oară când fac rolul împreună cu soția mea. Este o mare bucurie să dansăm împreună. În dans, avem o chimie perfectă, ne sprijnim, știm exact ce avem de făcut. Suntem parteneri și în viața de zi cu zi, și pe scenă”, zâmbește Dumitru Buzincu. Ca un vis nu foarte îndepărtat, i-ar plăcea să danseze împreună cu Mariya Lozanova Buzincu în „Lacul Lebedelor”, el în rolul Prințului, iar Mariya în Odete/Odile. Cei doi artiști vorbesc mult despre pasiunea lor, dar mai puțin despre răsplată, care vine mereu de la public. „Sala plină de aplauze este momentul în care știm că tot ceea ce am făcut a ajuns la inima publicului. Un final fără aplauze ar  fi ca un film mut, un coșmar. Unul cu aplauze în toată sala este o poveste de vis, un basm minunat”, au spus balerinii, pe care ieșenii i-au admirat în rolurile principale din „Spărgătorul de nuci”, un nou spectacol marca ONRI, jucat cu casa închisă.

• 

• 

• 

• 

Alături de Mariya Lozanova Buzincu (Clara) și Dumitru Buzincu (Spărgătorul de Nuci) s-au aflat pe Cătălin Ailiesei (Unchiul Drosselmayer), Viviana Olaru (Prințesa fondantelor), Vlad Mărculescu (Prințul fondantelor), Miguel Costa (Regele motanilor, debut) și Juan Cruz Luque (Fritz,– debut). La pupitrul dirijoral – maestrul Bogdan Chiroșcă. Coordonator coregrafic: Cristina Todi. Dirijor cor copii: Raluca Zaharia.

Maura ANGHEL

Credit foto – Luca Iuriciuc

Interviu cu regizorul Alexandru Nagy

„La Iași mi-am dorit să fac un spectacol pentru tânăra generație”

* dialog cu regizorul Alexandru Nagy, de la Opera Națională București

Alexandru Nagy este actor, regizor şi tenor. Absolvent al secţiei de Actorie din cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti şi al programului de master din Marea Britanie – Theatre Directing – East 15 Acting School, London – University of Essex. Din 2018 urmează cursurile de Master ale Facultăţii de Interpretare Muzicală secţia Canto Clasic în cadrul UNMB – clasa profesor Silvia Voinea.
Ca actor a jucat în „10 pentru New York”, „Peretele” şi „Două liniuţe” de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar şi „Konkurs” după Alexander Galin, regia Emanuel Pârvu la Teatrul Metropolis din Bucureşti. „Dona Juana” de Anca Vizdei, regia Radu Gheorghe la Teatrul Dramaturgilor Români, dar şi în producţiile Teatrului Independenţilor Profesionişti la Godot Cafe Teatru: „Buzunarul cu pâine” de Matei Vişniec, regia Alexandru Bogdan şi „Aeroport” de Ştefan Caraman, în regie proprie. A fost asistent de regie al lui Horaţiu Mălăele, Victor Ioan Frunză, Anthony Clark, David Gothard, Mick Davis, Giancarlo del Monaco, Mario de Carlo.
Din 2011 este director artistic fondator al Teatrului Independenţilor Profesionişti. A regizat mai multe producţii de teatru, operă şi musical printre care: „The body of a woman as a battlefield in The Bosnian War”; „Omul Pubelă”; „Cabaretul Cuvintelor”; „Șobolanul Rege”; „În doi”; „Teatru Vag” de Matei Vişniec, „Tabloul” de Eugène Ionesco, „Proştii sub clar” de lună de Teodor Mazilu, „Aşteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett, „Malaga” de Lukas Bärfuss etc.

 Debutul în regia de operă îl realizează la 23 de ani, prin montarea „Il Tabarro”, de Giacomo Puccini, la Opera din Braşov în 2013 (spectacol dedicat Maestrului Vasile Moldoveanu) unde revine în 2019 pentru a monta o nouă versiune a celebrei operete „Contesa Maritza” de Emmerich Kalman.
Din 2018 este asistent de regie la Opera Naţională din Bucureşti. În 2018 joacă un rol important (Mitu) în lungmetrajul „Moon Hotel Kabul” în regia Ancăi Damian, premiat pentru „Cea mai bună regie” la Festivalul internaţional de Film de la Varşovia. Este nominalizat la Gala Premiilor GOPO 2019 pentru Cel mai bun actor secundar şi pentru Menţiunea Specială din cadrul Bursei Alex. Leo Şerban la TIFF 2019. Distins în 2019 cu Premiul Preşedintelui UCIN pentru performanţa actoricească din filmul „Moon Hotel Kabul”.

În 2020 montează „Şase comedii uşoare pentru oameni trişti” de Ştefan Caraman cu Răzvan Vasilescu şi Letiţia Vlădescu la Teatrul Dramaturgilor Români (TDR) şi „Cabaretul Cuvintelor” de Matei Vişniec la Teatrul Alexandru Davila Piteşti.
În 2021 montează „Orfani” de Dennis Kelly, proiect selectat în programul pentru noua generaţie de artişti 9G la Teatrul Naţional Bucureşti; „Marina şi Ulay” de Edith Negulici, o coproducţie Teatrul Dramaturgilor Români şi Teatrul Evreiesc de Stat şi „Jocul de-a măcelul” de Eugène Ionesco la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea.
La Iași îl regăsim ca regizor al spectacolului de operetă „Sânge vienez”, de Johann Strauss-fiul, care va putea fi urmărit de public pe 11 și 12 decembrie. Am discutat cu Alexandru Nagy despre muzică, operă, despre modernismul în artă și despre misiunea actorului liric, cea de a bucura și educa deopotrivă.

 – Actor, tenor, regizor. Sunteți o persoană cu multe proiecte, cu multe premii importante. Când aveți timp pentru toate?

– Eu îmi dedic tot timpul artei. Întrebarea este când am timp să fac și altceva, deși nu știu ce-aș mai putea face. Eu le-am pus în ordinea cronologică și poate chiar a pasiunii care este aceeași, fiind vorba despre un singur om care este în spatele acestor meserii. Preocupările mele au venit firesc, la timpul lor. Eu nu am avut un parcurs normal, nu am absolvit un liceu de muzică sau un conservator. După Facultatea de Teatru am intrat direct la Master la Conservator. Lucrurile au venit la timpul lor, nu am o explicație despre cum s-au desfășurat.

– La început a fost teatrul.

– Da, mi-a părut mai accesibil. La început a fost actorul, apoi regizorul și pe deasupra tenorul. De fapt, cred că tenorul a fost mereu acolo, înaintea tuturor. S-a născut pe la 5 sau 6 ani, în culisele Operei Naționale din București, în timp ce părinții mei erau la spectacol – mama cânta în fosă, la violă, iar tata pe scenă, ca tenor.

– Ați crescut pe scenă.

– Da, și pe scenă, dar și în afara ei, în lojă, în garderobe, în foaier, în ateliere… Eram fascinat să explorez toate spațiile din Opera Națională din București. Nu este niciun ungher pe care să nu-l cunosc. Ultimul spațiu cucerit a fost podul. Mereu m-am întrebat ce este deasupra candelabrului. A mai rămas acoperișul, dar acolo nu este nimic interesant. Mereu m-a fascinat ideea unei povești legate de marele tenor Ludovic Spiess, care pentru o perioadă a trăit în podul Operei, și eram curios cum se poate trăi astfel. Eu locuiam destul de mult la Operă, am crescut lângă timpane, acolo stăteam.

– Povestea cu Iașul cum a început? Sunteți pentru prima oară în capitala Moldovei?

– Nu, pentru a doua oară. Prima oară am ajuns acum câțiva ani, când am participat la un masterclass ținut de marele tenor Vasile Moldoveanu, care m-a încurajat foarte mult. Am luat legătura cu domnia sa o dată cu premiera mea cu „Il Tabarro” de la Opera din Brașov. Când m-am întors de la Londra, în 2013, am primit foarte bucuros invitația lui Ovidiu Mezei, directorul din acea vreme al Operei din Brașov, să montez „Il Tabarro”, de Puccini, parte din cunoscutul triptic. El își propusese ca fiecare parte să fie montată de un regizor aflat la început de drum. Ei bine, am fost ales eu pentru „Il Tabarro”, soprana Valentina Mărgăraș pentru „Suor Angelica” și baritonul Marian Pop, pentru „Gianni Schicchi”. Încercând să aflu mai multe despre opera pe care trebuia să o montez, am ajuns  la câteva informații foarte prețioase, în urma cărora am descoperit acest fenomen, pe numele lui Vasile Moldoveanu, care în anii ‘70-‘80 a cântat 115 reprezentații la Metropolitan Opera din New York. Nu doar cu această operă, ci și cu altele, dar 115! Spre comparație, celebrul Jose Careras a cântat 90 și ceva de reprezentații la MET. Unul dintre succesele mari ale maestrului Vasile Moldoveanu la New York a fost „Il Tabarro” și atunci, pentru că opera este un gen tributar, în care tradiția este respectată, i-am dedicat această premieră, cu atât mai mult cu cât în România nu prea se montează întreg tripticul. „Il Tabarro” este o operă sumbră, noir, foarte agresivă; lumea o evită, nu este un subiect de interes. Maestrul a fost foarte emoționat de invitația de a reveni în țară, domnia sa locuind în Elveția, și de faptul că i-am dedicat spectacolul. Pentru mine, întâlnirea cu marele tenor Vasile Moldoveanu a fost una de grad zero și foarte necesară. Al doilea „meteorit” din calea mea este Maestra Silvia Voinea. Ordinea este pur cronologică.  În lumea operei este mare nevoie de astfel de întâlniri…

– De ce?

– Poate pentru că până la întâlnirea domnia sa nu am avut încrederea pe care ți-o poate oferi un mare maestru. Având în familie mulți artiști, o parte oameni de teatru (unchiul și mătușa mea), o parte muzicieni – mama, tata care are o carieră internațională, bunicul meu care a fost instrumentist în fanfara militară, poate că a existat mereu o comparație. Fiind înconjurat de artiști, am avut nevoie de un stimul, de un imbold din exterior. Am avut nevoie de un alt model. La muzicieni este exact ca la o familie de medici, de arhitecți, de avocați – există o presiune și parcă mereu ai vrea să urmezi o altă carieră poate dintr-o rebeliune a vârstei sau ca să eviți comparațiile. Nu este ușor. Mă simțeam mult mai confortabil în lumea teatrului și a filmului.

– Dar totuși a venit opera…

– Eu am ales teatrul, mi se părea mai ușor decât opera, așa credeam eu. Teatrul nu este așa de riguros precum studiile muzicale. Văzând-o pe mama că studiază zilnic, eu făcând patru ani de pian și îndepărtându-mă de el tocmai din cauza studiului, care nu mi-a plăcut, nu-l înțelegeam, m-am îndreptat către teatru. Ei bine, tot la operă am ajuns, dar după un ocol, după cum s-a văzut. Revin și spun că totul a început la întâlnirea cu maestrul Vasile Moldoveanu, care a prins un fel de drag de mine și m-a luat sub aripa dumnealui. Cunoscând îndoiala, domnia sa fiind o personalitate extrem de emoționantă și emoțională, de o modestie rar întâlnită, m-a ascultat, m-a încurajat. La masterclassul de la Iași am lucrat împreună chiar în această sală în care facem repetițiile pentru „Sânge vienez”.

– Cum a început lucrul la opereta de la Iași, pe care publicul o va vedea în decembrie?

– Punctul de plecare a fost dorința conducerii Operei din Iași de a monta o operetă pentru publicul tânăr, într-o variantă clasică, dar cu mijloace moderne. Clasic nu înseamnă vetust, nu înseamnă perimat sau plictisitor. Nu înseamnă praf, după cum modern nu înseamnă latex, artificii sau alte lucruri. În nici un caz nu putem rămâne la acest strat de superficialitate. Poate că alții care interpretează ceea ce facem noi se pot raporta la aceste moduri de a pune un spectacol în scenă. Noi, cei care suntem în laboratorul de creație, în interiorul treburilor, vedem altfel lucrurile. Într-o primă instanță, propunerea a fost adresată regizorului Rareș Zaharia, actualul director adjunct al Operei Naționale din București, un om excepțional, un talent. El fiind implicat într-o producție de „Lohengrin”, alături de maestrul Silviu Purcărete, la București, m-a recomandat pe mine, încredințare care m-a onorat.

– Oare să întreb motivul mândriei?

– Noi suntem foarte puțini regizori de operă în România, majoritatea vin din teatru, nu au pregătire muzicală și acest lucru se vede. Face ca procesul să fie puțin mai complicat și pentru ei, și pentru artiști, dar funcționează. Regia de operă este o meserie aparte. Lumea spune că nu mai sunt pălărieri, nici ceasornicari, că mor unele meserii. Ei bine, și regia de operă era o meserie care a fost cât pe ce să moară, dar a fost salvată. De asta spun că actualmente suntem foarte puțini.

– V-ați temut de încredințarea oferită pentru Iași ?

– Nu! Eu accept cu o bucurie aproape inconștientă aproape orice fel de propunere, mai ales când este legată de operă. Am avut noroc ca din 2018 să fiu asistent de regie la Opera Națională din București și am început cu „Otello”, de Giuseppe Verdi, în regia lui Giancarlo del Monaco, fiul marelui tenor Mario del Monaco. Lucrul cu acest mare regizor mi-a dat curaj. Aproape că nici nu mi-am dat seama în ce sunt implicat fiindcă nu aveam alternativă. Apoi eu am un avantaj – nu lucrez cu partitură. Eu învăț opera, ca și cum aș fi un artist liric, apoi preiau regia. Dacă în teatru avem o libertate mai mare, în operă nu merge. Dacă nu cunoști partitura cu care lucrezi, e complicat. Am învățat enorm și de la regizorul Mario de Carlo, un artist total. Alături de el am avut șansa extraordinară, ca secondându-l, să văd cum este un regizor total.

– Și cum este?

– Aaa, un fel de Leonardo da Vinci, dacă vreți. Se implică în absolut tot – știe toată partitura, lucreză cu solistul, are viziunea scenică. Se implică și în realizarea decorurilor, lucrează în atelier, inclusiv la costume. Inclusiv la caietul-program, cu schițe și tot ce este nevoie, light design. Eu am avut șansa să învăț aceste lucruri cu Mario de Carlo și acum simt cumva că mă apropii.

– Cum v-a primit Opera din Iași?

– Am fost foarte bucuros să găsesc un colectiv de artiști extraordinari, dornici de muncă și punctez acest lucru pentru că ne confruntăm cu o deprofesionalizare în ultima vreme. Pandemia a creat mari probleme în lumea artistică, vremurile nu sunt deloc prietenoase. Noi, artiștii, suntem la fel ca și sistemul HO-RE-Ca. Am fost loviți din plin. Oricum nu eram prea bine nici înainte, au fost tot felul de turbulențe, dar acum totul s-a dat peste cap.

– Ca în toate domeniile, de altfel, dar este important să alegem ceea ce a rămas bun și frumos.

– M-am bucurat să găsesc la Iași o atmosferă caldă, de familie, de colegialitate, cu generații diferite. Cei tineri vin cu entuziasm, iar seniorii sunt acolo și îi îndrumă exact ca într-o școală pentru că, dincolo de studiile de la Conservator, există școala scenei, dar și în afara ei. Opera trebuie să fie o familie și o școală ca să poată pregăti următoarele generații. Este frumos ce construim împreună, e o întâmplare frumoasă. Am găsit artiști cu vârste și experiențe diferite, uniți de dorința de a lucra și bucuria de a cânta. La Iași mi s-a oferit o echipă artistică locală excepțională: Cătălin Târziu, Cristina Todi, Rodica Eșanu, alături de bagheta magică a Maestrului Bogdan Chiroșcă.

– Ați spus că la Iași veți monta o operetă clasică în cheie modernă. Care sunt elementele de modernitate?

– Unul ar fi faptul că nu cântăm foarte mult cu fața la public. Apoi am introdus idei de teatru în care este importantă situația în care se află personajele, relația dintre ele. Am pledat pentru faptul că opereta, această bunică a musicalului, ar trebuie să fie una tânără, în formă și plăcută, nu una obosită și arțăgoasă. Avem niște proiecții în actul III, avem oportunitatea de a lucra partea video cu Andrei Cozlac, un talent local de impact național, dar nu facem abuz. La fel cum nu facem abuz de nuditate, de vulgaritate. Pentru mine, Opera este un templu. Asta nu înseamnă că nu avem umor sau că negăm lucrurile care țin de umanitate până la urmă. Știți cum se întâmplă – când nu cunoști bine un lucru simți nevoia să umpli și apar situațiile vulgare sau care nu au legătură cu opera. Este o idee total falsă că publicul nu sesizează. Nu facem concurență televizorului. Eu realizez un spectacol așa cum mi-ar plăcea mie să fie.

– Cum?

– De fiecare dată, mă așez în locul spectatorului. În primul rând, mă interesează povestea, situația pe fiecare scenă în parte, relația dintre personaje. Este foarte important ca mai apoi să existe și un pic de magie.

– Ce este magia pentru dvs?

– Oameni excepționali în situații excepționale, în sensul că nu există coincidențe. Vrem să atragem tinerii către Operă. Trebuie să recunoaștem că, în ultima vreme, a scăzut capacitatea de atenție din cauza gadgeturilor, plus pandemia care ne-a nenorocit. Publicul nu mai este la fel și trebuie să ne reîmprietenim cu el. Este aceeași situație ca după orice deflagrație mondială. Oamenii sunt sensibili și răbdarea lor este foarte limitată.

– Și care ar fi primul pas pentru atragerea lor?

– Durata reprezentației. Părerea mea este că un spectacol, dacă vrei să fie urmărit până la capăt, nu ar trebui să aibă mai mult de 90 de minute, cât durează un film sau câteva episoade dintr-un serial. Oamenii se uită mult în online. Acolo apeși pe Space, pui pauză, îți iei o pizza, mai dai cu aspiratorul, mai bei o bere, revii și te mai uiți 10 minute, mai stai pe Instagram sau Facebook și apoi reiei filmul de unde ai rămas. Și dacă știm toate aceste lucruri, de ce să ne încăpățânăm să mergem împotriva curentului? Noi trebuie să le oferim oamenilor un spectacol închegat, de maximum o oră și jumătate, ideal cu tot cu aplauze, și care să le permită să își ofere o seară relaxantă. Un spectacol urmat de un pahar de vin sau de șampanie și să se bucure de întreaga seară, poate comunicând față în față. Vreau să invit pe cineva la operă, e un preludiu al unei seri de succes.

– E suficient pentru o rețetă de succes?

– Aproape. Mai este un lucru, am redus mult din proză. Trebuie spus că artiștii lirici nu vor face niciodată concurență actorilor de teatru. Cei care vor să asculte proză merg la teatru. La Operă, publicul vine pentru muzică și dans. Ei bine, am scos acest calvar al prozei, care m-ar fi enervat și pe mine, și pe artiști. Și atunci am spus că trebuie limitat. Avem atât de mult material de cântat încât putem interpreta o oră și jumătate. Este obositor pentru un solist de operă să cânte, apoi să vorbească, iar să cânte… Și atunci am scos bucățile de proză, care oricum erau inventate. Opereta „Sânge vienez” a fost realizată dintr-un colaj de valsuri. Strauss murise de mulți ani când opereta a fost pusă cap la cap. Eu nu-l deranjez pe Strauss cu nimic, pentru că el a scris valsurile. A, că au venit apoi alții și au pus un libret, e bine, dar restul de proză nu exista. S-au inventat personaje, situații doar ca să explice unele lucruri și la un moment dat totul devine un documentar obositor.

– În care totul este prea explicat?

– Da, poate cumva pueril, și nu despre asta e povestea. Dacă vorbim de magie, automat vorbim și de mister, absolut necesar, la fel ca și intriga, iar oferind o astfel de rețetă oamenii se uită cu sufletul la gură. Lucrurile evoluează. Sigur că Opera este un gen tributar, tradiționalist și este foarte important să știm de unde am plecat, să ne apreciem maeștrii care au format tânăra generație, dar este importantă și modernitatea.

– Modernitatea este legată și de planurile pe termen lung, de care nu vă întreb…

– Vă rog, nu, pentru că nici nu le știu! Dacă mi-ar fi spus cineva vreodată că voi veni la Iași să montez „Sânge vienez” aș fi rîs cu lacrimi, mi s-ar fi părut o glumă bună. Totul este legat de o situație oarecum comică, de când eram la Conservator. În primul an la master, chiar asta am făcut la clasa de Operă, „Sânge vienez”. A fost dificil, am avut și restanțe, am cântat Josef. Este destul de greu să și cânți, să și dansezi!

– Dar ce întâmplare!

– Eu am trăit din interior toate dificultățile pe care le propune construcția unui rol de operetă, în examene fiind la Conservator, la Clasa de Operă cu doamna profesor Anda Tăbăcaru și domnul profesor Alexandru Petrovici! Eu știu pe pielea mea ce înseamnă să dansezi polcă și să cânți în același timp. Mi-au ieșit cu greu figurile de dans, dar măcar au fost comice. Noi am prezentat selecțiuni la spectacol și tot mi s-a părut foarte complex. Și iată încă o dată că nimic nu este întâmplător…

– Ce titluri v-ar fi plăcut să studiați la clasa de operă?

– La vremea aceea am fost supărat că am studiat operetă la clasa de Operă. Visam la „Elixirul dragostei” sau „Lucia di Lammemoor”. Dar iată că nimic nu este întâmplător și astăzi privesc înapoi cu recunoștință față de măiestria profesorilor mei. Sunt suma întâlnirilor pe care le-am avut. Îmi doresc mult să revin peste tot pe unde am montat. Dincolo de titluri, mă atașez de artiști, se creează o anumită stare de spirit care mi-ar plăcea să se mai repete. Mi-ar plăcea să revin la Opera din Iași.

– Ce spectacole v-ar plăcea să montați, pe viitor?

– Mi-ar plăcea foate mult să montez „Turandot”, „Nabucco”, „Flautul Fermecat”, „Liliacul. În principiu, orice. Îmi place mult și „O noapte furtunoasă” a lui Paul Constantinescu, a fost talismanul meu norocos, în teatru. Dar aș monta orice spectacol de operă, chiar și cele care nu-mi sunt foarte dragi și se pare că le atrag, dar și cele de operetă, pentru că am și experiența asta. La Brașov am montat „Contesa Maritza”. La Iași mi-am dorit să fac un spectacol pentru tânăra generație – ușor de urmărit, amuzant și care să ne readucă buna-dispoziție în vremurile astea nu foarte fericite. Dacă ne iese, ne-am atins scopul. Eu cred că altă menire nu avem, decât cea de a oferi publicului o evadare în sala de spectacol.

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu soprana Ana Maria Donose

„Mi-am dorit ca Templul din Aida să fie asemenea Bisericii din zilele noastre”

* dialog cu soprana Ana Maria Donose, interpreta Marii Preotese din opera „Aida”, de Verdi

Lansată în urmă cu 150 de ani, în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 1871, „Aida”, de Giuseppe Verdi, continuă să fie una dintre cele mai apreciate opere din întreaga lume. Compusă nu pentru a sărbători Nașterea Domnului, ci pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo, numit Opera Khedivial, și pentru a celebra încheierea lucrărilor la Canalul Suez, lucrarea este un vârf de gamă în creația lui Verdi. El s-a inspirat dintr-o poveste din anti­chitatea egipteană, oferită de prietenul său, scriitorul Camille du Locle, directorul Operei Comice din Paris. La rândul său, Camille du Locle preluase o nuvelă a savantului egiptolog francez Auguste Mariette, primul director al muzeului din Cairo, distins cu titlul egiptean de bey (de unde numele de Mariette-Bey, cu care apare în publicaţiile epocii). Dedicată Khedivului Ismail Paşa cu indicația de a servi ca subiect pentru li­bretul unei viitoare opere omagiale, nuvela lui Mariette-Bey, la rându-i inspirată dintr-o veche legendă egipteană, i-a fost înmânată lui Du Locle la una din călătoriile sale în Egipt, cu rugămintea de a ajunge la unul dintre marii compozitori de operă ai vremii, Verdi, Wagner sau Gounod. Când zarurile sorții au fost aruncate, câștigător a ieșit Verdi. După premiera de la Cairo a urmat, la doar două săptămâni distanță, o alta la Scala din Milano, sub bagheta cunoscutului dirijor Giovanni Bottesini, în regia lui Verdi, spectacolul fiind un veritabil triumf. La final, Verdi a fost rechemat de 32 de ori la rampă.

Răsunetul internaţional al operei s-a răspândit de-a lungul a 150 de ani, marile teatre lirice ale lumii având titlul în mai toate stagiunile, spectacolele fiind jucate cu casa închisă. Publicul din Iași va avea din nou bucuria de a urmări o reprezentație în această seară. Dacă despre Aida și despre iubitul ei Radames s-a tot vorbit și s-a scris, mai puțin a fost adusă la rampă Marea Preoteasă, interpretată în această seară de către cunoscuta soprană Ana Maria Donose, de la care am aflat cum un rol secundar poate deveni un succes.

– Sunteți un artist liric cu un palmares impresionant, o soprană foarte îndrăgită. În aceasta seară publicul vă va revedea în rolul Marii Preotese, din opera „Aida”.

– Marea Preoteasă din „Aida” este un rol secundar, un rol foarte simplu, ceea ce mi-a plăcut. Sunt obișnuită să cânt roluri principale, foarte grele, cu o încărcătură foarte puternică vocal și sentimental. Ei bine, la Marea Preoteasă, în acest rol foarte mic, a trebuit să pun în valoare tot ceea ce am eu mai bun în voce ca să pot transmite publicului acea rugăciune, acel moment de liniște, de pace, de împăcare, de legătură cu Divinitatea. Rolul prinde viață prin vocea mea care se pretează foarte bine la Marea Preoteasă, inclusiv prin experiența mea de 18 ani pe scenă. Am ajuns și în punctul de a face dintr-un rol secundar unul important. Îmi amintesc acum de vorbele doamnei Adriana Severin, profesoara mea, care a fost și prim-soprană a Operei din Iași: „Am avut un succes enorm enorm cu Marea Preoteasă în turneu”. Cum așa, doamna profesor?, am întrebat-o. „I-am dat căldură, i-am dat rugăciune, i-am dat suflet. Fără suflet și muzica înălțătoare pe care o interpretezi nu vei putea face nimic”, mi-a răspuns.

– Ce v-a atras la acest rol? Cât din Ana Maria Donose este în rol?

– Mărturisesc că la început nu m-a atras aceste rol absolut deloc. Mi-am zis că este foarte puțin de cântat, nu este rol principal, dar în momentul în care am început să-l studiez, așa cum fac cu fiecare rol, am simțit legătura cu Divinitatea și atunci am zis: „Eu, crescută în Biserică, să nu fac acest rol? Oricând! Oricum!”. Îmi place mai mult Marea Preoteasă ca rol secundar decât altele pe care le-am interpretat la începutul carierei, tot secundare fiind. Nu mă regăsesc foarte mult în această ipostază, dar totuși exist în acest rol pentru că am slujit Biserica toată copilăria mea, alături de bunicul meu care a fost tenor la Filarmonică și preot foarte mulți ani și de la care am aflat multe taine ale cântului. M-a învățat cum să cânt din suflet pentru oamenii care vin la slujbă și la fel am făcut și atunci când am interpretat Marea Preoteasă. Am încercat să ajut  publicul să se simtă, pentru o fracțiune de secundă, la rugăciune într-un templu sau la Biserică. Așa m-am simțit și eu. Mi-am dorit ca Templul din „Aida” să fie asemenea Bisericii din zilele noastre.

– Ce v-a atras la muzica lui Verdi? Care sunt operele dvs preferate semnate de el?

– Sunt fascinată de „Traviata”. Eu interpretez rolul Violettei Valery de mulți ani și mă regăsesc în această operă. „Aida” este a doua operă preferată și visez ca peste câțiva ani să pot interpreta rolul principal. Pentru ca acest vis să devină realitate ai nevoie de o tehnică foarte bine pusă la punct, o voce adecvată. Nu oricine poate cânta în acest rol. Sper să pot acumula cunoștințe pentru a deveni Aida, prințesa etiopiană, peste ceva timp.

– În actul I, din interiorul templului se aude rugăciunea Marii Preotese. Ați cântat în Biserică, ați adus slavă lui Dumnezeu. I-ați simțit vreodată ajutorul pe scenă?

– Îl simt pe Dumnezeu aproape la fiecare spectacol, mai ales atunci când îmi este foarte greu și îi cer ajutorul. Alături de El, îi mai cer ajutor bunicului meu pentru că el știe ce înseamnă scena și îmi doresc să fie mândru de mine acolo Sus, în Cer, de ceea ce fac eu. Datorită lui fac muzică. Îl simt de multe ori alături de mine, mai ales când îi cer ajutorul.

– Cum dați viață unei rugăciuni astfel încât să ajungeți la inima publicului?

– Cu sufletul, cu inima, cu încredințarea lucrului bine făcut. Fără public noi suntem goi, noi nu avem suflet. Oamenii dragi din sala de spectacole ne hrănesc cu aplauzele lor, cu recunoștința lor, cu criticile lor. Putem învăța din greșeli, din vorbele frumoase sau mai puțin frumoase primite de la spectatori. Publicul mă încarcă mult cu energie pozitivă și, în momentul în care sunt pe scenă, îmi doresc să simtă ceea ce trăiesc și eu. Există o legătură, o punte între solist și public. Iubitorii de muzică aflați în sală ne țin la suprafață, ne hrănesc sufletul și le suntem recunoscători. Fără ei nu am putea exista, nu am putea da viață personajelor și nu le-am putea interpreta, nu am putea face artă pe scenă.

– Aveți o carieră frumoasă, care vă împlinește.

– Am 18 ani de ani de cânt pe scenă și tot atâția ani de colaborări cu toate teatrele și filarmonicile din țară. De zece ani am colaborări internaționale pe scenele din Germania, Austria, Turcia, Italia, Olanda, Monaco. Mă împlinește acest lucru și simt că mai am foarte multe lucruri de oferit. La vârsta de 36 de ani mă simt împlinită pentru că am reușit să dau viață multor personaje pe care mi-am dorit să le interpretez. Fără muncă nu ajungi nicăieri, chiar dacă ai talent. Acesta este rezultatul muncii mele de 18 ani și sunt mândră. Îi sunt recunoscătoare bunului Dumnezeu pentru că sunt sănătoasă, dar și familiei mele care mă susține și mă suportă cu toate hachițele mele, mai ales înainte de spectacole (râde). Este o viață grea, dar și frumoasă. Împlinită pe deplin cred că voi fi la vârsta senioratului, când voi privi la tot ce am realizat în această viață pe scenă. Voi derula cadru cu cadru filmul vieții mele, voi răsfoi filă cu filă albumul amintirilor. Muzica este viața mea, cea care îmi hrănește sufletul. Fără muzică nu aș putea trăi. Este tot ceea ce știu să fac și o fac cu tot sufletul meu!

A consemnat Maura ANGHEL

„Sânge vienez” – o montare clasică în cheie modernă

Din sala de la primul etaj al Operei răzbat acorduri de vals, întrerupte de o voce care pune „Stop!” pianului sau de râsete care te readuc într-o imaginară scenă de bal. Ceva mai sus, se aud pașii unor dansatori care se întretaie în vals. Dacă ești curios și deschizi ușor o ușă, cu speranța că scârțâitul nu te va da de gol, vei putea pătrunde, cu un singur pas și o singură privire, într-o lume vieneză de poveste, într-un timp al eleganței și intrigii deopotrivă, într-o vreme în care valsul dădea tonul petrecerilor. Și nu doar la Viena, ci și la Budapesta, ba chiar și în Ardeal și în Țara Românească, adus de Johann Strauss-fiul și celebra lui orchestră cu care a cutreierat lumea. El a făcut din vals motivul pentru care Victor Léon și Leo Stein au scris libretul operetei „Sânge vienez”, a cărei premieră a avut loc pe 26 octombrie 1899, la Carltheater din Viena. Din păcate, sorții au decis ca el să nu-și mai poată urmări ultima capodoperă, însă steaua sa norocoasă s-a opus și i-a păstrat pentru vecie aplauzele publicului. Așa cum va face și pe 11 și 12 decembrie la Opera Națională Română din Iași.

• 

• 

O călătorie modernă, într-un timp clasic

Opereta „Sânge vienez” descrie atmosfera de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este un vals care oferă o poveste ce poate fi reîntâlnită și astăzi, cu personaje infidele, mincinoase, prefăcute, înclinate spre intrigă, dispuse să intre în încurcături, să facă farse, dar care totuși pot ierta și iubi! Reluată în repertoriu după mai bine de zece ani, opereta  poate fi oricând o oglindă vie a oricărui timp – în orice vreme vom avea iubiri și trădări, vom întâlni minciună și prefăcătorie, vom găsi personaje dispuse la compromisuri inclusiv cu ele însele, darămite cu ceilalți! Situațiile au fost repuse în scenă într-un alt timp, cu o altă viziune a unui regizor care a dorit să ofere un spectacol clasic, în cheie modernă. „Mi-am dorit să fac un spectacol fluid, lejer, care să curgă într-un interval de timp în care ar putea fi vizionat și un film, să zicem 90 de minute. Știu că poate părea ciudat, dar publicul s-a schimbat mult după pandemia asta care ne-a nenorocit. Nu mai avem răbdare, lumea e obișnuită cu filmele de pe rețelele de streaming – pot pune pauză pe telecomandă, răstimp în care răspund la telefon sau fac altceva, apoi revin la scena păstrată. Îmi doresc să fie și un spectacol pentru tineri, vrem să-i aducem în sala Operei. Am păstrat clasicul, dar am adus și modernitatea prin decoruri mobile, unele idei de costume”, a strecurat câteva detalii, printre explicațiile oferite artiștilor lirici, regizorul Alexandru Nagy, de la Opera Națională București, invitat să monteze la Iași opereta lui Johann Strass-fiul.

• 

• 

Din sala de repetiții, un spectacol se vede altfel. Artiștii lirici răsfoiesc partiturile, maestrul corepetitor reia bucăți importante, iar sufleorul dirijează și pune accentul pe momente-cheie. Privindu-i, ai impresia unei orchestre complete, în care fiecare instrument este o soprană, un tenor, un bas sau chiar regizorul, care spune Stop! când ți-e lumea mai dragă! Ca privitor strecurat în spatele scenei, totul pare perfect, dar uite că o ușoară grimasă parcă nu a fost la locul ei, zâmbetul nu era larg, nici paharul de șampanie nu a fost oferit cu grația așteptată. De dinafară pare un fel de lecție severă, însă alăturându-li-te, simți căldura care îi apropie pe toți artiștii, deopotrivă cu regizorul. „Sunt extraordinari, profesioniști deplini! Experiența lor dovedită în sute de spectacole și viziunea mea modernă merg foarte bine împreună. În noua montare am adus ce-mi place mie cel mai mult, magie și mister, dar cui nu-i plac?”, râde Alexandru Nagy, care a recunoscut că pentru el opereta „Sânge vienez” a fost o provocare – a vrut să îmbine clasicul cu modernul, păstrând elementele importante, linia poveștii, dansul și toată eleganța, dar până la urmă asta este arta, nu-i așa?

• 

• 

Opereta va aduce pe scenă nu doar o nouă viziune, ci și o parte dintre artiștii lirici care au cântat la spectacolul din 2010 (Mihaela Grăjdeanu, Elena Buzatu, Irina Scafaru, Adrian Ionescu ș.a.), altături de colegii lor mai tineri. „Mi-a plăcut enorm coeziunea creată între artiști – seniorii care oferă sfaturi celor mai tineri, dar și dintre ideile clasice, îmbinate cu unele efecte moderne”, a recunoscut regizorul Alexandru Nagy la ieșirea din sala de repetiții. În timp ce își verifica mesajele de pe telefon, repeta lista cu treburi de făcut până la căderea nopții (a nu se ce citi înserare – n.r.) – de revăzut costume, de gândit caietul-program, de mulțumit tuturor celor ce aduc muzica de calitate alături de public, în special de cel tânăr.

• 

• 

* * *

După ce și-a făcut ucenia sub atenta îndrumare a tatălui său, Johann Strauss-fiul a debutat ca dirijor la 19 ani, stârnind admirația celor din jur. A uimit lumea cu orchestra sa, cu care a avut un succes răsunător. A avut turnee în Ungaria, Transilvania și Țara Românească, a dat valsului, printr-un colorit orchestral foarte bogat, o valoare artistică deosebită. A compus peste 140 de valsuri, unele celebre precum „Dunărea albastră”, „Viață de artist”, „Sânge vienez”, „Vals imperial”, „Povești din pădurea vieneză”, „Vin, femei și cântec”, „Vocile primăverii”. A abordat opereta la îndemnul compozitorului francez Jacques Offenbach, care a venit la Viena să-l cunoască personal. Prima piesa pusă în scenă a fost „Indigo und die 40 Räuber”, urmată de „Carnavalul de la Roma”. A cunoscut gloria cu opereta „Liliacul”, pe care publicul ieșean o va putea urmări pe 28 și 29 decembrie, ca un cadou oferit tuturor iubitorilor muzicii.

Maura ANGHEL

Interviu cu sufleorul Antonia Cucerenco

„Fiecare operă poate fi o lecție de viață”

Ori de câte mergem la un spectacol de operă, atenția și sufletul ne sunt îndreptate către artiști, către instrumentiști, către dirijor, suntem fascinați de decoruri, de costume, ne bucurăm de atmosfera de basm în care intrăm. Puțini se gândesc la cei din culise, din spatele scenei, dar fără de care spectacolul s-ar putea împotmoli. Am ridicat un colț al cortinei și am invitat-o în lumina rampei pe Antonia Cucerenco, sufleor la Opera Națională Română Iași.

– Când și cum a început colaborarea dumneavoastră cu Opera?

– După nouă ani de vioară, patru de violă și șase de muzicologie am devenit sufleor. Escapada mea în lumea spectacolului a început accidental. Era octombrie 2018. Inițial, nu știam ce presupune această meserie pe care, între timp, am început să o îndrăgesc. Proiectul la care am fost chemată să colaborez era dedicat Centenarului Marii Uniri – opera „Ecaterina Teodoroiu” de Emil Lerescu, o lucrare contemporană și destul de dificilă din mai multe puncte de vedere.

– Sunteți sufleor. Ce presupune, mai exact, o astfel de meserie? 

– Sufleorul este persoana care ajută solistul, mai exact anticipă textul literar ce urmează a fi interpretat. Deseori, în procesul de învățare, unora le mai scapă detalii din text, dar suntem acolo pentru a corecta și ajuta. Personal, consider că sufleorii au o responsabilitate foarte mare deoarece suntem cei care conducem repetițiile de regie în lipsa dirijorului principal. Totodată, trebuie să știm predilecțiile dirijorilor față de unele tempo-uri, astfel încât să ajutăm soliștii în demersul artistic.

– Cuvintele salvatoare vin din culise prin șușoteli, printr-o tehnică numită „soaptă împinsă”. Cum funcționează o astfel de tehnică?

– Inițial nu am înțeles cum trebuie să „suflu”, dar între timp am înțeles că această tehnică este asemănătoare cu cea din cântat, adică sunetul să vină din diafragmă și nu din gât. Totodată, este foarte important să șoptești foarte clar și să evidențiezi mai ales consoanele.

– Vă invit la un exercițiu de imaginație – ce se întâmplă dacă un sufleor uită partitura ori se încurcă?  

– Sufleorul are mereu partitura și cel mai important este că trebuie să fie concentrat la ce se întâmplă pe scenă. Acest lucru a fost destul de dificil la început, dar ulterior, după ce am învățat muzical și regizoral, totul a devenit mult mai ușor. În principiu, nu putem uita o partitură deoarece cu cât mai mult o lucrăm, cu atât mai mult o cunoaștem. De exemplu, când pregătim o premieră, toată lumea este în proces de învățare, iar după o lună de muncă nu ai cum să nu știi partitura. De asemenea, noi cunoaștem secțiunile mai dificile pentru un interpret și atunci suntem atenți doar la el.

– Care au fost cele mai grele spectacole în care ați oferit ajutor?

– Cel mai greu spectacol mi s-a părut „Ecaterina Teodoroiu” deoarece este o lucrare contemporană. Partitura orchestrală este cu predilecție încredințată suflătorilor de alamă, astfel încât șoptitul nostru s-a transformat în strigăt disperat. De asemenea, dificile sunt spectacolele cu mult recitativ, de exemplu „Nunta lui Figaro”, deoarece solistul poate, rapid și inconștient, să sară peste câteva replici și noi trebuie să găsim replica următoare imediat pentru ca spectacolul să meargă mai departe.

– Sunteți o soprană care promite mult, ați fost premiată la diferite concursuri. Cum ați ales muzica?

– Consider că muzica m-a ales pe mine, neavând în familie oameni care au urmat această cale. Primii nouă ani de școală i-am petrecut la Liceul „Onisifor Ghibu” din Chișinău. Mergând în clasa întâi, trebuia să aleg un profil artistic. Inițial, am făcut dansuri, însă după primul contact cu vioara am decis că vreau să cânt la acest instrument. Ulterior, am mers la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, acolo mi-am schimbat specializarea, urmând patru ani de violă. În paralel, am fost membră a Corului de copii „Cantemus”, care mi-a oferit nu doar primele turnee ci și întâlnirea cu muzica contemporană și șansa de a fi solistă. Ulterior, am urmat studiile la Conservatorul din Iași, inițial la specializarea violă, de unde m-am transferat la Muzicologie. Această schimbare mi-a oferit o deschidere spre unele discipline interesante, am avut ocazia să fiu îndrumată și susținută de prof. univ. dr. Laura Otilia Vasiliu. Concomitent cu studiile de licență am început colaborarea cu grupul coral „Aletheia”, iar după o perioadă scurtă de timp am decis să mergem la un concurs internațional în Belarus, unde am câștigat Marele premiul. Acesta a fost un impuls pentru dezvoltarea noastră ca și grup, iar mai târziu am călătorit în Polonia, Rusia, Italia. Ultimul concurs important la care am participat a fost „Singing World” – ediția XV din Sankt Petersburg, unde am avut ocazia să câștig Premiul special al Juriului pentru cea mai bună solistă al concursului.

– Ca soprană, ce roluri vă plac cel mai mult?

– Cel mai mult iubesc creația lui Verdi, consider că operele sale sunt unele dintre cele mai frumoase. Iubesc „Traviata”, „Rigoletto” și „Aida”, le-aș asculta mereu. Și „Lucia di Lammermoor” a lui Donizetti îmi place, este genială. Din partiturile dedicate bel canto-ului îmi place rolul Luciei di Lammermoor din opera cu același nume, o consider una dintre cele mai solicitante din punct de vedere tehnico-interpretativ. Fiind studentă la o specializare teoretică, am urmat opțional cursurile de canto clasic, iar cu sprijinul lectorului universitar doctor Marta Otilia Burduloi, am avut ocazia să particip la numeroase recitaluri. Din păcate, nu am avut ocazia să interpretez un rol însă din punct de vedere interpretativ sunt mult mai atrasă de sfera vocal-simfonică.

– Ce înseamnă opera pentru dumneavoastră? Opera ca gen muzical și opera ca instituție? 

– Pentru mine, opera înseamnă locul care îmi aduce bucurie. În primul rând, sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că am reușit să-mi încep activitatea în domeniul pe care l-am studiat. În timpul studiilor am învățat despre operă, însă nu aveam răbdare să o ascult. Acum, percepând în detaliu acțiunea, caracterul personajelor, diferitele maniere de expunere a muzicii, am început să o îndrăgesc. Consider că fiecare operă are menirea sa, are un scop, o idee pe care o asimilăm și o luăm drept lecție de viață.

A consemnat Maura ANGHEL

Antonia Cucerenco a studiat la Colegiului de Muzică „Ștefan Neaga” de la Chișinău (2010-2014), apoi a absolvit studiile universitare din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, la specializarea Muzicologie. Între anii 2009-2014 a fost membră al corului de copii „Cantemus”, iar din 2015 până în prezent este membră și solistă al corului „Aletheia”. A fost colaborar al corului „Gavriil Musicescu” și grupului coral „Vox Art’Is”, dar și invitat în cadrul „Le Choeur de Chambre de Luxembourg”. Cel mai important premiu l-a câștigat în august 2019 în cadrul Concursului „Singing World” – Premiul special al Juriului pentru cea mai bună solistă al concursului.

„Lacul lebedelor”, un regal al grației

„Lacul lebedelor”, un regal al grației

Ce rămâne când nu îți mai găsești cuvintele ori vocea ți-a amuțit? Dansul, una dintre cele mai frumoase forme de artă, spațiu de dialog și de expresie. Prin dans putem oferi totul, putem transmite pasiune, energie și gânduri-amintiri din jurnalul vieții. Dansul este cea mai sinceră cale prin care ne exprimăm trăirile și sentimentele. „E asemănător dansului Shivei, pentru că noi artiștii, ne contopim cu absolutul. Când te apropii, îi simți energia vibrantă și vie. Căldura și emoția gestică a brațelor aduse în dreptul inimii e doar o rugăciune pentru Universul care ne inspiră”, spune lectorul universitar Cristina Todi, coordonatorul Corpului de Balet al Operei Naționale Române din Iași.

• 

Prin dans am putut intra într-un vechi basm rusesc despre iubire și despre grație – „Lacul Lebedelor”, un spectacol pus în scenă la Iași de către Opera Națională România, împreună cu Teatrul „Maria Bieșu” din Chișinău. Timp de două seri, balerinii au fascinat publicul cu povestea de dragoste scrisă de Piotr Ilici Ceaikovski, inspirată din folclorul rusesc, unde lebedele sunt simbolul dragostei veșnice. „Lacul lebedelor” prezintă frumoasa poveste a tinerei prințese Odette, care a fost transformată în lebădă printr-un blestem. Anticipând o reacție cumva așteptată a criticilor din vremurile în care a fost oferită publicului, în urmă cu 144 de ani, opera nu a fost bine primită, însă destinul a făcut ca „rățușca cea urâtă” să se transforme în lebăda care a cucerit întreg globul, fiind fără egal. Toți artiștii care au dansat pe muzica lui Ceaikovski i-au adăugat propria strălucire, la fel ca și toți regizorii care i-au dăruit propriile viziuni, iar publicul, prin aplauze, i-au urcat pe cer încă o stea norocoasă.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Vrăjile iubirii

Spectacolul aduce pe scenă povestea Prințesei Odette care cade sub blestemul vrăjitorului Von Rothbart și se transformă într-o lebădă, trup în care trăiește pe timpul zilei, iar noaptea redevine femeie. Același blestem a lovit mai multe tinere frumoase, care și-au ales-o pe Odette drept regină. Ziua, Odette trăia pe un lac fermecat, adunat din râurile de lacrimi vărsate de Regina-mamă de când Rothbart a răpit-o pe prințesă, care ar fi putut să scape de blestem doar prin iubirea oferită de un tânăr ce ar fi dorit să-i rămână alături pe veșnicie. Destinul îi oferă acest rol Prințului Siegfried. Aflat la vânătoare, el trece pe lângă lac tocmai în momentul în care Odette își schimbă aripile pentru a redeveni frumoasa tânără subjugată de Rothbart. Siegfried se îndrăgostește pe Odette, care îi spune povestea ei, iar el îi jură iubire pe vecie și o invită la balul de la castel unde dorea să o ceară în căsătorie. Cei doi își petrec noaptea la lumina stelelor, despărțindu-se în zori, când Odette redevine lebăda superbă de pe lac. În poveste intervine și intriga, iar la bal sosesc Rothbart și fiica lui, Odile, care, acoperită de vrăjile tatălui ei, preia asemănarea lui Odette, în încercarea de a-l face pe tânărul prinț să cadă în capcană și să o înșele pe cea căruia i-a dăruit inima. Siegfried dansează cu Odile crezând că este Odette, dar ochii îi sunt orbiți de vrajă. Nu vede semnele iubitei care îi arată prin fereastră minciuna lui Rothbart. Urzeala este deplină atunci când Siegfried îi jură dragoste eternă lui Odile, crezând că este Odette. Prea târziu, tânărul prinț află că mintea i-a fost tulburată, îi cere iertate lui Odette, care îi împărtășește suferința și iubirea, dar prea târziu. Prințesa va fi mereu supusă blestemului lui Rothbart, singura scăpare fiind moartea. Odette se aruncă în lac, urmată de Siegfried, iar în urmă va rămâne iubirea lor eternă care va distruge puterile vrăjitorului, eliberând astfel toate lebedele pe care cei doi îndrăgostiți îi vor putea binecuvânta din Rai, unde iubirea lor va trăi veșnic.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Seri de magie la Opera din Iași

Povestea inspirată de legenda rusească și transpusă în muzică este mereu o încântare, un dar pe care arta îl face tuturor celor ce o iubesc, așa cum a fost pe scena Operei din Iași timp de două zile. Sau trei, dacă adăugăm și repetiția generală cu public, mult așteptată de iubitorii dansului. „Ne-am dorit mult să punem în scenă această capodoperă universală, acest balet fabulos la care artiștii noștri au muncit enorm pentru a bucura publicul”, a spus lectorul universitar Cristina Todi, coordonatorul Corpului de balet al ONRI. Alături de artiștii din Iași s-au aflat și invitații lor de la Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău, Nadia Bohdan, Tatiana Nazarchevici și Nikolai Nazarchevici, care și-au înmulțit încă o dată talantul pe sfânta scândură a scenei. Lor li s-au adăugat nume cunoscute ale baletului precum Vlad Mărculescu, Mona Moldovanu, Monica și Cătălin Ailiesei, Vivina Olaru, dar și Cristina Preda, sosit de la București în urma unei audiții la care au participat peste 240 de artiști. Însă detaliile organizatorice sau cele din culise contează mai puțin pentru public, dornic să primească un dar artistic mult așteptat. În acordurile ochestrei, dirijorul Adrian Morar a purtat auditoriul prin frumoasa muzică a lui Ceaikovski, care poate deschide și cel mai ferecat suflet. „Baletul se fură”, a șoptit în culise prim-balerinul Vald Mărculescu, apoi a intrat în rolul Prințului Siegfrid, alături de Odetta, interpretată de Natalia Bohdan, a cărei grație a sedus publicul în prima seară, la fel ca și Tatiana și Nikolai Nazarchevici, în a doua seară. Aflat pentru prima oară în inima Moldovei, Nikolai Nazarchevici a mărturisit că „primul meu rol din balet a fost tot în Lacul Lebedelor, la fel ca și la Iași. E un spectacol care cred că își dorește să fie alături de mine atunci când calc pe scene noi”, a spus tânărul artist care are deja un portofoliu impresionant – a dansat la teatrul din Moscova, la Sankt Petersburg, la Shenzhen (China) și a avut turnee în calitate de interpret principal în Spania, Italia, Statele Unite ale Americii, Republica Cehă, Elveția, Belgia, Germania, România, Franța și China.  În ciuda portofoliului impresionant, Nikolai a mărturisit că are emoții, pe care ieșenii i le-au spulberat prin aplauzele oferite în această seară: „E un teatru nou, un public nou. Am lucrat cu Vlad Mărculescu și m-am bucurat de invitația lui. Am multe emoții, recunosc, toate se adună ca un curcubeu  de care mă bucur și pe care vreu să-l ofer publicului”. Lui Nikolai i-a fost parteneră de scenă Tatiana Nazarchevici, care a fost impresionată de publicul ieșean. „Fiecare balerină își dorește, încã din școală, să fie măcar o dată în viață Odette și Odilia”, a recunoscut zâmbind Tatiana.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Alături de el pe scenă a fost și Bufonul, întruchipat de Cristian Preda, sosit de la București și aflat într-un rol de debut. „Sunt pentru prima oară la Iași, mi-am dorit să fac parte parte din această companie de dans, am participat la audiții și am reușit. Rolul din spectacolul acestor seri mi se potrivește perfect”, a spus Cristian Preda. El a venit la Iași  pentru că și-a dorit o schimbare. „Îmi place compania și mă bucur că pot dansa pe scena Operei ieșene. Am dansat pe multe scene din străinătate, am fost vizibil, publicului i-am plăcut. Am dansat în Lacul lebedelor de multe ori, mai ales în acest rol, și a ieșit foarte bine. Pentru mine, este un debut să dansez la Iași. Îmi place rolul, mă identific foarte mult cu personajul. Bufonul este un personaj diferit pentru că îți oferă mult mai multe pe scenă față de celelalte roluri”, ne-a destăinuit Cristian Preda.

• 

• 

Lacrimile scurse de Regina-Mamă, rol în care publicul a revăzut-o pe Mona Moldovanu, au impresionat publicul, care s-a bucurat de o reîntâlnire cu o doamnă a baletului ieșean, aplaudată timp de 30 de ani. „Revin cu un rol de compoziție, care mă împlinește și mă bucur că pot continua această frumoasă artă. Pe scena Operei am dansat pentru prima oară în Lacul Lebedelor, iată că revin cu mare entuziasm pentru dans. Mi-am dorit să fiu balerină de când eram copil, am ales să am o viață de poveste”, ne-a  șoptit Mona Moldovanu în culise. Rolul de compoziție, care poate nu implică foarte multă tehnică și în care atitudinea și expresia vorbesc foarte mult, împlinește enorm un artist. Publicul este singurul juriu care poate face aprecieri, măsurate în plauzele care au răsunat în serile acestui noiembrie la Opera Națională Română din Iași. Și  pentru că perfecțiunea nu este completă fără unele dizarmonii, au fost și voci care s-au ridicat pe tonuri negative cerând cât mai multe spectacole, ceea ce poate fi oricând o reverență în fața artei. Fără public, artistul este doar un om cu o dorință neîmplinită – cea de a dărui!

• 

• 

A consemnat Maura ANGHEL

Interviu cu basul Teodor Busnea

„Aparițiile pe scenă, în fața publicului, sunt cele care ne întregesc ca artiști”

* dialog cu basul Teodor Busnea, solist al Operei Naționale Române din Iași

– Ne apropiem de finalul lui 2021, un al doilea an al pandemiei am putea spune. Cum s-a văzut din perspectiva dvs, ca artist?

– Asemenea sportivilor, artiștii au nevoie de un antrenament riguros și de exercițiu constant pentru a-și perfecționa actul liric. Fiind la început de carieră, consider că a fost o perioadă pierdută din punct de vedere artistic pentru că aș fi putut să mă dezvolt mai mult. Studiul individual ajută în pregătire, însă aparițiile pe scenă, în fața publicului, sunt cele care ne întregesc.

– Cât ați cântat în această perioadă dificilă? Cum este să cânți cu o mască pe care costumul de spectacol nu o include, dar o impune norma sanitară?

– Din păcate, la fel ca restul colegilor, am cântat mult mai puțin în această perioadă, dar după o pauză de câteva luni m-am bucurat că am putut relua repetițiile pentru spectacolele care s-au derulat în mediul virtual. Transmisiile online ne-au ajutat să rămânem conectați, însă publicul din sală îți oferă o energie aparte, care poate fi descrisă cu greu în cuvinte

– Cum a fost prima reîntâlnire cu publicul după o pauză destul de lungă? În ce piesă ați cântat?

– Prima reîntâlnire cu publicul în sală a fost în spectacolul „La Boheme”, unde am avut bucuria să întruchipez personajul filosofului Colline. Pe cât de specială și emoționantă a fost reîntâlnirea, pe atât de atipică deoarece mișcările și contactul dintre personaje a fost limitat, iar dirijorul și orchestra au fost poziționați în spatele nostru și nu în fața noastră, așa cum se întâmplă de obicei. A fost o noutate la care a trebuit să ne adaptăm astfel încât publicul să nu simță nicio diferență.

– V-aș invita la o scurtă călătorie în trecut. Ce v-a atras la muzică?

– Încă de când eram mic, muzica a cântat mereu în casa noastră, în special cea de operă, tatăl meu fiind un împătimit ascultător al acestui gen muzical. Am crescut în acorduri muzicale, avându-l ca exemplu pe fratele meu mai mare. El a început studiul viorii de la vârsta de 5 ani, mentor fiindu-i bunicul meu, la rându-i violonist și profesor de muzică. Arta cântului am descoperit-o la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț, sub îndrumarea distinsei doamne profesoare Elena Botez, care mi-a pus bazele acestei minunate forme de artă și la care mă întorc mereu cu drag.

–  Cum a început legătura cu Opera din Iași? Ce vă leagă de sfânta scândură a teatrului?

– Am început colaborarea cu Opera din Iași în urma unei audiții în cor pentru spectacolul „Aida”, în perioada în care eram student în anul IV la Conservatorul din Iași. După această audiție, următorii șapte ani i-am petrecut în cadrul corului, timp în care am avut și roluri solistice. Rolul în care am debutat și care mi-a deschis oportunitățile a fost Sparafucile, din opera „Rigoletto”.

– Un detaliu pentru public – ce este un bas și ce compoziții i se aranjează pe voce?

– Prin definiție, basul este extremitatea joasă a vocii bărbătești. În muzica de operă, basul de obicei întruchipează personajul tatălui, al preotului, al omului înțelept sau al personajului negativ, spre deosebire de tenor, care îmbrățișează cel mai adesea tipologia tânărului îndrăgostit. Îmi place să cânt roluri de linie, cantabile. În această zonă a cântului mă simt cel mai bine din punct de vedere vocal.

– Cum a fost acest an? Ce spectacole vi s-au așezat la inimă?

– A fost un an în care am avut parte, la încheierea stagiunii trecute, de un debut important pentru mine și anume Don Basilio din opera „Bărbierul din Sevilla”. Am avut onoarea să cânt sub bagheta maestrului David Crescenzi, care mi-a dat sfaturi deosebit de prețioase pentru interpretarea rolului. A fost un spectacol ce mi s-a așezat la inimă și pe care abia aștept să-l oferim din nou publicului.

– Ce rol vi se potrivește mănușă și de ce? Cu cine l-ați făcut cel mai bine?

– Mi-e greu să spun ce rol mi se potrivește perfect pentru că încă sunt în perioada de aprofundare. Aș putea spune că sunt roluri în care mă simt mai bine, unul dintre ele fiind Sparafucile din opera „Rigoletto”, pe care l-am interpretat de cele mai multe ori, în diferite regii și distribuții.

– Opera Iași – 65 de ani de aniversare. Ați cântat într-un spectacol superb, „Tosca”, reprezentație cu care a fost deschisă prima stagiune a instituției și care se reia an de an, în semn de prețuire. A urmat „Traviata”, tot un spectacol aniversar. Ce a contat cel mai mult pentru dvs în acele momente?

–  Mă simt deosebit de onorat că am făcut parte din distribuția spectacolelor aniversare ale Operei, cu atât mai mult că am avut șansa să cânt pe aceeași scenă cu nume sonore precum Elena Moșuc, Celia Costea, Lucian Petrean sau Alin Stoica. În ciuda faptului că restricțiile nu au permis accesul în sală la capacitate maximă, energia pe care am simțit-o din partea publicului ne-a făcut să uităm de acest gol. Cred că am simțit cu toții că au fost seri de sărbătoare și evenimente importante în istoria Operei din Iași.

– Ce planuri aveți? La ce roluri visați, pe ce scene?

– Îl las pe bunul Dumnezeu să facă planuri pentru mine. Mi-aș dori ca în viitor să pot interpreta roluri precum Filip al II-lea din opera „Don Carlo”, Attila din opera cu același nume, Mefisto din opera „Faust” sau Zaccaria din opera „Nabucco”. Deocamdată sunt prea tânăr pentru unele dintre ele, dar îmi doresc să fiu sănătos, să pot munci pentru a mă dezvolta suficient astfel ca într-o bună zi să pot interpreta astfel de roluri la cel mai înalt nivel și de ce nu, pe cele mai mari scene.

A consemnat Maura ANGHEL