Cenușăreasa
Muzica de Sergei Prokofiev (1891-1953)
Balet în două acte (1945)
Libretul de Mihai Babușka după Nikolai Volkov, inspirat de povestea lui Charles Perrault
Durata: 1 oră și 30 minute
SINOPSIS
Tabloul 1
Camera de zi a unei familii înstărite. Două surori sclifosite se pregătesc de bal, cosând un șal. Lângă șemineu stă o a treia fată, Cenușăreasa. Tatăl lor scrie, așezat la birou. Surorile ei vitrege încep să se certe pentru șal, iar disputa este tranșată de Mama vitregă, care îl taie în două. Cenușăreasa deretică prin casă, apoi cele trei femei și tatăl ies. Privind pe furiș tabloul mamei ei în timp ce îl șterge de praf, Cenușăreasa și-o amintește cu nostalgie. Revin Mama și Surorile vitrege; îl ceartă și pe tată pentru că nu dă uitării trecutul. La ușă apare o bătrână care cere ceva de mâncare. Cele trei o alungă, dar Cenușăreasa o oprește și-i oferă o bucată de pâine. Încep pregătirile pentru balul de la curte unde sunt invitate, ocazie cu care Prințul își va alege logodnica. Intră, pe rând: croitorii, cizmarul, bijutierul. Mama vitregă și fetele ei iau chiar și lecții de dans. În sfârșit, pleacă cu toții, iar Cenușăreasa ramâne singură. Visul ei de a merge la bal este întrerupt de apariția cerșetoarei, care se transformă în Zână…
Tabloul 2
… aceasta este însoțită de suita Anotimpurilor, fiecare aducând câte un cadou: rochia, pantofii, mantia și colierul. Zâna transformă un dovleac într-o caleașcă și pornesc cu toții către palat.
Tabloul 3
În sala de bal își fac apariția Mama și Surorile vitrege, care își găsesc curând câte un partener. Prințul și companionii își primesc invitații. Cenușăreasa, venind însoțită de zânele anotimpurilor îi răpește inima. Prințul cere să se aducă portocale, pe care Mama și Surorile vitrege le apucă rapid de pe tavă. Invitații se retrag, făcând loc marelui adagio, dansat de Prinț și Cenușăreasă. Orologiul începe să bată miezul nopții, moment când vraja urmează să se rupă. Cenușăreasa fuge, pierzând din grabă un pantofior.
Tabloul 4
În camera sa, Prințul se gândește cu tristețe la frumoasa dispută. Miniștrii și însoțitorii săi încearcă să-l înveselească și îl conving să pornească în căutarea celei căreia îi aparține pantoful pierdut.
Tabloul 5
Din nou acasă, Cenușăreasa își rememorează balul. Abia când pantoful îi cade din poală, își dă seama că a fost realitate. Intră Mama și Surorile vitrege, povestind afectate despre petrecere și despre misterioasa prințesă străină.
Se anunță intrarea suitei Prințului, care cere tuturor femeilor din regat să probeze pantofiorul pierdut. Surorile vitrege se străduie în zadar să-l încalțe, iar când vine rândul Mamei vitrege, Cenușăreasa se repede să o ajute. Pantoful celălalt îi scapă și adevărul iese la iveală.
Tabloul 6
Cei doi îndrăgostiți dansează un adagio, într-o lume de basm, numai a lor…
Elev al unor maeștri ca Rimski-Korsakov, Liadov, Glazunov, Serghei Sergheevici Prokofiev (25 aprilie 1891, Sontovka – 5 martie 1953, Moscova) este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai creației muzicale contemporane, un compozitor care a reușit să-și desăvârșească un stil propriu, sintetizînd toate marile valori ale artei tradiționale și ale marilor curente de la începutul veacului XX. Pianist de prestigiu internațional, adânc legat decenii în șir de mișcarea artistică europeană și americană, Serghei Prokofiev s-a impus din anii tinereții printr-o activitate componistică bogată, abordând toate genurile, realizând giuvaeruri de artă originală, autentică. Dacă muzica instrumentală și simfonică (a scris în această direcție zeci de lucrări, printre care 7 simfonii, 9 concerte instrumentale) urmează un drum de armonioasă continuare a tradiției, în domeniul baletului, al muzicii de film și operei, Prokofiev se evidențiază poate în cel mai înalt grad ca un căutător de noi drumuri, vizând efectul simultan al muzicii, teatrului, imaginii plastice. Cele opt opere (printre ele, Maddalena -1913, Jucătorul -1916, Dragostea pentru cele trei portocale -1921, Semen Kotko -1939, Logodnă la mănăstire -1940, Povestea unui om adevărat), de o excepțională forță dramatică, sunt pline de prospețime și inspirație. Mereu preocupat de găsirea unor noi soluții, pentru continua înnoire a repertoriului teatrului muzical, Serghei Prokofiev a creat și în domeniul baletului o serie de capodopere, deschizând noi orizonturi acestui gen. Pregnanța, varietatea ritmică, capacitatea de a caracteriza în teme simple, sugestive, anumite personaje, anumite situații dramatice și-au găsit la Prokofiev în domeniul baletului o afirmare strălucită.
Cea mai reprezentativă creație a lui Prokofiev în domeniul baletului rămâne Romeo și Julietta (1935), în care muzica sa a atins o mare adâncime psihologică, reușind să redea viață personajelor în toată complexitatea lor, zămislind o operă la înălțimea gândirii shakespeariene. Inovațiile dramaturgice și de ordin stilistic – muzical sunt permanent subordonate exprimării conținutului dramatic de o uimitoare bogăție de imagini muzicale.
Alături de Romeo și Julietta, baletul Cenușăreasa (conceput în perioada anilor 1940-1944) ocupă un loc de seamă în ansamblul creațiilor de acest gen ale lui Prokofiev. Pornind de la celebrul basm al lui Charles Perrault, Prokofiev reușește să reliefeze ideile de bază ale povestirii, dorind – așa cum declara în noiembrie 1945 – „să vadă în acest cadru de basm oameni vii, care sunt și trăiesc viața”.
Din seria baletelor lui Prokofiev, amintim Pasul de oțel, scris în 1920 pe un libret de Gh. Iakulov, Fiul risipitor, pe un libret de B. Cohnot -1928, montat în premieră la Paris sub conducerea autorului, Pe Nipru, pe un libret scris cu colaborarea lui Serge Lifar -1930 – și prezentat în premieră la Grand Opera din Paris (16 decembrie 1932) sub conducerea lui Diaghilev (care-l numea pe Prokofiev „cel de-al doilea fiu spiritual al meu” – primul fiind Stravinski), lucrare care a văzut lumina rampei în 1921 și a fost reluată cu mult succes de Boris Romanov în 1932 la Monte-Carlo, și unul dintre ultimele sale opusuri, Floarea de piatră, conceput în anii 1948-1950 după basmele din culegerea lui P. Bajov.
(după Ghid de balet, Ed. Muzicală, București, 1973)