Nunta lui Figaro

Le nozze di Figaro
Operă comică în patru acte (1786)
Muzică de Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)
Libret de Lorenzo da Ponte după piesa cu același titlu de Beaumarchais

Durata: 3 ore și 30 minute, 3 pauze
Spectacol interpretat în limba italiană, supratitrat în limba română

În castelul de lângă Sevilla al contelui Almaviva, Figaro, valetul contelui, măsoară încăperea în care va locui după nuntă cu Susanna, logodnica lui, și cum camera dăruită de conte se află în vecinătatea apartamentului stăpânului, Susanna își lămurește logodnicul despre ascunsele intenții ale contelui, care o urmărește cu insistență. Figaro, dându-și seama de urzelile contelui, se hotărăște să-l înfunte și să-i dejoace planul.
Doctorul Bartolo și menajera sa Marcellina, sosiți de la Sevilla, vin să ceară lui Figaro banii împrumutați de Marcellina, în urma promisiunii acestuia de a o lua în căsătorie. Tânărul paj Cherubino, adolescent cuprins veșnic de fiorii dragostei, văzând-o pe Susanna, simte că i se înflăcărează inima, dar sosirea neașteptată a contelui îl determină pe Cherubino să se ascundă, ascultând din spatele unui fotoliu, zadarnicele rugăminți ale contelui de a obține o întâlnire din partea Susannei. Apariția subită a lui Don Basilio îl face pe conte să se ascundă în spatele aceluiași fotoliu, în timp ce Cherubino strecurându-se pe fotoliu, este acoperit de Susanna.
Sfaturile pe care Don Basilio le dă Susannei, îndemnând-o să-l accepte pe conte, și relatările sale despre dragostea lui Cherubino față de contesă, îl scot din ascunzătoare pe Almaviva care, descoperind pajul îl amenință cu izgonirea.
Intrarea lui Figaro, însoțit de sătenii care vin să-i mulțumească contelui pentru renunțarea la dreptul “primei nopți” amână pentru o clipă răzbunarea contelui. Prin manifestația sătenilor, pusă la cale de el, Figaro vrea să obțină din partea contelui aprobarea pentru căsătoria sa. Dar contele amână răspunsul, se adresează lui Cherubino și, pentru a evita scandalul, îl numește ofițer în regimentul său, ordonându-i să plece cât mai curând la Sevilla.
Rămânând cu Cherubino, Figaro îl îmbărbătează cu ironie pe bietul paj, descriindu-i greutățile vieții de soldat, și picurându-i amarul în suflet, îi amintește de viața ușoară pe care a dus-o până aum în preajma frumoaselor doamne din anturajul contelui.
Stând singură în camera ei, contesa este cuprinsă de tristețe, gândindu-se la infidelitatea și indiferența cu care o tratează soțul.
Venind la contesă, Susanna îi povestește despre încercările contelui de a o cuceri. În urma ei, apare Figaro care le dezvăluie planul său, menit să-l silească pe conte să-și dea consimțământul la căsătoria lui cu Susanna. Pentru aceasta el va face să parvină contelui – prin Basilio – un bilet anonim care va vorbi despre întâlnirea contesei, iar pe de altă parte Susanna va trimite vorbă contelui că-l așteaptă în grădină. Cherubino, intrat acum aici, este travestit de Susanna și contesă în femeie, pentru a se duce la întâlnirea cu contele; dar intrarea furioasă a contelui, îl face pe Cherubino să fugă iute în camera alăturată.
În ciuda refuzului contesei, contele reușește în cele din urmă să pătrundă în camera unde se afla Cherubino. Dar aici, spre marea sa uimire, n-o va găsi decât pe Susanna, care între timp a luat locul lui Cherubino. Susanna împreună cu contesa îl conving acum pe conte că au vrut să-i facă o farsă pentru a-l lecui de gelozie. Contele deci este nevoit să ceară iertare.
Figaro sosește și în urma sa apare grădinarul Antonio care se plânge contelui că i s-a stricat un ghiveci cu flori, bănuind de acest lucru pe Cherubino. Figaro declară că el este autorul strivirii florilor, însă grădinarul arată brevetul de ofițer, pierdut de paj în fuga sa. Intrarea Marcellinei, a lui Bartolo și a lui Basilio, care îl caută pe Figaro pentru a obține de al el respectarea angajamentului, nu fac decât să complice cele întâmplate, spre disperarea lui Figaro și a Susannei. Contele intervenind, anunță că el va judeca această pricină.
Contele se plimbă agitat, meditând la încurcăturile ivite, contesa și Susanna pun la cale întâlnirea nocturnă din grădină, la care însă în locul Susannei, contesa îl va întâlni pe conte.
Contesa se depărtează, iar Susanna întâlnind pe conte îi spune că va veni noapte în grădină la întâlnirea stabilită. La apariția lui Figaro, Susanna îi șoptește logodnicului ei, că procesul este câștigat. Aceste cuvinte însă sunt auzite de conte care, dându-și seama de farsa care i se pregătește, se hotărăște drept răzbunare să împiedice căsătoria valetului său cu Susanna. Intrarea judecătorului Don Curzio, anunță pe Figaro de cele hotărâte: Figaro va plăti suma de bani datorată, sau o va lua de soție pe Marcellina. Însă Figaro, susținând că fiind de origine nobilă fără consimțământul părinților, nu poate încheia această căsătorie, încearcă să dea amănunte asupra împrejurărilor în care a fost răpit de mic copil de lângă părinți. Din descrierea acestor împrejurări, doctorul Bartolo și Marcellina recunosc într-însul pe fiul lor nelegitim și astfel Figaro este salvat, hotărându-se cele două nunți apropiate: a lui Bartolo cu Marcellina, și a lui Figaro cu Susanna.
Contesa îi dictează o scrisoare Susannei destinată contelui, prin care camerista îi dă o întâlnire noaptea în grădină. Ele închid scrisoarea cu un ac, menit să fie restituit Susannei în cazul în care contele primește invitația.
Se apropie un grup de fete din sat care vin să ofere flori contesei. Printre ele se găsește și Barbarina, fiica grădinarului Antonio și tot odată Cherubino, travestit în femeie, care astfel deghizat se apropie de contesă. Antonio îl recunoaște pe paj, iar contele îl amenință pe Cherubino că va fi aspru pedepsit. Intervenția Barbarinei îl scapă pe Cherubino de pedeapsă.
Sunetele unui marș și apariția celor două perechi urmate de alaiul sătenilor anunță începerea ceremoniei celor două nunți. În timpul dansului care urmează, Susanna strecoară contelui biletul închis cu un ac.
La sfârșitul serbării cortegiul nupțial se depărtează în aclamațiile țăranilor.
Noaptea, în parcul castelului, Barbarina caută cu înfrigurare acul primit de la conte pentru a fi înapoiat Susannei. Figaro, apărând în acest moment, află de la Barbarina necazul care a adus-o în grădină și astfel constată cu durere infidelitatea logodnicei sale. El se hotărăște să surprindă la întâlnire pe Susanna și pe conte. La chemarea lui își fac apariția Basilio și Bartolo pe care Figaro îi roagă să rămână prin apropiere.
După plecarea lor, Figaro reapare și se ascunde într-un loc întunecos, așteptând  proiectata întâlnire a celor doi. Dar iată-le venind, însoțite de Marcellina, pe contesă și Susanna care și-au schimbat între ele rochiile. Contesa și Marcellina se ascund prin boschetele parcului, lăsând-o singură pe Susanna.
Pe aleile grădinii apare acum Cherubino care se grăbește la întâlnirea cu Barbarina. Dar observând-o pe contesă – în rochia Susannei – o confundă cu camerista și vrea să o sărute. Sărutul este însă primit de conte, care apare pe neașteptate. Furios, contele îi dă o palmă, care greșindu-și ținta îl nimerește pe Figaro.
Întâlnindu-se cu aceea pe care o crede Susanna, contele îi mărturisește înflăcăratul său amor.
Scena lor este tulburată de venirea lui Figaro care, dorind acum să se răzbune în același fel pe conte, declară în genunchi dragostea aceleia îmbrăcată în rochia contesei. Susanna înfuriată îl pălmuiește, dar Figaro o liniștește, spunându-i că a recunoscut-o de la început și a urmărit doar să stârnească gelozia contelui.
Contele reîntors în parc pentru a o căuta pe Susanna, îi surprinde împreună pe Figaro și pe presupusa lui soție. Acuzațiile contelui se dovedesc însă neîntemeiate când, la lumina torțelor, se clarifică toată încurcătura: contele își dă seama că cea căreia îi făcuse atâtea declarații de dragoste este soția lui. Este rândul contelui să implore iertare soției sale.
Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg, capitală de principat în Austria, din acea vreme, centru important al culturii muzicale din secolul al XVIII-lea. Fiu al lui Leopold Mozart, recunoscut compozitor și dirijor al orchestrei episcopale, Wolfgang Amadeus, talent muzical precoce, ca și sora sa mai mare Nannerl, devine elev al tatălui său, reușind să stăpânească cu măiestrie tainele interpretării la vioară, orgă și clavecin din fragedă copilărie.
Plecând de la vârsta de 6 ani în turneu de concerte în străinătate împreună cu ceilalți membri ai familiei, vine în contact direct cu ideile iluminismului francez, ce câștigau tot mai mult teren în marile capitale unde concerta dintr-un loc într-altul, într-o Europă aflată în plină perioadă prerevoluționară, fiind influențat în aceeași măsură de Sturm und Drang-ul german.
Sub influența culturii muzicale nord germane pe care o cunoaște direct prin Leopold Mozart și Philipp Emanuel Bach, înțelegând simfonismul practicat la Mannheim prin Cristian Canabich, întâlnind la Londra pe unul din cei mai de seamă reprezentanți ai artei muzicale din vremea sa, Johann Christian Bach, studiind în Italia creația maeștilor din Bologna și Milano, receptiv la creațiile stilului galant la Paris al operei comice și asupra considerațiilor de ordin estetic ale lui Gluck, aprofundând la Leipzig cântecul popular german, fecunditatea geniului său (care cuprinde toate genurile și formele muzicale cunoscute), întruchipează astfel, prin cele aproape 700 de lucrări, măsura talentului său unic.
Cele 22 de lucrări cuprinse în creația dramatică a lui Mozart, prin temele alese, capătă anumite semnificații: sub pana geniului său se conturează în opere un echilibru între adevărul dramatic și simetria formei, îmbinată perfect cu exprimarea textului și cu pictura caracterelor, acordând totdeauna prioritatea muzicii, accentuând prin aceasta sensurile exprimării cuvântului.
Viața artistică a lui Mozart îmbracă aspecte contradictorii. Costatăm că pe lângă viața de muzician al curții arhiepiscopale până în 1781, când demisionează datorită unor neînțelegeri, începe să cunoască la Viena viața de artist liber și simte din ce în ce mai mult privațiunile materiale. Dar cunoașterea din plin a vieții muzicale din numeroasele orașe cu o bogată cultură, pe care le-a străbătut și în care pulsa din plin viața muzicală a vremii sale, a dus la crearea unei opere de un caracter insolit.
Nunta lui Figaro este compusă pe libretul scris de poetul italian, abatele Lorenzo da Ponte, după comedia cu același nume a scriitorului francez Pierre Caroa Beaumarchais. Subiectul ales întrunește în scurtă vreme sufragiile publicului francez, cu excepția unor cercuri aristocratice, o parte din personajele lucrării fiind cunoscute din Bărbierul din Sevilla scrisă în 1775.
Scriitor pe deplin familiarizat cu muzica pe care o profesa și ca pedagog, Beaumarchais, cunoscător profund al vieții, frecventând diverse cercuri sociale prin îndeletnicirile sale și de om de afaceri, dă la iveală în 1784 comedia satirică Nunta lui Figaro, care face elogiul luptei duse de Figaro împotriva imoralității stăpânului său, contele Almaviva, la curtea căruia devenise valet.
Deși libretul este întocmit cu meșteșug de Lorenzo da Ponte, el nu a reușit să cuprindă în întregime conflictul, cu toate detaliile prezente în piesă, pe deoparte: datorită cerințelor de adaptare pentru muzică, dar pe de altă parte și datorită cenzurii împăratului Austriei care a impus atenuarea satirei sociale. Libretistul care slujea la curtea imperială, cu toate asigurările date suveranului că piesa va suferi modificări, păstrează conflictul de bază în totalitatea sa. Astfel asistăm, prin intermediul muzicii și al cuvântului, la triumful cauzei apărate de Figaro împotriva înfumurării și ipocriziei contelui, care în cele din urmă își recunoaște singur înfrângerea. Inteligența lui Figaro, gândirea liberă, sunt calități cu care și-a înzestrat autorul personajul central, hotărât să lupte contra înfumurării și egoismului stăpânului său.
Tema îndrăzneață este îmbrățișată și tratată muzical cu pasiune și măiestrie de Mozart, cunoscător din însăși experiența proprie, a „manierelor” și relațiilor de conviețuire în condițiile unui climat de curte, experiență ce a condus la sublinierea în mod pregnant a caracterului comediei satirice, îndeosebi în unele arii, portretizând cu rafinament personajele.
Copil minune răsfățat de snobismul nobililor prezenți odinioară la concertele sale, Mozart este forțat de condiția vieții să cunoască în plină perioadă de afirmare a robusteții talentului său, austeritatea și indiferența celor din jur. Munca istovitoare pe care a fost obligat să o depună pentru câștigarea existenței, în organizarea concertelor și acordarea lecțiilor particulare, conduce la scurtarea firului vieții, ros de boala necruțătoare înaintea împlinirii vârstei de 35 ani. Și ca răsplată a neprețuitei comori redate posterității, datorită aceleiași nepăsări, nu are parte de a fi condus pe ultimul său drum nici măcar de membrii familiei și de prieteni, ci sicriul său este aruncat în groapa săracilor la 5 decembrie 1791.

(Mihai Zaborilă)

Nunta lui Figaro