Istoria operei ca gen

„Opera este atunci când un tip este înjunghiat pe la spate și, în loc să moară, el continuă să cânte.” (Robert Burns, poet scoțian)

Termenul de opera provine din limba italiană – opera, ca o abreviere a sintagmei opera in musica, adică piesă sau lucrare muzicală.
Începuturile operei se regăsesc în epoca renascentistă, când un grup de umaniști florentini (intelectuali, artiști și amatori), încercând să reînvie spectacolul antic – cel în care se dansa, se vorbea și se cânta deopotrivă, au sfârșit prin a crea o nouă formă de artă. Ei visau la un actor care să cânte și să danseze într-un decor la rândul său dinamic, emanând emoție și dramatism.
Italia, secolele XVI-XVII
Prima operă care pare a se fi cântat vreodată a fost Dafne compusă de Jacopo Peri în 1597 pe un libret de Ottavio Rinuccini și reprezentată la Palazzo Corsi din Florența în timpul Carnavalului din 1598. În această perioadă de final de secol XVI au loc primele experimente și încercări care au condus la noua formulă numită operă.
Este interesant de știut că apariția operei în Florența nu este deloc întâmplătoare. Au existat trei implicații importante ale culturii florentine care au permis noua relație dintre muzică și cuvânt: prima este aceea a tradiției teatrului muzical, prin momentele numite intermezzo (adică interludiu) care marcau finalul unui act sau sugerau trecerea timpului (cortina neexistând în acea perioadă); a doua constă în istoria umanistă și interesul intelectualilor florentini de a redescoperi cultura clasică greacă și romană; nu în ultimul rând, Florența cunoștea o raportare „magică” a lumii la muzică, derivată din convingerea platoniciană că prin muzică sfera lumească interacționează cu cea cosmică.
Unul dintre obișnuiții acestor grupuri era și Claudio Monteverdi, considerat de unii drept autorul primei opere în adevăratul sens al cuvântului – La Favola d’Orfeo (Legenda lui Orfeu, 1607), dar și prima operă care s-a menținut în repertoriile actuale.
În foarte scurt timp „drama cu muzică” s-a răspândit și în alte orașe precum Mantua, Roma, Veneția. Timp de trei decenii, spectacolul de operă a fost prezent numai în palatele nobiliare, singurele care își permiteau întreținerea acestui lux artistic.
În 1637 se deschide primul teatru de operă public: Teatro di San Cassiano din Veneția, un teatru comercial, administrat de un impresar sau un manager general, în care publicul avea acces pe baza de bilet. Trecând din cadrul oficial și restrictiv al palatelor în sfera publică, opera se impune ca principalul tip de spectacol, cel mai răspândit și cel mai aclamat de italieni. Din acest moment, începe istoria teatrului liric!
Una dintre diferențele teatrelor de curte față de cele publice consta în numărul de locuri: dacă primele puteau găzdui câteva sute de spectatori, cele din urmă depășeau 1000 sau 2000 de locuri, uneori ajungând chiar și la 3000 de privitori.
Opera seria
În această perioadă se impune opera seria (opera serioasă), cu o structură muzicală complexă, cu arii lungi da capo, transmițând sentimente grandioase, despre întâmplări de cele mai multe ori tragice, inspirate din miturile antice sau evenimentele istorice. Moda secolului al XVIII-lea impunea și o tehnică vocală riguroasă, ceea ce a condus la stilul numit bel canto. Tot acum, în secolul al XVII-lea, deoarece femeilor le era interzis să urce pe scenă, apar interpreții castrato – bărbați castrați înainte de pubertate, pentru a-și păstra timbrul vocal înalt. Astăzi, aceste părți sunt interpretate de femei sau de contratenori. Cei mai cunoscuți compozitori de opera seria erau Alessandro Scarlatti, Apostolo Zeno, Pietro Metastasio sau George Frideric Handel.
Până în 1730 opera italiană devine internațional răspândită, extinzându-se în majoritatea orașelor importante din Europa și Rusia. Opera seria, în schimb, cunoaște primele critici îndreptate tocmai spre formalismul și rigiditatea care o caracterizau.
Opera buffa
Declinul operei seria conduce la apariția unui alt subgen: opera buffa sau opera comică, care se regăsea până atunci timid în interiorul celei dintâi, prin personaje comice minore, sau între acte, sub forma de intermezzi. Inspirate de personajele arhetipale ale comediei dell’arte, opera comică câștigă cu timpul în vitalitate, devenind independentă și cu un ascuțit simț satiric.
Eliberată de cochilia operei serioase, opera comică lasă deoparte și regulile acesteia, îmbrățișând inovația muzicală și dramatică, precum și o orientare spre viața oamenilor simpli. Evoluția a făcut totuși ca, la maturitate – secolul al XVIII-lea, opera comică să dorească dimensiunea emoționantă și „serioasă” pe care o lăsase în spate și să introducă personaje care să ofere mai multă greutate compoziției. Rezultatul a fost un hibrid între cele două, exponențiale fiind două creații inspirate din piesele lui Beaumarchais: Il Barbiere di Siviglia (Bărbierul din Siviglia, 1782) de Giovani Paisiello și Le nozze di Figaro (Nunta lui Figaro, 1786) de Mozart, sau Il matrimonio segreto (Căsătoria secretă, 1792) de Domenico Cimarosa.
Rossini – Donizetii – Bellini
Următoarea perioadă va surprinde Italia într-o poziție de penumbră, întreaga atenție în materie de operă îndreptându-se spre centrul Europei. Această situație va dura până în secolul al XIX-lea când, odată cu apariția unui nou curent, Romantismul, muzica italiană își reintră în drepturi. Primul compozitor care va „salva” muzica italiană a fost Giovani Simone Mayr, cel care a folosit pentru întâia dată orchestra în formație completă. Deși a avut o viață componistică activă, operele sale nu mai sunt populare în zilele noastre. În urma sa va veni, însă, un „trio de aur”: Gioachino Rossini, Gaetano Donizetti (care a fost și elevul lui Mayr) și Vincenzo Bellini. Prin ei, stilul bel canto s-a consacrat.
Cea mai faimoasă operă a lui Rossini este celebra Il Barbiere di Siviglia (Bărbierul din Siviglia, 1816) – probabil și cea mai reprezentativă opera buffa, alături de L’Italiana in Algieri (Italianca în Alger, 1813), La Cenerentola (Cenușăreasa, 1817), Le Compe Ory (Contele Ory, 1828). Rossini abordează cu mare creativitate stilul comic, dar și lucrări cu o mai mare încărcătură dramatică precum: Otello (1816), Armida (1817), Le Siège de Corinthe (Asediul Corintului, 1826), Guillaume Tell (Wilhelm Tell, 1829).
La fel ca Rossini și Donizetii abordează cu ușurință atât subiecte comice, sentimentale, cât și subiecte mai grave, în special drama istorică. Impus prin Ann Boleyn (1830), Donizetti a continuat cu: L’Elisir d’amore (Elixirul dragostei, 1832), Lucrezia Borgia (1833), Maria Stuarda (1834), Lucia di Lammermoor (1835), La Fille du Régiment (Fiica regimentului, 1840), Don Pasquale (1843).
Bellini s-a simțit cel mai apropiat de dramele de dragoste, de trăirile intense și mizele morale, fiind un excelent susținător al belcanto-ului. Dintre cele 10 opere compuse de el fac parte: Norma (1831), Il Pirata (Piratul, 1827), La Sonnabula (Somnambula, 1831), I Puritani (Puritanii, 1835).
Giuseppe Verdi
După ce acești trei imenși muzicieni s-au retras din viața artistică italiană, Giuseppe Verdi este cel care umple golul lăsat în urmă. Verdi a fost un compozitor care a dominat scena italiană a jumătății de secol XIX, implicându-se chiar și în viața politică, militând pentru independența și reunificarea Italiei și devenind membru al primului Parlament. Dintre creațiile sale fac parte: Nabucco (1842), Rigoletto (1851), La Traviata (1853), Il Trovatore (Trubadurul, 1853), Les Vêpres Siciliennes (Vecerniile Siciliene, 1855), Un ballo in maschera (Bal mascat, 1859), Aida (1871), Otello (1887) și ultima sa compoziție, nefinalizată, Falstaff (1893). Verdi s-a inspirat mult din cultura fraceză – din grand opera și din piesele pline de imaginație ale lui Victor Hugo și Alexandre Dumas, punând accent, prin libretele alese, pe personajele din viața contemporană (un exemplu fiind curtezana Violetta Valéry din La Traviata).
După Verdi, în Italia se impune stilul realist (verism în italiană), prin opere precum: Cavalleria rusticana (Onoarea țărănească, 1890) de Pietro Mascagni sau I pagliacci (Paiațe, 1892) de Ruggero Leoncavallo. În prim plan sunt așezați oamenii simpli, cu dramele și dificultățile vieții lor, evidențiindu-se mizeria socială pe care aceștia o îndură.
Giacomo Pucinni
Giacomo Pucinni, „ultimul mare liric al secolului” și un îndrăgostit de personajele feminine, îmbogățește repretoriul universal cu lucrări care domină și astăzi scenele lumii: Manon Lescault (1893), La Bohème (1896), Tosca (1900), Madama Butterfly (1904), Turandot (nefinalizată, dar prezentată publicului în 1926, cu ultimul duet și scena finală compuse de Franco Alfano), Il Trittico (Tripticul, 1918) – un ciclu din care face parte și singura operă comică a compozitorului – Gianni Schicchi (alături de Il tabarro și Suor Angelica).
Opera a ajuns în Germania pe lângă curțile princiare, predominând artiștii invitați din Italia. Influența a fost atât de puternică încât compozitorii germani au preluat pentru creațiile lor nu numai stilul, ci și limba italiană.
Singspiel
Prima formă de operă care se dezvoltă în Germania la final de secol al XVII-lea a fost singspiel-ul: o operă accesibilă, de obicei comică și care conținea dialog vorbit; se asemăna cu ceea ce purta numele în Anglia de ballad opera, iar în Franța de opéra comique.
Wolfgang Amadeus Mozart
Unul dintre cei mai importanți compozitori ai Vienei a fost fără îndoială Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791). Cu o carieră începută la 10 ani, Mozart a abordat toate genurile: simfonic, concertant, cameral, instrumental, vocal scenic. Întâlnirea sa cu libretistul Lorenzo da Ponte a făcut să prindă viață unele dintre cele mai frumoase creații de operă: Le Nozze di Figaro (Nunta lui Figaro, după Pierre de Beaumarchais, 1786), Don Giovanni (1787), opera buffa Cosi fan tutte (Așa fac toate, 1787), alături de alte două capodopere, care domină repertoriile internațioanale: Die Zauberflöte (Flautul fermecat, 1791) și ultima creație a sa, opera seria La Clemenza di Tito (reprezentată public în 1791).
Richard Wagner
Germania se va impune definitiv în opera internațională prin Richard Wagner (1813-1883) – o personalitate adeseori incomodă, dar de necontestat din punct de vedere muzical. El a reformat genul operei prin ceea ce se numește drama muzicală; teatrul de la Bayreuth, construit după indicațiile sale în 1876, pare a fi singura sală cu adevărat potrivită pentru spectacolele de dramă muzicală. Clădirea aduce o inovație și pentru spectatori, deoarece opulența este înlocuită de condiții care pun accent pe receptarea spectacolului: sala nu va mai fi luminată în timpul spectacolelor, lojile și balcoanele dispar, rândurile vor urca în plan înclinat – asemeni auditoiului antic, iar orchestra este introdusă în fosă. Din operele semnate de el fac parte: Der fliegende Holländer (Olandezul zburător, 1843), Tristan und Isolde (Tristan și Isolda, 1865), Die Meistersinger von Nürnberg (Maeștrii cântăreți din Nürnberg, 1868) – singura comedie a sa, Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungilor) – fabuloasa serie de opere inspirate din mitologia nordică.
Un alt compozitor  care s-a bucurat de succes a fost Carl Maria von Weber, cel care a anunțat începerea perioadei romantice în operă. În operă el s-a remarcat prin creațiile: Der Freischütz (1821), Euryanthe (1823) și Oberon (1826).
Următorul mare nume care se afirmă în spațiul germanic a fost Richard Strauss, prin două drame muzicale: Salome (Salomea, 1905) și Elektra (1909).
Deși a ajuns în Franța înainte de 1650, opera a întâmpinat dificultăți în a se impune și asta din pricina tradiției teatrului vorbit și a baletului – forma preferată de curte.
Prima creație franceză de operă a fost comandată pentru inaugurarea Academiei Regale de Muzică (astăzi Opera Națională din Paris sau Palatul Garnier) în 1671 și anume pastorala Pomone de Robert Cambert.
Jean-Baptiste Lully
Compozitorul care a reușit să introducă opera sub patronajul regal al lui Louis al XIV-lea (supranumit și Regele Soare, el însuși un foarte bun dansator) a fost Jean-Baptiste Lully. Deși originar din Florența, compozitorul a fost un iubitor ardent al spiritului țării adoptive. Inspirându-se din ceea ce era profund francez în artă, compozitorul a introdus câteva schimbări definitorii în istoria operei: a creat subgenul tragédie en musique sau tragédie lyrique (o combinație între tragedia franceză vorbită și baletul de curte), a introdus stilul recitativ inspirat din stilul declamatoriu al Comediei Franceze, a particulatizat uvertura franceză (o parte introductivă lentă urmată de o fugă) diferită de cea italiană (formată din trei componente repede-lent-repede), alături de Moliére a explorat genul comédie-ballet (care combina pasaje vorbite sau cântate cu balet), a acordat o atenție sporită dansului, corului, interludiilor muzicale, decorurilor și acțiunii dinamice. Din 1672 Lully a deținut monopolul în opera franceză și nu a putut fi detronat până la moartea sa în 1687 (el preluând și conducerea Academiei Regale de muzică în 1672). Unul dintre cei mai importanți succesori ai lui Lully a fost Jean-Philippe Rameau, ale cărui creații (în special de operă-balet) se regăsesc în repertoriile moderne: Les Indes galantes (Indiile galante, 1737), Castor et Pollux (Castor și Pollux, 1737).
Opèra comique
Într-un context în care se cautau formule de operă care să depășească șabloanele aristocratice, în Franța se dezvoltă genul opèra comique – inspirat din ballad opera (o variantă britanică a operei comice, caracteristică în secolul al XVIII-lea), Singspiel și opera buffa. Opèra comique provine de la prescurtarea formulei „opèra rendu comique”, adică operă făcută la modul comic, „ne-serios”.
Jean-Jacques Rousseau are o contribuție importantă deoarece în 1752 montează la Fontainebleu, pe un libret propriu, Le Devin du Village (Vrăjitorul satului) – care aduce în atenție tema simplicității rurale și dialogul vorbit.
Grand opera
Cea mai spectaculoasă formă de operă inventată pe teritoriul Franței (deși nu 100% originală, în sensul în care la Veneția se montau încă din secolul al XVII-lea opere complicate scenic) a fost grand opera – pe librete insirate din subiecte istorice sau pseudoistorice, realizate în spectacole fastuoase, cu decoruri și costume grandioase, opulente chiar, cu mulți figuranți și corpuri de balet, cu orchestră mărită. Era ca o producție de Hollywood blockbuster, numai că de secol XIX. Cei care au dezvoltat genul au fost expatriații de origine italiană Luigi Cherubini și Gaspare Spontini, dar și germanul Giacomo Meyerbeer, urmat de Hector Berlioz – care se impune prin opera divizată în trei părți Les Troyens (Troienii, premiera ultimei părți având loc în 1863). Unul dintre cei mai prolifici libretiști (colaborând cu unii dintre cei mai importanți compozitori: Daniel-Francois Auber, Luigi Cherubini, Charles Gounod, Gaetano Donizetti, Giacomo Meyerbeer, Gioachino Rossini, Giuseppe Verdi) a fost Augustin Eugène Scribe.
Opereta
În a doua jumătate a secolului, opera franceză a oferit o direcție alternativă prin operetă (sau comedia muzicală), celebrată prin Jacques Offenbach, Johann Strauss fiul, Arthur Sullivan Adolphe Adam, Charles Lecocq, André Messager. Alte nume care au purtat creația muzicală franceză dincolo de granițele acestei țări au mai fost: Georges Bizet (renumit pentru Carmen – 1875, Les Pêcheurs de perles (Pescuitorii de perle) – 1863 și La Jolie Fille de Perth (Frumoasa fată din Perth) – 1867), Ambroise Thomas (Mignon – 1866), Camille Saint-Saëns (Samson et Dalila – 1877), Jules Massenet (Manon – 1884), Gustave Charpentier (Louise – 1900), Vincent d’Indy (Fervaal – 1897).
Secolul XX
În secolul XX opera a fost revigorată prin Claude Debussy și capodopera sa Pelléas et Mélisande (1902), după piesa lui Maurice Maeterlinck. Apoi au urmat influențe primite din muzica de jazz, din curente artistice care au venit dintre alte arte spre operă – Expresionismul, Dadaismul, Suprarealismul, din music-hall și caffé concert. Cei mai cunoscuți compozitori ai acestei perioade sunt: Eric Satie, Maurice Ravel – cu elemente spaniole înglobate în creația sa, Albert Roussel – care a reînviat genul operei-balet, Arthur Honneger, Darius Milhaud, Francis Poulenc.
În Rusia, pătrunderea și răspândirea culturii occidentale a atras după sine și opera, la început exclusiv la curtea țarului, apoi în teatrele publice, prin trupele itinerante străine (italiene, franceze sau germane). Prima operă a unui autor autohton a fost prezentată în 1836 de către Mihail Ivanovici Glinka: Jîzni dlia țaria (Viața pentru țar). La finalul secolului apar primii compozitori (autodidacți de altfel la început) care schimbă cursul muzicii lirice în Rusia, cunoscuți sub numele de „grupul celor cinci”: Alexandr Borodin, Nikolai Rimsky-Korsakov, Modest Musorgski – care se mențin și astăzi în repertoriile contemporane, César Antonovich Cui și Mili Balakirev.
Piotr Ilici Ceaikovski
Cel mai popular compozitor rus rămâne, însă, Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), care a abordat deopotrivă operă: Evgheni Oneghin (1879) și Pikovaia dama (Dama de pică, 1890), dar și balet: Lebedinoe ozero (Lacul lebedelor, 1877), Speașcia krasavița (Frumoasa din pădurea adormită, 1890) și Șcelkuncik (Spărgătorul de nuci, 1892). Perioada romantică triumfă prin creația sa.
Secolul XX
În secolul XX, în Rusia se nasc trei dintre cei mai importanți compozitori: Igor Stravinski (1882-1971), Serghei Prokofiev (1891-1951) și Dmitri Șostakovici (1906-1975). Deși niciunul nu s-a dedicat cu precădere operei, ci au compus în numeroase genuri (simfonică, operă, balet, muzică de cameră), ei s-au impus și rămân unii dintre cei mai mari compozitori ai secolului trecut.
La fel ca Franța, Anglia a luat cunoștință cu opera în secolul al XVII-lea, dar nu a găsit un teren cultural fertil până la final de secol XVIII.
Sosirea la Londra a compozitorului și impresarului german Georg Friedrich Händel în 1710 a dinamizat dar a și dominat peisajul muzical prin creația sa, pe de o parte și prin trupele străine pe care le invita în capitala britanică, pe de alta.
Musical
Anglia își va pune amprenta asupra teatrului liric prin ceea ce se va numi musical, termen provenit de la „music hall entertainement”. Noua formă a apărut în secolul al XVIII-lea și s-a dezvoltat pe parcursul secolului al XIX-lea, evoluând atât stilistic, cât și ca formă de prezentare: inițial spectacolele s-au jucat în taverne, apoi s-au mutat în restaurante – ca un amuzament „din partea casei”, consumatorii privind „show-ul” așezați la mese; cu timpul s-au adăugat elemente de decor și costume mai elaborate, iar locul de prezentare s-a mutat pentru cele mai simple în „Saloon”, iar pentru cele mai ample în „Music Hall”. Primul music hall a fost contruit la Londra în 1852 de Charles Morton și se numea Marton’s Canterbury Hall. În secolul XX spectacolele au luat amploare și s-au construit clădiri speciale pentru acest gen de reprezentație numite „palate de varietăți”. După anii ’20 spectacolele au cuprins alături de actorie și cântec și proiecții de film, purtând numele de „cine-variety”.
În celelalte țări ale Europei, la fel ca și pe alte continente, opera s-a dezvoltat ca urmare a „migrării” trupelor din țările în care opera s-a format ca gen. Compozitori s-au impus din toate aceste țări, fie că s-au dedicat cu precădere operei fie că au predominat creațiile din domeniul simfonic sau instrumental. Foarte interesantă este mișcarea care s-a produs în S.U.A. după cel de-al Doilea Război Mondial, când mulți compozitori au emigrat și au continuat să lucreze și să predea în țara adoptivă. Dintre cele mai cunoscute nume amintim: Antonín Dvořák (1841-1904, Cehia) – cunoscut pentru Rusalka, Béla Bartók (1881-1945, Ungaria) – care a compus opera Castelul lui Barbă Albastră, George Gershwin (1898-1937, America) – care a îmbinat comedia muzicală cu elemente de folk, blues și negro spirituals (celebru pentru An American in Paris sau Porgy and Bess), Frederick Loewe (1901-1988) – renumit pentru musicalul My Fair Lady, Leonard Bernstein (1919-1990, America) – în compozițiile căruia opera se întâlnește cu stilul american de Broadway musical, așa cum se întâmplă în West Side Story sau Candide, Philip Glass (născut în 1937, America) – renumit pentru stilul său neconvențional, John Adams (născut în 1947, America) etc.