Vă invităm duminică, 6 mai, la Aula BCU, la recitalul susținut de ansamblul vocal instrumental Armonia Lucis – “La porțile primăverii”. Realizator Dragos Mihai Cohal.
Solist vocal Ștefan Gheorghe. Soprana Victoria Bleortz. Alto Georgiana Lupu, Carmen Irina Romila. Tenor Alexandru Darie. Bass Alexandru Florin Baciu. Flaut Florin Fărcășel. Vioara I Radu Cotoman. Vioara a II-a Alina Chivu. Viola Luminița Ciobanu. Violoncel Alexandru Grăjdeanu. Chitara Bass Dan Dumitru Macovei. Percuție Constantin Stavrat, Carmen Irina Romila.

„Prea des, caracterul arhaic al melosului românesc s-a interpretat ca fiind ‘învechit’, când de fapt, accentul trebuie pus pe sacralitatea codificată în astfel de producții populare. Îndeosebi precreștine, tradițiile românești ce punctează trecerile dintre anotimpuri, sunt purtătoarele unor tipare – mai precis arhetipuri, prin care generații după generații își transmit valorile fundamentale, atemporale.” (Alexandru Laurențiu Cohal)

Grupul vocal-instrumental ARMONIA LUCIS este format din tineri muzicieni care și-au desăvârșit educația de specialitate la Iași, Dragoș Mihai Cohal este absolvent în 2005 al secției dirijat – cor academic la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. El este cel care a adunat în jurul său membrii grupului ARMONIA LUCIS, cu o componență care le permite să actualizeze sound-ul repertoriului românesc arhaic sau cult: colinde, cântece din repertoriul copiilor și piese din creația corală a marilor noștri compozitori. ARMONIA LUCIS include pentru prima oară acest repertoriu coral românesc de o mare frumusețe și valoare, printre sursele muzicii etnice care s-a revărsat peste Europa și a devenit o modă de peste trei decenii.

REPERTORIU

01. VASILE SPĂTĂRELU – „Doi Leroi, Ler Doamne”
(din lucrarea 3 colinde profane)
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal

A “lerui”, în vechime, se pare că însemna a colinda – adică a duce din om în om, folosind incantația, logosul sacru al strămoșilor, prin strofe aparent simple, codificate mai ales prin elemente ale naturii și ale muncii câmpului. Asemănătoare iordănitului (stropirii cu apă, simbol al fertilității și mai târziu al botezului), leruitul este un obicei ce simbolizează transformarea apei din stadiul solid (înghețat al iernii) către starea lichidă a acesteia, cea din care totul se naște și ce conține de fapt toate manifestările cunoscute ale vieții.
De ce apa? Pentru că dacii sărbătoreau Anul Nou atunci când gheața se topea iar apa fertiliza pământul, moment punctat de echinocțiul de primăvară, noul și veșnicul început. Primele flori erau mărțișoarele izbîndei eternei reîntoarceri la mama pământ, care plină de bunătate se oferă ea însăși omului. Prin extensie, primele flori ajutate de apă să răsară (floarea de măr îndeosebi) au fost, foarte probabil, printre cei mai cunoscuți leri din refrenele magice ale începutului.

02. *** – „Vine, vine, primăvara”
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal
Solist: Ștefan Gheorghe

Aceste versuri pentru copii de Smaranda Gheorghiu (1857 – 1944) au intrat în tradiția muzicală a multor generații. Autoarea a condus un cenaclu pe vremea lui Eminescu, a colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, între care Convorbiri literare, Universul.

Nu întâmplător, textul se sprijină pe îmbinarea câtorva dintre elementele esențiale natural-rustice ale venirii primăverii: verdele ierbii, cîntecul ciocârliei și pitpalacului. Nimic nu e static, totul e în rapidă prefacere: iarba crește, mieii zburdă etc. Textul aduce a incantație populară prin formularea concisă și simplă. Singurul element uman admis este copilul, el însuși fruct al noului început: “haideți să-i vedem, copii!”

03. TUDOR JARDA – Soare strălucea
Ziua ca unitate de măsură a vieții pe pămînt este cuprinsul dintre răsăritul și apusul soarelui, repetat simbolic: „zîurel de ziuă” în acest colind solar, strălucitor. Sensul este comprimat într-un tablou schițat in liniile sale esențiale, ca o inscripție sumară pe un perete: fructele din ramuri se încălzesc la soare, timpul trece ca vîntul ce suflă iar merele coapte în căldură și lumină vor cădea ca să fie culese („Soarele lucele / Merele coacele”). Soarele – creatorul prim al vieții, în cele mai îndepărtate tradiții, conduce creatul pe către înțelegerea sensului vieții: pom > rod > folos.
Ființa umană intervine nu numai pentru a mușca din mărul nutritiv dar mai ales pentru a gusta din mărul cunoașterii. Căderea mărului e momentul împlinirii sale. Acel sens profund este acela al rodului ce s-a copt, care a împlinit menirea pentru care sămânța sa a fost creată. Luna spectatoare închide ziua în urma soarelui însoțind cu lumina sa rece omul care meditează („Luna-n drum le sta / Și mi-i întreba”) asupra sensului merelor căpătate. Asupra propriului sens.

04. ACHIM STOIA – „Cunună de viorele”
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal
Adaptare text: Aida Șurubaru

Obiceiul cununii de viorele – flori ce ies în primăvara lui martie-aprilie – prevestește plinătatea celeilalte cununi, mai fecunde – cea cu spice, specifică secerișului. În onorarea figurii femeii tinere (deseori personificare a ogorului), se dorește prefigurarea unei relații ritualice de generare a recoltei, în fond, a vieții. Puterea sacră a femeii (tinere) îi permite numai ei să poarte, ca o regină magică, cununa (< lat. corona) cea plină de rod. Fata este frumoasă, de regulă frumusețea feminină fiind asociată în tradiția populară cu gradul ei de fertilitate.

Viorelele fragede din coroana tinerei fete, trimit la momentul când ea nu cunoaște încă formula arhetipală a perpetuării vieții. Descoperirea misterului dintre principiul feminin și cel masculin încă nu a survenit; locul acestei întâlniri magice va fi la “fântână” și la “izvor cu apă lină” (alte referiri acvatice ale fecundității).

Alegerea mirelui dintre cei trei juni face parte din schema încercărilor ritualice întâlnite des în basme, ce au rol de a mări prețul și importanța alegerii modului de a trăi. Autorul popular inițiază tînăra fată în ale vieții, descriind succint o paradigmă a femininului în ambele aspecte ale sale, amândouă esențiale pentru rod: planul substanțial-material (“un mire cu oi multe”, “cu case avute”) și planul emoțional-spiritual (“mi-oi lua spre cununie/ cin’ mi-o da inima mie”), după cunoașterea amîndurora urmând să prevaleze alegerea planului inimii (“flori în suflet să răsară”).

05. GHEORGHE DUȚICĂ – „Lacul”
Versuri: Mihai Eminescu

Solist: Dragoș Mihai Cohal
După propriile mărturisiri, compozitorul a fost inspirat și stimulat de muzicalitatea intrinsecă a versului eminescian, de varietatea și complexitatea texturii afective: singurătate, visare, meditație, așteptare, dor, speranță, deziluzie… Lacul nu este altceva decât o oază de liniște, armonie și adâncă reflecție, o împăcare resemnată a sinelui eminescian cu limita și finitudinea acestei lumi.

06. DRAGOȘ MIHAI COHAL – „Primăvară, te pogoară”
Versuri: George Topîrceanu
Solist: Dragoș Mihai Cohal

Versurile sunt scrise de Topîrceanu în perioada ieșeană (în vol. Balade vesele și triste – 1920) și au marca delicateții cu care poetul se apropie de obicei de temele sale preferate. Cântărețul pășește pe vîrfuri în scena Primăverii ce îl primește generos, ce îi răspunde aidoma cu fine mișcări, cu mărturisită sfială, niciodată potrivnică. Ea îi răsare treptat și gingaș, se lasă descoperită cu bucurie. În fața majestății primăverii, omul își descoperă și el zîmbetul, exuberanța, neîncetând să se mire de unde atâta frumusețe (“Primăvară, din ce rai?”) dar și de unde atâta perpetuu mister (“Primăvară, unde ești?”).

07. SABIN PĂUTZA – „Velerim si veler Doamne”
(poem vocal pentru dublu cor mixt a cappella)
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal

La fel ca la Doi Leroi, Ler Doamne, tradiția strămoșilor traco-daci se împletește cu supra-stratul romanic și creștin al Noului An pornit de Moșul cel nou în ianuarie, cu intervenția divină exprimată ambiguu și polivalent (“doamne”). Soarele, cel mai popular simbol al adorației sacrului cunoscut de om, este primul ce apare în text (“mândrul soare”) ca să fie schimbat cu lăcașul mistic al celor ce se roagă dumnezeului creștin (“ci era o mănăstire”). Prevalența elementului solar nu este întâmplătoare, luând în considerare că, în realitate, Noul An cosmic începe cu echinocțiul primăverii, ziua dintâi după care soarele va câștiga puțin câte puțin în fața întunericului, ziua urmând să crească în pofida nopții.

Este cunoscut faptul că cele mai vechi colinde menționează cu precădere elemente de forță ale primăverii (precum soarele), având în comun cu cele mai noi (din decembrie) dorința ca natura să reînvie și viața să triumfe. Simbioza creștinismului strămoșesc cu credințele precreștine e codificată paradoxal și atemporal: în mănăstirea ce răsare în locul soarelui “șade (…) Moș Crăciun cu Moș Ajun” care aduc “tot ce e frumos și bun”.

08. TUDOR JARDA – „Mă luai, luai”
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal

Un text inițiatic, de trecere, de la copilărie la maturitatea feminină, și, în esență, cod al vieții. În liniile sale esențiale, viața (rurală) a străbunilor nu se deosebește cu nimic de lumea de azi: o fată ajunge la maturitatea fizică și emoțională, o floare crește în interiorul ei (“Și-mi aflai… O floare din rai”), un flăcau o va culege. În viața tinerei fete au loc atît de multe schimbări… dar ea face, iată, atât de puțin caz. Spusele sale sunt abia schițate: mă aflu în puterea vîrstei, un foc crește în mine, în curând vom fi doi.
“Floarea de rai” este sexualitatea tinerei fete, strîns legată cu emoționalitatea sa. E din rai, dar e “crescută pe plai”. În tabloul simbolic al momentului alcătuirii cununii/coroanei de spice, fata descoperă această “floare” (frumusețe/forță/mister) pe care o pune în sân (la nivelul inimii). Floarea cântă și odată cu ea toată ființa fetei, iar odată cu fata toată natura (“munții buciumară” – ‘tremurară’) intră în rezonanță cu aceasta. Se polarizează principiul masculin, un tânăr (nu un oarecare: “din munte” adică plecat de-acasă, matur de-acum și “cu oile multe” – vrednic și bogat). Acesta o ia “de mînă” – act foarte sugestiv, însemnînd că o va conduce prin viața în care vor călători împreună. Tinerii merg “la maica”; nu ni se spune a cui maică, ceea ce implică de fapt uniunea în cununie, mama lui devenind și a ei.
Titlul se referă la plecarea fetei de acasă în ritualul matrimonial. Tânăra folosește perfectul simplu (“luai”), evocând astfel evenimentul consacrat, ca pe o acțiune abia terminată. Principiul masculin este minor în text, figura tânărului cioban fiind definită doar de acțiune (“de mână mă prinsă / la maica mă dusă”) ce imprimă sens direcțional actului sacrificial al femininului.

09. ADRIAN POP – „Vine hulpe di la munte”

Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal
Despre acest text bilingv (româno-ucrainian) știm încă prea puțin. Refrenul acestui cântec: “Stalni kupalni, / Cum e brana brana dobrana, / N-are ropce-asa sa haine rupte-n cot” este deocamdată traductibil numai cu riscul de a fi aproximativi. De importanță mantrică în astfel de producții, existența unui astfel de refren e dovada unei stabile coabitări între familii de etnie diversă din Maramureș, care nu cunosc granițele lingvistice și culturale.
Vulpea (precum lupul) se întrevede mai cu seamă în iernile aspre (“cu omăt pîn’ la jărunche” – ‘genunchi’), când, de foame, dă iama în curți. Dar venirea ei aduce de regulă, vestea bună că vara va fi și ea tot așa de strașnică, că se vor face holde înalte și recoltă bogată, astfel că multor fete le va veni rîndul la măritat. În dialogul cu animalul totemic omul întreabă: “Da’ ce veste, veste-aduci tu hu-hulpe?” – ‘vulpe’. Am numai vești bune, răspunde glumeț vulpea cea șireată: anul ce vine, cu primăvara ce vine, se vor cununa moșnegii cu fetele tinere, iar flăcăii vor lua neveste dintre babele bătrâne.
Faptul ieșit din comun, mai simplu spus astăzi excepția ce confirmă existența regulei, este – în codificarea populară – acel eveniment exemplar ce marchează importanța reconectării noastre la amintirea exemplelor consacrate. În cazul de față, vestea adusă de vulpe scurtcircuitează modelul cunoscut, cel firesc, al întovărășirii tinereții cu primăvara și a bătrâneții cu iarna. Dar este vorba doar despre o aparentă contradicție. În realitate, este vorba despre însuși momentul de trecere marcat de echinocțiul de primăvară, când noul nu este încă în mod clar diferențiat de vechi, de iarnă. Iată că, în cazul de față, ceea ce este aparent anapoda este de fapt încifrarea acestei șanse a ‘întineririi’ vechiului întru primăvară, precum moșul ce se întovărășește simbolic cu tânara fată (primăvara), respectiv precum babele (lui martie) se însoțesc, tot simbolic, cu aspectul solar-masculin, al noului anotimp.

10. CORNELIA TĂUTU – „Divertisment folcloric”
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal

11. VASILE SPĂTĂRELU – „Floare albastră”
Versuri: Mihai Eminescu
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal

Din matricea romantică a tânărului visător, axat mai mult în planul conștiinței reci (“cufundat în stele”), femininul atrage spre realitatea covârșitoare, de o caldă materialitate, a pământului. Aici are loc tot ceea ce este însuflețit: izvoarele, trestiile, ochiul de pădure sunt una cu râsul amanților, cu mâna care netezește părul. Totul este la îndemînă, spune iubita (“Ah! ea spuse adevărul”), numai să accepți să vezi câtă frumusețe…

13. ALEXANDRU PAȘCANU – „Chindia”
Orchestrație & adaptare: Dragoș Mihai Cohal

De o solaritate extremă, această ‘chindie’ triumfătoare se potrivește deopotrivă primăverii și verii, dacă reușim să simțim în concertul exuberant al vocilor tinere, bucuria unei lungi zile de viață, trăită în deplinătatea energiei și a entuziasmului începutului. Este sacră această bucurie nemărginită (fără nevoia exprimării în cuvinte), chiar ca aspect al sfârșitului unei zile de lumină, în tihna chindiei (după amiază, pe la apusul soarelui <turc. ikindi, Șeineanu) dacă suntem conectați la energia arhetipală a ‘eternului început’ în care, ca oameni ai timpurilor prezente, tânjim a ne căuta rădăcinile.

Comentarii de ALEXANDRU LAURENȚIU COHAL

www.ArmoniaLucis.tk

Prețul unui bilet este de 20 de lei/ 10 lei redus.