La Bohème (Boema) – Giacomo Puccini

La Bohème

(Boema)

Compozitor Giacomo Puccini (1858-1924)

Operă în patru acte (1896)
Libretul de Giuseppe Giacosa și Luigi Illica, după romanul „Scènes de la vie de bohème” al scriitorului francez Henri Murger

Spectacol interpretat în limba italiană, supratitrat în limba română.

Dacă nu m-aș teme să pronunț cuvinte prea mari, n-aș ezita să afirm că Boema este o capodoperă. (Editorul Ricordi, 1896)

 

SINOPSIS

 

ACTUL I

În mansarda sărăcăcioasă în care locuiesc,  poetul Rodolfo şi pictorul Marcello încearcă să uite de foamea şi frigul care nu îi lasă să lucreze. Pentru a încălzi puţin atmosfera, Rodolfo umple soba cu paginile manuscrisului sau.. Sosesc şi ceilalţi doi prieteni şi vecini de mansardă, Colline filozoful şi Schaunard muzicianul, iar acesta din urmă aduce un coş cu provizii, spre bucuria şi surpriza lor. Buna dispoziție le este tulburată de apariția proprietarului, Benoît, venit să ceară chiria neplătită de multă vreme. Servindu-l cu un pahar de vin, băieţii îl pun să le vorbească despre aventurile lui amoroase, apoi, prefăcându-se indignaţi, îl dau afară şi se pregătesc să-şi continue mica petrecere la “Café Momus”. Între timp, Coline si Schaunard pleacă, doar Rodolfo, rămas să mai scrie ceva, urmând să-i ajungă în curând. O bătaie uşoară în uşă îi întrerupe lucrul: este Mimi, o tânără vecină care-l roagă să-i permită să-şi aprindă lumânarea. Un acces puternic de tuşe o face să-şi piardă cunoştinţa în clipa când se pregătea să plece. Impresionat de înfăţişarea delicată şi firavă a tinerei femei, Rodolfo o reţine şi îi povesteşte despre viaţă şi aspiraţiile lui. Apoi, tânăra fată îi vorbeşte despre ea, despre viaţa retrasă, despre preocupările ei şi despre micile bucurii. Lumânările s-au stins şi, în lumina lunii, mână în mână, Mimi şi Rodolfo îşi simt inimile cuprinse de dragoste. Ei pleacă împreună la “Café Momus” unde sunt prietenii lui Rodolfo.

 

ACTUL II

În mijlocul larmei vesele a cumpărătorilor și a vânzătorilor ambulanți din Cartierul Latin, Rodolfo îi cumpără lui Mimi o bonetă. Apoi se întâlnesc cu cei trei prieteni, cărora Rodolfo le-o prezintă pe Mimi drept muza lui. Cu toți se așază la o masă în timp ce prin mulțime își face loc vânzătorul de jucării Parpignol. Dar atenția tuturor este atrasă de Musetta, fosta iubită a lui Marcello, care apare într-o toaletă elegantă la brațul unui bătrân bogat, Alcindoro. Zărindu-l pe Marcello, de care o lega aceeași dragoste, și vrând să se facă remarcată, ea cântă un vals în care își evidențiază grația și cochetăria. Amândoi vor să pară indiferenți, dar nici unul nu reușește să-și ascundă adevăratele sentimente. Musetta își îndepărtează însoțitorul sub un pretext și se duce lângă iubitul său. Achitarea notei de plată a întregii consumații este lăsată în seama bătrânului Alcindoro.

 

ACTUL III

E iarnă. La periferia Parisului, în fața unui han, Mimi a venit să-l caute pe Marcello pentru a-i cere sfatul: nu mai este fericită alături de Rodolfo care, în ultima vreme o privește cu o atenție bănuitoare, cu o gelozie care o chinuiește. Glasul lui Rodolfo o face să se ascundă. Acesta îi spune lui Marcello că intenționează să se despartă de Mimi, fiindcă îi este necredincioasă; dar, nemaiputând să ascundă adevărul, mărturisește cu amărăciune că această conviețuire în sărăcie și lipsuri agravează boala necruțătoare a lui Mimi, și de aceea se simte dator să o părăsească pentru a-i cruța sănătatea. Auzindu-i cuvintele de unde era ascunsă, Mimi în lacrimi, dar cu inima împăcată, alergă în brațele iubitului care nu-i înșelase dragostea. Din han ies certându-se Musetta cu Marcello. Pictorul îi reproșează ușuratecii Musetta necredința și frivolitatea, în timp ce Mimi și Rodolfo își reamintesc clipele frumoase ale trecutului. Aceștia din urmă pleacă îmbrățișați, hotărâți să amâne despărțirea lor până la primavară.

 

ACTUL IV

In mica mansardă, Rodolfo și Marcello, despărțiți de mai multă vreme de iubitele lor, resimt tristețea singurătății. Sosesc ceilalți doi prieteni, Colline și Schaunard, abătuți din cauza lipsei de lucru și a sărăciei. Dar, antrenându-se în glume pe seama mizeriei în care trăiesc, tinerii încep un cadril, imaginând un adevărat salon în mansarda îngustă și săracă. Când veselia este în toi, apare Musetta cu răsuflarea tăiată, anunțându-i că Mimi, grav bolnavă, așteaptă jos, prea slabă pentru a urca singură. Rodolfo aleargă să o ajute, în timp ce Musetta le povestește celorlalți că biata Mimi, simțindu-și sfârșitul aproape, a ținut să-și mai vadă iubitul pentru ultima oară. Musetta pleacă împreună cu Marcello să-și vândă cerceii pentru a lua medicamente, iar Colline își ia adio de la vechiul si unicul palton, pe care il va vinde pentru a-și ajuta prietenii.

Rămași singuri, Mimi și Rodolfo își amintesc prima lor întâlnire, primul dar, bucuriile și necazurile care i-au unit. Prietenii revin și-i dăruiesc bolnavei ceea ce și-a dorit întotdeauna – un manșon care să-i încălzească mâinile. Mimi pare fericită. După un moment de liniște și speranță … în zadar o strigă Rodolfo printre hohote de plâns. Mimi e moartă.

 

ISTORIC

Giacomo Puccini (1858-1924) a obținut primul său succes în 1893, cu Manon Lescaut, după două încercări în domeniul operei, menționate astăzi doar în biografiile sale (Le villi, 1884 și Edgar, 1889). „De la Edgar la Manon Lescaut, Puccini a travestat un abis”, scria a doua zi după premiera la Teatrul Regio Torino criticul Giovanni Pozza în Corriere della sera. Puccini avea atunci 35 de ani, iar aprecierile elogioase ale publicului și ale presei îl determinau să fie tot mai exigent cu sine însuși, pentru a nu-și dezamăgi admiratorii care se grăbeau să-l considere un nou Verdi al operei italiene.

Preocupat să găsească un libret potrivit pentru o viitoare operă, el a intrat în contact cu unii scriitori de renume ca: Emile Zola, Maurice Maeterlinck, Gabriele d’Annunzio, Alphonse Daudet. Anumite subiecte au și fost discutate în mod concret (La faute de l’abbe Mouret de Zola), dar în cele din urmă s-a hotărât pentru Scenes de la vie de boheme de Henri Murger. Nu se știe cu precizie dacă Puccini s-a oprit asupra acestei teme din inițiativă proprie sau la sugestia altcuiva – poate a editorului Giulio Ricordi sau a lui Luigi Illica – colibretist la Manon Lescaut și un bun cunoscător al literaturii franceze – sau chiar al lui Ruggiero Leoncavallo, autorul operei Paiațe, dar totodată un talentat scriitor și libratist, care se pare că i-ar fi oferit în 1892 un libret extras de el insuși din romanul lui Murger, dar refuzat de Puccini, deoarece era atunci preocupat de compunerea operei Manon Lescaut. Fapt este că, un an mai târziu, mai precis la 19 mai 1893 – deci după premiera din februarie cu Manon Lescaut și după premiera din mai 1892 cu Paiațe – cei doi compozitori s-au intâlnit într-o cafenea din Milano, prilej cu care Puccini l-a informat pe Leoncavallo că a găsit un subiect potrivit pentru o nouă operă în romanul lui Murger. Fusese sedus de spirirtul burlesc și fantezist care înșoțește evocarea Parisului studențesc din 1830, înțelegând, de asemeni, tot folosul pe care îl putea trage din contrastul cu elementul liric și dureros cristalizat în jurul personajului lui Mimi. Replica lui Leoncavallo a fost vehementă, deoarece era și el în curs de a realiza o operă pe aceeași temă. A doua zi, ziarul Il secolo – condus de Sonzogno, editorul lui Leoncavallo – anunța că autorul Paiațelor pregătește o nouă operă după Scenes de la vie de boheme, pentru ca ziarul de după amiază Il corriere della sera să publice o notă similară despre Puccini. Reacția lui Puccini în fața acestei situații a fost pe măsura comportamentului său. „Să compună Leoncavallo opera, dacă dorește și o compun și eu, iar publicul să decidă!”. A început atunci o veritabilă cursă contra cronometru, pe care a câștigat-o Puccini, căci opera sa La Boheme a fost reprezentată în premieră la Teatrul Regio Torino la 1 februarie 1896, în timp ce opera cu același titlu a lui Leoncavallo abia la 6 mai 1897 la Veneția, dar nu s-a impus niciodată. Așa cum prevedea Puccini, publicul a ales!

Deși a câștigat cursa cu LeoncavalloPuccini nu a folosit tot timpul după întâlnirea lor din martie 1893 pentru lucrul la Boema. Astfel, în primăvara lui 1894 – poate indispus de această rivalitate artistică – el s-a interesat de romanul La lupa (Lupoaica) al sicilianului Giovanni Verga, autorul nuvelei Cavaleria rusticană, după care a realizat Mascagni opera sa omonimă. A plecat atunci în Sicilia, s-a intâlnit cu Verga, a discutat subiectul, dar, la întoarcere, în cursul unei mai lungi convorbiri cu marchiza Gravina – fiica Cosimei Wagner, căsătorită cu un sicilian – s-a lăsat convins că La lupa nu i se potrivește. În consecință, a reluat lucrul la Boema în tot cursul anului 1894, iar în ianuarie 1895 a început să orchestreze actul I. Ultimul act a fost orchestrat la 10 decembrie 1895, cu doar șase săptamâni înaintea premierei.

Când, în seara de 1 februarie 1896, la pupitrul Teatrului Regio Torino s-a urcat tânărul dirijor Arturo Toscanini – pe atunci in vârstă de 28 de ani, iar pe scenă au apărut unii din cei mai mari cântăreți ai vremii, printre care, în rolul principal, Mimi, soprana Cesina Ferrani (fosta interpretă a lui Manon Lescaut la premiera pe 1 februarie 1893, exact cu trei ani mai devreme), era evident că Boema îi va aduce lui Puccini un nou triumf, anticipat de editorul Ricordi, care caracteriza cu câteva zile inaintea premierei noua creație puccianină drept o capodoperă.

Și totuși nu a fost așa. Criticii, care se așteptau la o reluare a stilului tragic din Manon Lescaut, au fost dezamăgiți, neînțelegând această nouă manieră „conversațională” a lui Puccini și nici subiectul, considerat de ei „departe de tradițiile operei italiene”. S-a scris atunci în La stampa: „Boema nu produce o impresie deosebită asupra spectatorului, ea nu va lăsa urme adânci în istoria operei; compozitorul ar face bine să o considere o eroare momentană și să continue pe drumul just”. Doar Corriere della sera prevedea că Boema va avea „o lungă viață teatrală”. De fapt, publicul torinez s-a raliat la această ultimă apreciare. Până spre finele lui 1896 opera s-a reprezentat de 24 de ori cu casa închisă, au urmat Roma și Palermo, unde Boema a triumfat, fiind considerată – conform aprecierii lui Ricordi – o capodoperă, în 1897 – Anglia, mai întâi la Comedy Theatre din Manchester și, în același an, la Covent Garden din Londra, tot în 1897 Statele Unite ale Americii, la Los Angeles Theatre, cu o trupă milaneză, apoi în 1898 la Metropolitan Opera din New York.

 

Bătălia pentru Boema era câștigată definitiv de Puccini.

… urmează îndeaproape dialogurile, temele apar prelucrate în maniera leitmotivelor, dar nu simfonic-dramatic ca la Wagner, ci în structuri simetrice, bine închegate, care cuprind adesea doar câteva măsuri. Astfel – cum spunea Puccini însuși -, ultimul act este construit exclusiv din reminiscențe ale unor teme din actele anterioare (inclusiv fraza lui Rodolfo, „Che gelida manina” – actul I, care apare citată în duetul final Mimi – Rodolfo). Eleganța și strălucirea în conducerea vocilor a avut drept urmare o orchestrație mai rafinată decât în Manon Lescaut, cu inedite combinații timbrale (instumente soliste, harpă), îndeosebi în paginile lirice ale operei. De asemeni, apar și în armonie unele îndrăzneli specific pucciniene. În ciuda caracterului de „durchkomponierte Oper” (operă compusă dintr-o bucată, fără „numere” izolate), Boema include, totuș,i câteva pagini devenite celebre și ca arii sau scene separate, de o generoasă inspirație melodică. Ele sunt, în actul I – „Che gelida manina” (Rodolfo), „Si, mi chiamo Mimi(Mimi) și „O, soave fanciulla” (Rodolfo), în actul al II-lea – „Quando me’n vo” (valsul Musettei), în actul al III-lea – „Gia un altra volta” (Rodolfo) și „D’onde lieta usci al tuo grido d’amore/ Addio senza rancor” (Mimi), iar în actul al IV-lea – „Mimi, tu piu non torni” (Rodolfo), „Vecchia zimarra” (Colline – „Aria paltonului”) și „Sono andanti” (Mimi).

(după Edgar Elian)