GIANNI SCHICCHI – Giacomo Puccini

Gianni Schicchi

Muzică de Giacomo Puccini (1858-1924)

Operă comică într-un act (1918)
Libret de Giovacchino Forzano, după un pasaj din Divina Comedie scrisă de Dante Alighieri

Durata: 50 minute
Spectacol interpretat în limba italiană, supratitrat în limba română.

 

 

SINOPSIS

 

Pentru a recupera ceva din averea bogatului Buoso Donati, familia a venit să-i găsească testamentul. Spre disperarea lor, toată averea revine călugărilor. În căutarea unei soluții, membrii familiei apelează la istețul Gianni Shicchi, de a cărui fată este îndrăgostit tânărul Rinuccio. De dragul copiilor, Schicchi imaginează o teribilă farsă. Cheamă notarul, joacă rolul lui Buoso Donati muribund și redactează un alt testament, în care fiecare primește câte ceva, dar marea parte a averii îi revine lui. Rudele nu pot să protesteze oficial, căci îi pândește osânda legii. Astfel, Schicchi asigură fetei sale, Lauretta, viitorul în căsătoria cu nobilul urmaș al lui Donati, bătându-și joc de avariția întregii familii. Încheind cu o replică adresată publicului cu aluzii la episodul dantesc inspirator, Schicchi invocă amuzamentul întâmplării pentru care ar trebui să primească circumstanțe atenuante în… infern.

Farsa păcăliciului Gianni Schicchi am proiectat-o într-un spațiu care, tutelat de geniul componistic al lui Puccini (după cum anunță și cele două panouri laterale din avanscenă), respiră muzica prin toți pori.

 

Din familia dei Cavalcanti, mort înainte de anul 1280. Avea un extraordinar dar de a imita gesturile persoanelor. Murind un cetățean, Buosso Donati, fără să lase testament, nepotului acestuia, Simone Donati, s-a folosit de talentul de imitator al lui Gianni Schicchi care, luând locul mortului în pat, a dictat un testament în favoarea lui Simone, testându-și bineînțeles și lui, spre disperarea complicelui său, o importantă parte din avere.

 

 

Moștenirea – un subiect la ordinea zilei. „Se pare că nimic nu s-a schimbat din Evul Mediu până în prezent în ceea ce privește obținerea unei moșteniri. Această temă a fost des întâlnită în literatura medievală și timpuriu-renascentistă, în nuvelistica italiană a secolului al XVI-lea, în operele literare ale lui Balzac și Maupassant. În acest sens, chiar dacă acțiunea operei Gianni Schicchi – inspirată din cântul XXX al „Infernului” lui Dante – se petrece în anul 1299, conflictele „de familie” privind averea și profitul material personal rămân universal valabile, demonstrând că, peste veacuri, subiectul rămâne la ordinea zilei. Ceea ce ne mai poate consola este faptul că, uneori, apare cineva care mai poate îndrepta lucrurile. Acest „cineva” în viziunea compozitorului Giacomo Puccini și a libretistului Giovacchino Forzano este istețul Gianni Schicchi.

 

 

Pe lângă această problemă de veșnică actualitate, afișată clar în dramaturgia muzicală a operei, montarea actuală își propune încă o subliniere. Costumele familiei Donati sugerează, în funcție de caracterul personajelor, o orchestră care „cântă” după cum „dirijează” Gianni, iar în decor există aluzii clare la atelierul de creație al marelui compozitor. Astfel, această viziune regizoral – scenografică se dorește a fi și un omagiu adus întregii creații pucciniene, fără de care nu putem concepe astăzi lumea operei.” (Anda Tăbăcaru-Hogea – regizor artistic)

 

 

„Subiectul propus în această operă tratează și dezvoltă ideea moștenirii, tematică ce reprezintă în orice moment istoric un subiect de mare actualitate. De altfel, în orice familie există momente de tensiune și neînțelegere pe această idee, caracterizată prin goana după avere. Personajul principal este reprezentat de un țăran, Gianni Schicchi, care se pare că a existat la Florența pe la începutul secolului al treisprezecelea. El este pomenit de Dante Alighieri în Divina Comedie (capitolul XXX) pe cercul al optulea din Infern, fiind pedepsit pentru furtul de identitate, dezbrăcat, cu o atitudine disprețuitoare și războinică, mâncând din carnea altora ce se aflau în lumile inferioare. Limbajul muzical propus este divers, atât pentru aparatul orchestral cât și pentru partea solistică implicată, dar unitar din punct de vedere stilistic. Diferitele momente psihologice ale acțiunii dezvoltă deseori stări grotești cu nuanțe dramatice, iar legătura dintre muzică și teatru se evidențiază, cerând în același timp tuturor soliștilor pe lângă calitățile vocale declamative și abilități scenice, teatrale.” (Bogdan Chiroșcă – dirijor)

 

 

„Cu gândul la un spectacol total încifrat în sunete și armonii (vocale și intrumentale), am adus formele, volumele, culorile într-un registru simbolic, universal semnificativ. Dacă anumite elemente scenografice evocă, explicit și în detaliu, locul desfășurării acțiunii (culoarea locală rezultând din detalii pitorești de costum și de decor, precum, de pildă, vitraliile din fundal ori lădițele “de zestre” coborâte “din cer”), am renunțat, în schimb, la reprezentarea temporală precisă și am ales “să încețoșez” prezentarea epocii. În viziunea mea, personajele aparțin, totodată, și timpului indicat de libret, dar și altor timpuri – inclusiv timpului nostru. Această amuzantă opera bufă aduce în spațiul magic al reprezentării o poveste pilduitoare dincolo de orice condiționare spațio – temporală. Personajele sale sunt caractere, cu trăsături și atitudini general – umane.

Îndrăgostiții Lauretta și Rinuccio formează o pereche idilică într-o lume guverantă de muzică, astfel mi s-a părut firesc să-i reprezint ca fiind două jumătați de vioară care sugerează perfect lirismul. La fel, altor personaje le-am găsit (și exprimat “la vedere”) “înrudiri, cu varii intrumente muzicale: un trombon (dominator, gălăgios, titanic – La Vecchia); o chitară (voluptoasă, sentimentală, languroasă – Nella); o goarnă (gălăgioasă, stridentă – copilul) sau personajele cu elemente reprezentând pianul, violoncelul și trompetă” (Viorica Perju – scenograf)

 

 

 

Giacomo Antonio Domenica Michele Secondo Maria Puccini s-a născut la 22 decembrie 1858 într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl său, Michele, conducea orchestra orășănească din Lucca, era organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de calitate modestă, un Liserere și câteva cantate pe teme religioase (a murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani). Primele lecții de muzică le primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisa la o reprezentație a operei Aida, de Giuseppe Verdi, și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Notet și un Credo, cu a căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde – cu sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei – se înscrie la Conservator, avându-l ca profesor pe Amilcare Ponchielli.

 

 

Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere, Le Villi, cu care obține succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera Edgar, de data aceasta fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succea triumfal cu opera Manon Lescaut, jucată în premieră pe scena teatrului Regio.

Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premera operei La Boheme (Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul muzical Carlo Bersezioscrie scria: „La Boheme (Boema) nu va lăsa probabil urme deosebite în teatrul nostru”. Opera se va impune totuși mai târziu după o reprezentație la Teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de operă din Italia. În ziua de 14 martie 1900 se reprezentă în premieră la Teatro Constanzi Roma opera Tosca, având-o în roulul titular pe soprana româncă Haricleea Darclée.

În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio. Pe 17 februarie, reprezentarea operei Madama Butterfly la Milano se soldează cu un adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia.

În 1910 se produce debutul său american: la Metropolitan Opera din New York va avea succes cu La Fanciulla del West în compania dirijorului Arturo Toscanini și a tenorului Enrico Caruso. Tot la Metropolitan Opera, pe 14 decembrie 1918 va avea loc premiera Tripticului de opere în câte un act, Il Tabarro (Mantuaua), Suor Angelica (Sora Angelica) și Gianni Schicchi.

În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la compunerea operei Turandot. Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29 noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma unui cander laringian. Astfel, opera Turandot, în versiunea neterminată, va fi reprezentată pe 25 aprilie 1926 la Teatro alla Scala din Milano, sub conducerea muzicală a lui Arturo Toscanini. În reprezentațiile ulterioare, opera va fi prezentată cu completările făcute de Franco Alfano după schițele rămase de la Puccini.

 

 

Verism s.n. – Curent literar și muzical (de operă) apărut în Italia la sfârșitul sec. al XIX – lea, care abordează teme realiste (și naturaliste) legate de viața cotidiană și de faptele omenilor simpli – Din it. verismo, fr. verisme.